Primele scrieri în alfabetul valah, descoperite de istoricul Ștefan Starețu

Dr. în istorie Ștefan Starețu a descoperit un document din jurul anului 1600 care conține singura nominalizare cunoscută până în prezent a alfabetului valah.

Dl acad. Ioan Aurel Pop a subliniat că documentul este unic. Pe lângă literele alfabetului valah, derivate din cele ale alfabetului chirilic, există și semne corespunzătoare unor sunete specifice limbii române. Mai mult, înșiruirea de litere este urmată de exemple de cuvinte care încep cu aceste litere, în mod surprinzător, scrise de mână în alfabetul latin, cuvinte care aparțin atât limbii române: „zi”, „ochi”, cât și limbii sârbe: „glaglulie”, „dobro”. Această ultimă parte plasează acest document între primele documente care conțin scrieri de mână în alfabetul latin ale limbii române, în categoria documentelor unanim cunoscute: „Tatăl Nostru” al boierului Luca Stroici, din 1593, scris însă în gramatică poloneză și italiană, și Fragmentul Todorescu, datat la 1573, care este însă tipărit și scris în gramatică maghiară.

Documentul (a fost identificat în lucrarea: Iștvan Vasary, A Szekely Iras Emlekei – Corpus Monumentorum Alphabeto Siculico Exaratorum (CMASE), Bolcseszettudomanyi Kutatokozpont, Budapest, 2021, p. 502) face parte din florilegiul de tinerețe care a aparținut Ducelui August al II-lea de Brunswick-Wolfenbuttel (1579-1666), redactat începând din 1592 până în jur de 1612, maxim poate 1616. Manuscrisul de 584 pagini, care acum se găsește în Biblioteca din Wolfenbuttel, are la pag. 438 documentul în discuție. În lucrările maghiare documentul a fost analizat exclusiv pentru partea a doua, care conține un text în alfabetul secuiesc, considerat și acesta foarte important, prima analiză din perspectiva limbii române aparținând lui Ștefan Starețu, analiză care este și în curs de cercetare, proces care va mai dura.

Până la descoperirea istoricului Ștefan Starețu existau doar bănuieli rezonabile, precum cele apărute în articolul de mai jos:

O enigmă a poporului român: a existat vreodată vreun alfabet valah prin care scriau înaintașii noștri?

A existat vreodată în istoria poporului vreun „alfabet valah”, diferit de clasicul alfabet slavon sau latin? Se pare că da. Asupra scrierii practicate de strămoșii noștri încă plutește o mare enigmă care cu greu va putea fi vreodată elucidată.

Academicianul Gh. Balș consemna prin anul 1933: „Turnul de intrare al Mănăstirii Voroneț a fost schimbat, dar unele părți ale sale sunt cu mult mai vechi, fără a se putea preciza data lor……. Piatra din afară a acestei porți este din piatră de talie, foarte veche după cât se pare. Aici se află numeroase semne lapidare, dar care nu mai sunt cele ce le găsim pe monumentele lui Ștefan cel Mare și nici în veacul al XVI-lea – în orice caz, nu sunt simple scrijelituri făcute fără sens…….”

Asemenea semne lapidare – consemnate de Gh. Balș la Voroneț, Dragomirna sau Cetatea Sucevei – par să fie oarecum similare. Din cauză că ele apar cu precădere pe zidurile exterioare, și pentru că au fost întotdeauna considerate aparținând unei scrieri foarte vechi, a cărei semnificație s-a pierdut, dar au fost repetate prin mimetism de breaslă, unii s-au grăbit să le considere simple însemne ale breslașilor constructori, în timp ce alții le consideră semne cabalistice utilizate pentru a păzi intrarea în lăcaș a duhurilor răuvoitoare. Ceea ce îngreunează descifrarea respectivelor semne lapidare e faptul că acestea pot fi uneori simple, elementare, dar pot totodată să formeze prin anumite poziționări și unele compoziții întregi. „Pot reprezenta o scriere atribuită unui străvechi alfabet”, susținea încă de prin anul 1880 Teodor Burada (unul dintre descoperitorii celebrei culturi Cucuteni). Printre cei care au urmărit descifrarea sistematică a scrierii la care facem referire au fost P.P. Panaitescu și Silvia Păun, însă fără succes.

Prezența unor astfel de semne grafice, întinse constant peste milenii și păstrate cu fidelitate pe răbojuri, reluate la troițe, pietre funerare, porți, frontoane, mobilier, unelte, peceți, cusături (atenție mai ales la cele de pe glugile oierilor), i-au făcut pe alți istorici, etnografi, lingviști și folcloriști să cerceteze originea și aria lor de utilizare. Rezultatele de până acum nu sunt însă pe măsura așteptărilor. Că a existat, totuși, o „scriere valahă” este indubitabil. Prin anul 1000, regele Ștefan al Ungariei a dat, la cererea papei Silvestru, un decret pentru înlocuirea vechiului sistem ideografic de notare, ce era foarte răspândit în Transilvania, cu scrierea latină. Despre „scrierea valahă” ne dă relații și B.P. Hasdeu care, citând dintr-un manuscris latin din secolul al XV-lea al maghiarului Simon Kazei, arată că „la așezarea secuilor în Transilvania……. aceștia erau învecinați cu vlahii (Blachis), de unde se vede că ar fi adoptat și literele vlahice”. În secolul al XVIII-lea, un alt maghiar, Turatz, preciza că „acele litere nu se scriau, ci se crestau”.

Citiți și:
Limba, portul, obiceiurile și ocupațiile românilor în vechi scrieri ale unor autori străini (I)
Simbolurile de pe ia românească reprezintă codul genetic al neamului nostru
Cucuteni – Povestea unei culturi uimitoare de acum 6 – 7.000 de ani

yogaesoteric
11 iunie 2026