Catastrofa care s-a oprit la poartă. O lecție pe care România nu are voie s-o ignore

Motto: „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce-o păzește.” (Psalmul 126, 1)

O tragedie care a ales să nu se producă

Există momente în viața unui om, și, egal, în viața unei națiuni, care nu sunt definitorii prin ceea ce s-a petrecut, ci prin ceea ce, în chip aproape inexplicabil, nu s-a petrecut.

De obicei, istoria consemnează dezastrele. Numără victimele, măsoară pagubele și transformă evenimentul în lecții pentru generațiile următoare.

Mult mai rar însă ne oprim asupra catastrofelor evitate, asupra acelor evenimente care au trecut atât de aproape de noi, încât le-am simțit respirația, dar care, dintr-o succesiune de împrejurări pe care nici cele mai elaborate analize nu le pot explica în întregime, nu s-au produs.

Un asemenea moment pare să fi traversat recent România.

Oare a câta oară?

În ultimele zile, atenția publică a fost atrasă de informațiile privind o dronă navală provenită din zona războiului care zbuciumă de atâta vreme Marea Neagră.

Dincolo de detaliile tehnice, de explicațiile oficiale, de interpretările militare și de comentariile inevitabil politizate, rămâne un fapt care nu poate fi ignorat: un dispozitiv militar a ajuns extrem de aproape de una dintre cele mai importante zone strategice, energetice și industriale ale României.

Au urmat comunicate.
Au urmat explicații.
Au urmat justificări.
Au urmat asigurări.

Și probabil, așa ar fi firesc, vor urma și niște concluzii.

Numai că, înainte de toate acestea, există o întrebare simplă pe care orice om de bun-simț ar fi necesar să și-o pună: cât de aproape am fost, în realitate, de o catastrofă?

Răspunsul exact nu îl vom afla niciodată.
Poate că unele informații vor rămâne clasificate.
Poate că multe detalii nu vor ajunge niciodată în spațiul public.

Dar chiar și ceea ce știm astăzi este suficient pentru a înțelege că nu discutăm despre un incident banal.
Nu discutăm despre o știre oarecare.
Nu discutăm despre un episod care poate fi trecut la rubrica diverselor accidente ale războiului. Război în care România nu este implicată mai mult decât a fost implicată așa cum a fost.

Acum discutăm despre un eveniment care ar fi putut avea consecințe greu de imaginat.
Iar faptul că acele consecințe nu s-au produs este, în sine, un motiv de reflecție.
Pentru că există situații în care cel mai important aspect nu este ceea ce s-a petrecut, ci ceea ce a fost împiedicat să se petreacă.

Mitul invulnerabilității tehnologice

Trăim într-o epocă fascinată de propriile ei realizări.

Niciodată în istorie omul nu a avut la dispoziție atâta tehnologie.
Niciodată nu a avut atâtea instrumente de supraveghere.
Niciodată nu a dispus de atâtea sisteme capabile să observe, să monitorizeze, să analizeze și să reacționeze.
În jurul nostru există sateliți, senzori, radare, algoritmi și rețele informatice care funcționează neîntrerupt.

Iar din această acumulare impresionantă de putere tehnologică s-a născut treptat o sumă de iluzii.

Iluzia controlului.
Iluzia că omul poate prevedea totul.
Iluzia că poate anticipa orice risc.
Iluzia că poate elimina orice vulnerabilitate.

În realitate însă, fiecare generație descoperă mai devreme sau mai târziu același adevăr: tehnologia poate fi extraordinară, dar nu este atotputernică.

Poate vedea mult, dar nu vede totul.
Poate calcula enorm, dar nu poate calcula totul.
Poate proteja mult, dar nu poate proteja absolut totul.

Iar atunci când apare un eveniment care scapă sistemelor, care trece printre filtre, care ocolește procedurile și care pune sub semnul întrebării certitudini considerate de neclintit, omul este obligat să privească din nou spre propria sa fragilitate.

Aceasta este poate una dintre cele mai importante lecții ale incidentului.

Nu aceea că tehnologia este inutilă.
Nu aceea că este necesar să fie abandonată.
Nu aceea că s-ar cuveni să fie disprețuit progresul.

Ci aceea că niciun sistem creat de om nu poate deveni substitut pentru Dumnezeu.

Pentru că ar fi fost necesar să fi înțeles până acum că orice construcție de sorginte omenească poartă în ea limitele omului care a creat-o.

Întrebările pe care nimeni nu se grăbește să le pună

În asemenea momente apare întotdeauna și un alt fenomen.
Unul la fel de interesant.

Termenul acesta care multora le persecută, mai nou, vocabularul: narativul.

Adică felul în care un eveniment este prezentat, explicat, ambalat și, uneori, diminuat.

Politicienii caută liniștea publică.
Instituțiile caută credibilitatea.
Mass-media caută știrea.
Comentatorii caută interpretarea convenabilă propriului public. Și astfel, de multe ori, întrebările cele mai importante rămân suspendate undeva între declarații și concluzii.

Cum a fost posibil?
Ce a funcționat?
Ce nu a funcționat?
Ce s-a văzut?
Ce nu s-a văzut?
Care sunt vulnerabilitățile reale?
Ce este necesar să fie modificat?

Aceste vechi și șablonarde întrebări nu sunt expresia panicii.

Ele sunt expresia „responsabilității”.

O națiune matură nu se teme de adevăr.
Nu se teme să își analizeze greșelile.
Nu se teme niciodată să-și identifice vulnerabilitățile.
Dimpotrivă.
Le caută înainte ca ele să devină tragedii.

Dar dincolo de toate întrebările tehnice și politice există una care le depășește pe toate celelalte.
O întrebare pe care aproape nimeni n-o formulează în spațiul public:

Ce anume ne-a păzit cu adevărat?

Cei care nu apar niciodată în comunicate

Aici începe poate partea cea mai importantă a reflecției.

Pentru că omul credincios privește lumea și printr-o altă fereastră, dintr-o altă perspectivă.
Nu doar din cea a faptelor vizibile.
Ci și din aceea a realităților nevăzute.

Lumea modernă vorbește mult despre forțe economice.
Despre forțe militare.
Despre forțe politice.
Despre influență.
Despre putere.
Despre control.

Creștinismul însă vorbește și despre o altă forță.
A rugăciunii.

Nu ca metaforă.
Nu ca exercițiu psihologic.
Nu ca autosugestie.

Ci ca realitate.
Ca lucrare!
Ca participare tainică la destinul lumii.

În timp ce noi discutăm despre sisteme de apărare, despre tehnologii și despre strategii, există oameni care își petrec nopțile rugându-se nu pentru ei și ai lor, ci pentru lume.

Există monahi necunoscuți care citesc Psaltirea atunci când orașele dorm.

Există anonimi care pomenesc cu lacrimi fierbinți, în taină deplină, cu multă dragoste și evlavie numele acestei țări, fără ca nimeni să-i cunoască.

Există încă bătrâni care nu mai pot transforma nimic prin puterea lor fizică, dar care transformă încă multe prin puterea rugăciunii dobândite.

Există oameni ascunși în munți.
Există oameni ascunși în sate uitate.
Există oameni ascunși chiar printre noi.
Oameni care trăiesc în pustiul acestei lumi.
Oameni pe lângă care trecem fără să putem bănui că ei sunt oameni ai lui Dumnezeu.
Oameni despre care nu va vorbi niciodată televiziunea. Oameni care stau departe de zarva oricărui eveniment.

Și totuși, poate că tocmai ei sunt cei mai importanți cetățeni ai unei țări.

Pentru că ei fac ceea ce aproape nimeni nu mai face.
Se roagă.
Se roagă așa cum doar ei au învățat și știu cum s-o facă.
Nu pentru ei.
Nu pentru confortul lor.
Ci pentru lume.

Poate că pentru rugăciunile lor mai rabdă Dumnezeu lumea aceasta.

Ultima linie de apărare

Poate că România o fi fost apărată de multiplele proceduri.
O fi fost apărată de oameni competenți.
Poate că o fi fost apărată chiar de o succesiune fericită de împrejurări.
Poate că unele explicații tehnice vor lămuri ceea ce astăzi pare neclar.

Dar omul autentic credincios vede altceva.

Vede că există momente în care suma coincidențelor favorabile devine atât de impresionantă, încât începe să semene cu o lecție.
Cu un avertisment chiar.
Cu o aducere aminte.

Ca și cum Dumnezeu ar îngădui pentru o clipă să vedem cât de aproape a trecut întunericul pe lângă noi.
Nu pentru a ne înfricoșa.
Ci pentru a încerca să ne smerească.
Pentru a ne aminti că nu suntem atât de puternici pe cât credem. Pe cât ne grozăvim, pretindem și ne închipuim.
Că nu suntem atât de stăpâni pe istorie și pe lume pe cât ne imaginăm.
Că există încă o diferență uriașă între ceea ce putem controla și ceea ce doar ni se pare că putem controla.

Aceasta este adevărata lecție pe care România nu are voie să o ignore.

Nu faptul că tehnologia are limite.
Știam asta.
Sau ar fi fost necesar ca măcar unii să știe asta.

Nu faptul că pericolele există.
Știam și asta.
Sau credeam că știm asta.

Dar faptul că, deasupra tuturor sistemelor, tuturor strategiilor, tuturor calculelor și tuturor planurilor omenești, continuă să existe ceva ce nu poate fi cumpărat, instalat, programat sau fabricat, mai știm?
Câți mai știm asta?

Despre mila lui Dumnezeu mai știm?
Câți mai știm?

Dacă această țară mai este încă păzită, poate că ea nu este păzită doar de cei care veghează în turnuri, în centre de comandă și în instituții.

Poate că este păzită și de acei mari anonimi ai lui Dumnezeu care veghează în tăcere.
De oameni despre care nu știe nimeni. Sau aproape nimeni. Pentru că pe ei nu-i găsim prin biserici.
Astăzi mai ales.

Sunt oameni care nu vor apărea niciodată în rapoarte.
Sunt oameni care nu vor fi niciodată decorați.
Sunt oameni care nu vor fi niciodată aplaudați.
Dar fără de care multe dintre tragediile cele mari care nu s-au petrecut s-ar fi putut petrece.

Pentru că istoria este făcută, de cele mai multe ori, nu de către cei care se văd, ci de aceia care o susțin întotdeauna prin jertfa lor de rugăciune tainică, ne lăudăroasă și nelăudată.

Pentru că, la urma urmei, omul poate construi sisteme, poate ridica ziduri, poate inventa tehnologii și poate elabora strategii de securitate tot mai sofisticate. Poate prevedea multe dintre pericolele care îl amenință și poate reduce numeroase riscuri. Dar niciodată nu va putea transforma fragilitatea în invulnerabilitate și nici incertitudinea în siguranță deplină.

Va exista întotdeauna un punct dincolo de care competența omenească se oprește, iar acolo începe taina.

Acolo, în acel spațiu pe care nici știința nu îl poate cuceri pe deplin, nici puterea nu îl poate stăpâni, omul descoperă adevărul cel mai greu de acceptat: că nu este și nu piste fi stăpânul absolut al lumii și nici măcar al propriului său destin. Iar această descoperire nu este o înfrângere, ci este tocmai începutul înțelepciunii.

Pentru că adevărata maturitate a unei civilizații nu constă în a crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu, ci în a înțelege că, după ce a făcut tot ceea ce îi stă ei în putere, încă mai există ceva fără de care nimic nu poate fi garantat: harul, mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Nu este un semn de slăbiciune să recunoști că depinzi de Dumnezeu; slăbiciunea adevărată și păguboasă este să crezi că nu depinzi.

Așa.

Autor: Cornel Constantin Ciomâzgă

Citiți și:
Interviu-bombă cu Virgiliu Gheorghe după victoria istorică din Parlament: „Dumnezeu le poate încurca socotelile tuturor societăților și serviciilor secrete din lume”
Dumnezeu se îndeletnicește cu imposibilul

 

yogaesoteric
12 iunie 2026