Ce înseamnă, cu adevărat, victoria AfD în Germania

Ce înseamnă victoria partidului Alternative für Deutschland (AfD) – 43,8% din voturi – în landul Saxonia-Anhalt?

Foarte mult și, în același timp, nu prea mult.

Foarte mult, pentru că este un șoc politic venit direct din urne. Și totuși puțin, pentru că semnalele de avertizare se adunau de ani buni. A extrapola un rezultat dintr-un singur land din fosta Germanie de Est – un teritoriu în care AfD s-a înrădăcinat de mult – la toată Germania, la alegerile federale, și chiar mai mult, la Franța, Marea Britanie sau România, este deocamdată o fantezie politică. Cu o excepție: când rezultatul e folosit ca armă. Fie ca sperietoare, fie ca „dovadă” că valul de dreapta a ajuns deja peste tot.

În Marea Britanie, Reform UK al lui Nigel Farage are tot interesul să facă acest împrumut. Fără alegeri generale până în 2029, Farage poate transforma Saxonia-Anhalt în piesa numărul unu a unui val continental – sau poate tăcea, pe măsură ce propria coborâre în sondaje spune o poveste mai clară.

În Franța, Marine Le Pen are exact același interes și exact aceeași prudență. Aflată în fruntea sondajelor pentru prezidențialele din 2027, ar putea revendica Saxonia-Anhalt ca o confirmare că „momentul” a venit. Dar știe că moneda e cu două fețe: Rassemblement National și-a rupt oficial legăturile cu AfD în Parlamentul European. Un rezultat german trâmbițat azi i-ar putea fi pus în cârcă mâine. Legitimitatea împrumutată se cheltuiește ușor – până când cineva întreabă de unde vine.

Ce ne spune, de fapt, această alegere

Germania nu e un stat unitar ca România. E o republică federală cu 16 landuri (Länder), fiecare cu constituție, guvern și parlament propriu. Alegerile regionale aleg acești deputați, iar ei, la rândul lor, îl desemnează pe șeful executivului landului. Lanțul e scurt, verdictul e clar.

După Saxonia-Anhalt urmează, pe 20 septembrie, Berlin și Mecklenburg-Pomerania de Vest – două teste în care AfD poate produce o nouă „surpriză”. Apoi calendarul se întinde: Saarland, Schleswig-Holstein, Renania de Nord-Westfalia, Bremen și Saxonia Inferioară în 2027; restul landurilor până în 2028. Abia în 2029 vin alegerile federale care decid cancelarul.

O poveste scrisă land cu land, cu finalul ținut deliberat la distanță. Cancelarul Friedrich Merz o traversează cu o popularitate deja scăzută: pe o parte, o opoziție în urcare; pe cealaltă, alegători care se îndepărtează. Nu e cea mai confortabilă poziție din care să conduci narațiunea.

O dezavuare a partidelor tradiționale

Votul din 6 septembrie e, înainte de toate, o respingere a centrului-dreapta aflat la putere la Berlin și o dezavuare în bloc a partidelor clasice. CDU a căzut la 17,2% – a pierdut aproape jumătate din voturi. Încercările lui Merz de a intra pe teritoriul AfD nu au ținut loc de remediu: restrângerea dublei cetățenii, înăsprirea naturalizării, limitarea reîntregirii familiei. Nimic nu s-a mișcat.

Nu poți învinge un partid imitându-l. Alegătorul se întreabă de ce ar alege copia, când originalul e pe buletin.

Rezultatul scoate din nou la iveală clivajul Est-Vest. Saxonia-Anhalt a devenit epicentrul unei revolte electorale, conduse de o filială locală a AfD pe care serviciile de informații germane (Verfassungsschutz) au clasificat-o oficial drept extremistă de dreapta. E și o dovadă că strategia „zidului de protecție” – Brandmauer, echivalentul german al cordonului sanitar francez – n-a funcționat cum s-a sperat. Când alarma sună destul de des, începe să sune a zgomot de fond.

Cel mai important detaliu e prezența record: 77,8%. Extrema dreaptă nu mai crește din absenteism, ci din mobilizare. O parte din cei deziluzionați de politica de la Berlin s-au dus la vot, nu au stat acasă.

Pentru cititorul britanic, ecoul e imediat. Farage – care, coincidență, își ținea conferința Reform UK la Birmingham exact în weekendul alegerilor germane – a construit partidul pe același combustibil: furie față de imigrație, declin în regiunile lăsate în urmă, dispreț față de o elită metropolitană. Diferența e structurală. Marea Britanie a ieșit din UE, deci Reform nu mai are un „Bruxelles” de atacat. Inamicul e Westminster. Țapul ispășitor străin a dispărut; discursul anti-sistem e, paradoxal, și mai direct.

Farage i-a felicitat pe colegii germani pentru o performanță „remarcabilă”. Propria mașinărie, însă, scârțâie: scădere în sondaje, scandal de donații, tensiuni interne. Momentul politic se epuizează rapid când organizația din spate începe să crape.

Cititorul american recunoaște schema și mai ușor. Succesul lui Trump ca forță de perturbare a oferit un model de atitudine, nu un program: să vorbești și să te porți ca un outsider, chiar când ești deja în instituții. AfD și „verii” europeni – de la Giorgia Meloni la Geert Wilders și Herbert Kickl – au învățat lecția. Saxonia-Anhalt sugerează că, la un deceniu distanță, modelul încă se vinde.

Paralela are limite. În sistemul bipartit american, populismul a cucerit unul dintre cele două partide din interior. În sistemele proporționale europene, partidele insurgente cresc alături de establishment, nu înăuntrul lui. De aceea „zidul de protecție” a ținut un deceniu. Întrebarea rămâne cea pusă și despre MAGA: populismul câștigă alegeri – dar cine îl moștenește și se poate el transforma în guvernare durabilă? O mișcare clădită pe perturbare poartă în ADN o anumită inaptitudine de a administra. Dacă alegătorilor le pasă de asta e altă discuție.

În Franța se adună aceeași furie, aceeași neîncredere față de un bloc centrist care a ocupat instituțiile zeci de ani, același vot de ruptură. RN s-a „de-demonizat” treptat, și-a schimbat pielea. La orizont e tot o cursă prezidențială care neliniștește nu doar Parisul, ci și Bruxelles-ul.

O jumătate de secol la putere acumulează datorii: de promisiuni, de recunoaștere, de răbdare. În Franța, ca în Saxonia-Anhalt, votul e mai puțin un cec în alb pentru challenger și mai mult o factură prezentată ordinii existente. Barajul încă ține; apa continuă să crească.

Și aici zidul are accent francez: cordon sanitar, pacte între partide, calcule de tur doi. A rezistat până acum exact atât cât a crescut presiunea de dedesubt. Saxonia-Anhalt nu e viitorul Franței – sistemele electorale sunt prea diferite. Este însă un avertisment: un dig nu golește lacul din spate. Decide doar unde și când apa își găsește o cale ocolitoare – sau când se rupe.

Unii vor vedea aici „normalizarea populismului”, cu tot disprețul pe care îl poartă eticheta. Uitând că în „populism” stă cuvântul „popor” și că, da, este o expresie de voință populară, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ea. Sven Schulze, premierul în exercițiu al landului, a spus-o fără ocolișuri: „Unii zic că e o zi neagră pentru Saxonia-Anhalt. Eu zic: asta e democrația.”

AfD a crescut pe fondul respingerii politicii de migrație, a inflației și a politicii energetice a coaliției de la putere. Același motor – migrație, prețuri, oboseală față de centru – alimentează și ascensiunea RN în Franța.

Cât despre UE? Venind la scurt timp după respingerea, prin referendum, a reluării negocierilor de aderare de către Islanda, rezultatul e o nouă lovitură pentru axa Berlin-Paris. Un cancelar german slăbit acasă e un cancelar mai puțin capabil să tragă linia la Bruxelles. O Germanie absorbită de propriile facturi interne e o Germanie care nu mai poate conduce. Motorul franco-german începe să meargă pe un cilindru. Pentru o Uniune care a depins multă vreme de acest motor – extindere, apărare, doctrină fiscală – pericolul nu e o ruptură bruscă, ci o derivă lentă: căpitanul se uită tot mai des la vremea de acasă, iar nava își ține cursul din obișnuință.

Ce nu spune acest vot

Victoria de duminică nu înseamnă că AfD va și guverna Saxonia-Anhalt – deși partidul are acum mână liberă simbolică. A ratat la mustață majoritatea absolută: 39 de mandate din 83 (are nevoie de 42). CDU, SPD, Verzii și Die Linke refuză să guverneze cu el. Cordonul sanitar se îndoaie, dar încă nu s-a rupt.

Totul atârnă de BSW, partidul suveranist de stânga al Sahrei Wagenknecht. Cele cinci mandate ale sale îl fac limbă de cântar. Aritmetica e aproape simetrică. Deocamdată, BSW pare mai degrabă dispus să deschidă o ușă către AfD decât să o țină zăvorâtă.

Nici acest triumf nu desenează harta întregii Germanii. Saxonia-Anhalt are în jur de două milioane de locuitori din cei 84 de milioane ai țării. E un land mic din Est, unde AfD e de mult acasă, și nu seamănă cu Baden-Württemberg sau Renania din Vest, care i-au rezistat mai îndelung.

Cutremurul, totuși, se simte la vârf. Guvernele landurilor stau în Bundesrat și votează legislația națională. Un land poate bloca. De aici transpirația rece de la Berlin.

Rezultatul nu înseamnă nici că 44% dintre alegători s-au trezit peste noapte fanatici. Analiștii vorbesc, în bună măsură, despre vot de protest: declin economic, anxietate legată de imigrație, oboseală față de establishment-ul berlinez – nu neapărat convertire ideologică la tezele cele mai radicale ale filialei locale.

Și, în sfârșit, o victorie AfD – într-un land sau în mai multe – nu prefigurează automat victoria Marinei Le Pen în 2027. Mecanismele nu se suprapun. AfD a luat 43,8% într-un sistem proporțional. Președinția Franței se decide în două tururi majoritare: în turul doi este nevoie să convingi mai mult de jumătate din țară. De aici strategia lungă de „de-demonizare” a RN și distanțarea față de AfD, considerat prea toxic.

Înseamnă votul sfârșitul Uniunii Europene? Nu încă. Nu doar din motivele de mai sus, ci și pentru că nici AfD, nici RN nu predică un „Dexit” sau un „Frexit”. Ce propun e o remodelare a UE din interior – care, pe termen lung, poate fi mai corozivă decât o ieșire.

Ce rămâne, până la urmă

Că cei de la putere se tem, înainte de toate, că o vor pierde. Iar din acest unghi Rusia e sperietoarea perfectă. La sfârșitul lunii august, Politico a descris cum miniștri și înalți funcționari germani puneau la cale scheme pentru a neutraliza un eventual guvern AfD – totul, desigur, în numele „apărării democrației”.

Pentru România, lecția nu e „vine AfD și la noi”, ci alta, mai sobră: un scor spectaculos într-o provincie nu e automat o hartă a continentului; un zid de protecție care ține pe hârtie nu golește furia din spatele lui; iar partidele clasice care copiază challengerul descoperă, de obicei, că alegătorul preferă originalul.

Autoare: Patricia Cerinsek

Citiți și:
Prof. Vasile Neacșa: Ce înseamnă victoria partidului „Alternativa pentru Germania” (AfD)?
Islanda a demonstrat că UE merge spre dezintegrare, sub conducerea URSSulei von der Leyen

 

yogaesoteric
12 septembrie 2026