Cine ne scrie povestea vieții?

Există o propoziție pe care lumea ultimelor decenii ne-a repetat-o atât de des, încât aproape nici nu-i mai observăm nefirescul: „Tu îți scrii propria poveste!” Sună eliberator și, până la un punct, este adevărat. Alegerile noastre contează. Putem pleca sau rămâne, putem iubi sau respinge, putem spune adevărul sau îl putem ascunde, putem răspunde unei chemări sau o putem ignora. Uneori, o singură hotărâre schimbă cursul unei vieți întregi. Dar suntem noi, oare, pe deplin autorii ei? Ne-am ales timpul în care ne-am născut, părinții, trupul, darurile, rănile, întâlnirile decisive? Și, mai ales, putem controla felul în care toate acestea se vor lega până la urmă în povestea vieții noastre?

Poate că una dintre marile iluzii ale omului contemporan nu este aceea că se crede liber. Este aceea că se crede mai liber decât este. Nicio epocă nu ne-a spus atât de insistent că putem deveni orice dorim, că ne putem construi identitatea, reinventa viața, rescrie trecutul și proiecta viitorul. Și totuși, în vreme ce repetăm că nimeni nu ne poate spune cine suntem, lăsăm o mulțime de voci să o facă. Algoritmii învață ce dorim înainte ca noi să ne întrebăm de ce dorim acel lucru. Publicitatea ne explică de ce avem nevoie. Rețelele de comunicare virtuală ne învață cum ar trebui să arătăm. Ideologiile ne oferă vocabularul în care să ne interpretăm nemulțumirile. Statisticile ne spun când ar fi indicat să ne căsătorim, cât ar fi necesar să câștigăm, ce experiențe ar fi bine să bifăm și ce înseamnă să avem o viață reușită. Nu ni se mai dictează povestea cu forța. Este mult mai eficient să fim convinși că noi am ales-o.

Cine vorbește în mine?

Poate că aceasta este una dintre întrebările cele mai importante pe care ni le putem pune: câte dintre gândurile pe care le numesc „ale mele” sunt cu adevărat ale mele? Când spun „asta vreau”, cine anume vrea în mine? Când spun „așa sunt eu”, cine este acel „eu”? Când spun „nu pot ierta”, cine a hotărât că rana mea trebuie să aibă ultimul cuvânt? Când spun „trebuie să reușesc”, în fața cui trebuie să reușesc? Libertatea nu începe neapărat în clipa în care pot face ceea ce vreau. Începe mult mai devreme, atunci când devin capabil să înțeleg de ce vreau ceea ce vreau.

Pentru că nu numai lumea din afară ne poate scrie povestea. Uneori o scrie o traumă, poate frica, poate nevoia de validare, poate dorința de a demonstra ceva în fața cuiva care nu ne-a apreciat niciodată. Poate omul care ne-a părăsit acum douăzeci de ani. Poate o umilință pe care n-am uitat-o. Poate resentimentul. Poate succesul. Și putem parcurge jumătate din viață luând decizii aparent libere, fără să observăm că toate gravitează în jurul unui eveniment vechi. Spunem că am mers mai departe, dar, în realitate, continuăm să purtăm cu noi autorul nevăzut al poveștii.

Răul lucrează adesea tocmai aici. Nu e nevoie întotdeauna să ne facă să dorim ceva rău. Uneori îi este suficient să corupă felul în care dorim ceva bun. Dorința de a fi iubit poate deveni dependență. Dorința de dreptate poate deveni ură. Grija pentru copii poate deveni control. Dorința de a reuși poate deveni idolatrie. Credința însăși poate deveni prilej de superioritate față de cel care nu crede. Însă nu obiectul dorinței este problema, ci mai degrabă locul și sensul pe care i-l acordăm în viața noastră.

Poți primi inteligență și, în timp, să nu mai suporți să nu fii cel mai inteligent din încăpere. Poți primi frumusețe și să ajungi dependent de privirea celorlalți. Poți primi talent și să transformi opera în justificarea propriei existențe. Poți primi bani și să ajungi incapabil să concepi o viață în care ai mai puțini. Poți primi autoritate și să începi prin a o folosi spre binele celorlalți, pentru ca, fără să observi, să ajungi să ai nevoie de supunerea lor. Însă darul rămâne dar numai atât timp cât nu uităm de la Cine l-am primit. În clipa în care devine exclusiv „al meu”, începe să mă posede.

Nu avem nevoie de obiecte fermecate pentru a recunoaște acest mecanism. În lumea lui Tolkien, de pildă, fascinația autodistructivă a puterii și a controlului ia forma concretă a Inelelor Puterii. În lumea noastră, „inelele” sunt mai banale și tocmai de aceea mai greu de recunoscut. Telefonul poate deveni unul, dar și cariera, banii, imaginea publică sau nevoia de apreciere. Chiar și propria suferință poate ajunge să ne posede atunci când nu mai știm cine suntem în afara ei. Orice lucru despre care ne spunem „îl controlez”, în timp ce devenim incapabili să trăim fără el, începe, pe nesimțite, să ne controleze pe noi. Iar ceea ce credeam că ne lărgește libertatea sfârșește prin a ne-o îngusta.

Și aici apare una dintre marile contradicții ale epocii noastre. Ne dorim o libertate fără limite și, în același timp, devenim extraordinar de ușor de controlat. Pentru că omul fără limite nu devine neapărat liber. Devine disponibil. Atât timp cât nu mai există nimic primit din afara noastră – nici fire, nici tradiție, nici adevăr, nici Dumnezeu –, atunci orice poate fi redefinit. Inclusiv omul. Iar cel care crede că se inventează permanent pe sine riscă să nu mai observe cine îi furnizează materialele din care se inventează.

Una dintre diferențele fundamentale dintre bine și rău este capacitatea de a primi realitatea ca dar și de a lucra în ea fără a pretinde că suntem stăpânii ei absoluți. Omului contemporan îi este însă din ce în ce mai greu să-și accepte limitele. Vrem maturizare fără răbdare și strădanie, succes fără devenire, dragoste fără vulnerabilizare, plăcere fără consecințe, tinerețe fără bătrânețe și, dacă s-ar putea, viață fără de moarte. Aproape orice limită începe să ne apară ca o eroare de sistem care trebuie corectată.

Dar dacă limita nu este întotdeauna un defect? Dacă faptul că nu putem controla totul ține tocmai de condiția noastră de făpturi create? Nu înseamnă că este necesar să sanctificăm neputința, boala sau nedreptatea și nici să refuzăm ceea ce poate fi vindecat și îndreptat. Înseamnă doar să recunoaștem că există o diferență între a lucra asupra realității și a pretinde că realitatea ne aparține. Între medicul care vindecă și omul care crede că poate aboli condiția umană. Între părintele care își crește copilul și părintele care îi scrie dinainte viața. Între a cultiva pământul și a crede că suntem proprietarii absoluți ai creației.

Toate marile utopii au început, într-un fel sau altul, cu o propoziție seducătoare: „Știm noi cum ar trebui să arate lumea”. De aici până la dorința de a-i elimina, reeduca sau remodela pe cei care nu se potrivesc în poveste nu mai este întotdeauna atât de mult. Răul nu se prezintă neapărat spunând: „Vreau să distrug!”. Mult mai convingător spune: „Vreau să repar totul!”. Problema începe atunci când în paradisul nostru devine necesară anularea libertății celuilalt.

Când povestea pare prost scrisă

Aici ajungem la întrebarea cea mai dificilă. Dacă nu suntem autorii absoluți ai propriei vieți, înseamnă că Dumnezeu a scris deja totul și noi nu facem decât să interpretăm un scenariu prestabilit?

Nu! Un Dumnezeu care ne-ar dicta fiecare replică ar face imposibilă dragostea. Or, dragostea presupune libertate, iar libertatea presupune posibilitatea reală de a spune și „nu”. Dumnezeu nu ne scrie viața ca pe un scenariu pentru marionete. Dar nici noi nu începem de la o pagină albă. Primim o poveste începută înaintea noastră. Intrăm într-o familie, într-o istorie, într-un trup, într-o lume poate deja rănită. Primim lucruri pe care nu le-am cerut și pierdem lucruri pe care am fi vrut să le păstrăm. Nu ne alegem începutul și, cel mai adesea, nici sfârșitul. Între ele însă se deschide teritoriul înfricoșător și uimitor al libertății.

Poate că adevărata întrebare nu este, așadar, „Cine îmi scrie povestea?”, ci: „Cui îi dau voie să o scrie împreună cu mine?” Pentru că întotdeauna ascultăm o voce. Problema este a cui voce o ascultăm.

Există și o altă ispită: să confundăm purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu un scenariu secret pe care este necesar să-l ghicim. „Care este planul lui Dumnezeu pentru mine?” poate deveni uneori o întrebare chinuitoare. Cu cine e bine să mă căsătoresc? Ce profesie este indicat să aleg? Este necesar să plec sau să rămân? Dacă greșesc? Dacă ratez „planul”?

Dar poate că Dumnezeu nu ne ascunde prin viață un traseu unic, ca într-un labirint în care o singură cotitură greșită ne distruge destinul. Poate că voia Lui se descoperă și în felul în care devenim capabili să alegem în adevăr, cu rugăciune și responsabilitate; cu dragoste. Libertatea nu este accidentul nefericit al Providenței, ci face parte din ea.

Există însă momente în care toate aceste aspecte sunt ușor de spus și aproape imposibil de trăit. Sunt capitole în care viața noastră pare pur și simplu prost scrisă. Un om dispare prea devreme. O iubire nu se împlinește. O boală intră în scenă fără să fi fost invitată. Un copil nu vine. O rugăciune pare să rămână fără răspuns. Un om bun pierde, iar unul nedrept câștigă. Atunci ne uităm la pagina din fața noastră și spunem: „Nu așa trebuia să fie povestea mea.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai grele încercări ale credinței, pentru că noi nu vedem cartea întreagă. Vedem pagina, uneori numai paragraful. Iar în zilele cele mai grele, numai cuvântul care doare.

Creștinismul nu ne cere să spunem că răul este bun. Hristos Însuși plânge în fața mormântului lui Lazăr. Moartea rămâne un vrăjmaș. Trădarea rămâne trădare. Nedreptatea nu devine dreaptă numai pentru că o înțelegem. Însă creștinismul îndrăznește să spună ceva dătător de nădejde: Răul nu are ultimul cuvânt.

Și poate tocmai aceasta este răscumpărarea poveștii: nimic din ceea ce ni s-a petrecut nu este cazul să primească ultimul cuvânt. Nici trădarea, nici eșecul, nici păcatul, nici rana. Păcatul poate deschide drumul pocăinței, rana pe cel al iertării, iar ceea ce părea un final poate deveni începutul unui capitol pe care nu ni l-am fi putut imagina. În Hristos, până și moartea – marele punct final pe care omul nu-l poate șterge – își pierde puterea de a încheia povestea și devine trecere către Viață.

Cine ține condeiul?

Formula „Scrie-ți propria poveste!” are nevoie, așadar, de o corectură. Da, scrie! Alege, luptă, ridică-te! Nu transforma purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-un pretext pentru pasivitate: Dumnezeu nu ne-a dat libertatea pentru a rămâne spectatori ai propriei existențe. Dar scrie știind că nu tu ai inventat alfabetul, nu tu ai făcut hârtia și nu tu cunoști ultimul capitol. Și, mai ales, întreabă-te din când în când cine îți șoptește următoarea propoziție. Frica? Orgoliul? O rană mai veche? Duhul lumii? Algoritmii IA? Omul a cărui validare încă o cauți? Sau Dumnezeu?

Adevărata libertate nu înseamnă să smulgem condeiul din mâna lui Dumnezeu, imaginându-ne că suntem autorii absoluți ai vieții noastre, nici să-l lăsăm din mână, convinși că totul a fost deja hotărât în locul nostru. Poate că libertatea este ceva mult mai tainic: să-I îngăduim lui Dumnezeu să scrie împreună cu noi, fără să ne anuleze libertatea și fără să ne scutească de responsabilitatea alegerilor noastre.

Scriem cu ceea ce am primit și cu ceea ce am făcut din cele primite: cu alegerile și greșelile noastre, cu ștersăturile, cu paginile pe care am vrea să le rupem, cu rătăcirile și întoarcerile pe care nu le prevăzusem. Iar credința începe poate tocmai acolo unde încetează iluzia controlului; cu încrederea că, atunci când noi nu mai vedem decât o propoziție neterminată, Dumnezeu vede povestea întreagă.

Autoare: Tatiana Petrache

Citiți și:
De ce se teme omul de propria măsură?
Virgiliu Gheorghe la Florentin Țuca: „Adevărata libertate este în rugăciune, o zonă necontrolabilă care dinamitează ordinea mefistofelică a lumii”
Dumitru Constantin Dulcan: Noua Știință și Noua Spiritualitate

 

yogaesoteric
12 septembrie 2026