O dezbatere mereu actuală: despre naționalism

Deși subiectul fierbinte al zilei pare a fi altul, mă voi opri asupra unei tematici a cărei relevanță transcende agitația de moment.

Naționalismul, fie el și însoțit de atributul „sănătos” pe care a încercat să-l aducă în discuție de curând președintele Nicușor Dan, este în continuare per se o noțiune complet inacceptabilă pentru ideologii globaliști, încât aceștia fac în mod unanim recurs la argumentul suprem, menit să ucidă orice dezbatere onestă de idei pe acest subiect: teza reducționistă conform căreia orice formă de naționalism nu poate fi decât nocivă, el fiind echivalat fie de-a dreptul cu „fascismul”, fie considerând că duce inevitabil la acesta.

Termenul ca atare nu este definit niciodată în mod precis, fiind folosit în mod special ca o etichetă propagandistică ale cărei conotații nefaste sunt atât de înșurubate în conștiința opiniei publice, încât simpla sa invocare ritualică e menită să stârnească temeri și emoții funeste.

Definițiile de lucru ale istoricilor sunt cât se poate de diferite. Cele clasice, cu un grad mai înalt de precizie, se aplică mai cu seamă mișcărilor al căror substrat este esențialmente ateu, de factură socialistă, grefat pe o ideologie națională.

Dar cum definițiile nu sunt în cele din urmă decât un instrument de lucru care poate fi conceput după bunul plac, la un moment dat sfera acestora a fost extinsă din ce în ce mai mult, pentru ca prin caracterul ei elastic să poată acoperi și alte forme de naționalism, care nu se încadrează în paradigma socialismului național ateu sau cu iz păgân.

Se poate constata de la o poștă cum istoricii „corecți politic” și mai ales ideologii insistă până în pânzele albe cu această substituire de termeni a cărei motivație am explicat-o mai sus. În loc să folosească în permanență termenul de „naționalism”, care este unul adecvat și care acoperă toate situațiile posibile, atât cu nuanțe benefice cât și nefaste, este folosit cu obstinație termenul de „fascism”, a cărui rezonanță emoțională funestă nu mai e nevoie să fie explicată, căci e de domeniul evidenței.

Un numitor comun al tuturor definițiilor fascismului ar fi acela că este un naționalism care a practicat violența politică. Acceptând pentru moment această formulare extrem de concisă, dar cu un caracter atât de larg încât e incapabilă să distingă nuanțele (precum „toate viețuitoarele cu patru picioare sunt mamifere”), se poate pune întrebarea dacă ideologiile universaliste precum comunismul nu au comis la rândul lor crime și încă în masă, după cum la fel se poate spune despre pseudo-democrațiile care au existat de-a lungul istoriei.

Un mare istoric cum a fost Ernst Nolte, deși inițial a fost unanim apreciat pentru lucrările sale în care căuta să analizeze fenomenul fascist, a făcut o observație „incorectă politic” care i-a atras ulterior marginalizarea breslei istoricilor. Anume, el a pus toate violențele politice din perioada dintre sfârșitul Primului și al celui de-al Doilea Război Mondial într-un context comun: cel al „războiului civil european” dus în acea perioadă între ideologiile universalistă și naționalistă. Ele nu s-au produs în neant sau din cer senin, ci pot fi înțelese numai în acest context.

Dar ideea principală care i-a atras de fapt marginalizarea a fost aceea că inițial a apărut comunismul universalist cu întreg cortegiul său de violențe, iar naționalismele/fascismele au venit ca o reacție la acesta, împrumutându-i multe din metodele de acțiune și de propagandă, pe care le considerau legitimate de ororile comise anterior de adversari.

Evident, o astfel de teorie, considerată drept „eretică” de sacerdoții religiei globaliste, nu a putut duce decât la „excomunicarea” celui care a propovăduit-o, deși el nu a încercat să scuze în acest mod violența taberei fasciste. Tot ce a încercat să facă Nolte a fost să lumineze contextul și să evidențieze nuanțele. Demersul lui a fost considerat însă un veritabil sacrilegiu.

Revenind la dezbaterea recentă din spațiul românesc, mă voi opri la contribuția Alinei Mungiu-Pippidi de pe portalul HotNews.

Ea distinge totuși și un naționalism legitim, cel al luptei de eliberare a popoarelor oprimate de sub stăpânirea imperiilor care le asupreau (otoman, austro-ungar etc.). După care, conform logicii autoarei, naționalismul își pierde orice rațiune de a fi, neavând altceva de făcut decât un soi de „harakiri metafizic”. Adică, după ce s-a eliberat de sub tutela imperială, naționalismul ar trebui să se autodizolve în neant, altminteri el ar duce în mod inevitabil la „fascism”.

Proiectul politic legitim, în opinia Alinei Mungiu-Pippidi, nu poate fi decât „democrația civică”, cu un stat complet neutru, secular, în care nici măcar crucile nu au ce căuta în spațiul public (nici măcar pe turlele bisericilor sau în cimitire ?!) și în care toți cetățenii sunt egali în drepturi, indiferent de apartenența lor etnică.

Această idee a organizării statele și politice privind egalitatea în drepturi nu este însă contestată în ziua de azi de nimeni. Dacă despre rolul cultelor în stat mai este necesar să fie discutat, din punct de vedere civic toți cetățenii este necesar să fie tratați în mod egal. Dar a face tabula rasa și a nega existența unui plan identitar mai profund, care asigură liantul unui stat, care altminteri fie s-ar pulveriza în haosul identităților particulare, fie s-ar dizolva într-o entitate superioară de tipul unui super-stat federal (adică nimic altceva decât un imperiu de tip nou), nu face decât să reducă la absurd logica Alinei Mungiu-Pippidi.

Naționalismul e pentru ea un nonsens, care ar trebui să dispară de pe fața pământului. La ce a fost bună atunci lupta de eliberare națională, pe care autoarea dă impresia că o legitimează, dacă ulterior naționalismului îi e contestată orice legitimitate?

Deși nu ne spune explicit, logica din spatele acestei retorici este evidentă. Pentru acești ideologi globaliști, naționalismul nu a fost decât un instrument sau „idiot” util la un moment dat al istoriei, când s-au folosit de el pentru a dezmembra marile imperii pentru a le înlocui cu propriul imperiu „global”, steril și incolor, fără tradiții, fără credințe, fără nimic din ceea ce pătrunde la modul profund condiția umană.

O ultimă serie de întrebări adresate celor care echivalează necondiționat naționalismul cu fascismul.

Pot fi considerați drept „fasciști” autori de prestigiu la nivel internațional, precum Roger Scruton sau Yoram Hazony, care au teoretizat naționalismul drept un ingredient fundamental în țesătura oricărui stat care se dorește a fi viabil, chiar dacă din punct de vedere legal sau juridic el nu este neapărat necesar să aibă o poziție privilegiată, discriminatorie față de alte identități etnice?

Sau autorii mai recenţi, semnalaţi de Paul Dragoş Aligică într-o postare în care critică acid modul în care așa-zișii „politologi“ sau „analiști politici“, în loc să emită analize pertinente pe acest subiect, bazate pe o bibliografie serioasă, nu sunt în stare de altceva decât să producă o maculatură propagandistică, bazată pe șabloane şi etichete, cea de „fascism“ fiind, desigur, la loc de cinste?

Poate fi considerat cineva precum Nicolae Steinhardt, care a înțeles aceste aspecte care țin de esența identității naționale și care se autocaracteriza drept „naționalist român”, ca fiind la rândul său „fascist”?

Nu mai putem avea repere naționale, martiri sau eroi pe care să-i cinstim fără a fi suspectați de „fascism”?

Nu mai putem invoca în mod legitim o serie de autori și operele lor de valoare care au definit cultura românească doar pentru că aceștia au fost la vremea lor „naționaliști”, adică și-au iubit neamul?

Ţinând cont de legislația recentă a României și de modul în care ea este aplicată, mai ales privind simbolurile din spațiul public, răspunsul nu poate fi altul decât un „NU!“ a cărei apăsare opresivă o putem simți cu toții.

Poți iubi o „identitate civică” sau o entitate artificială supranațională la fel cum îți iubești copiii, frații și strămoșii?

Ești în stare să îți dai viața pentru aceste noțiuni sterile la fel cum au putut-o face în trecut unii pentru credința lor?

Unde sunt „martirii” și „eroii” pentru cauza „globalistă” care s-ar cuveni să fie cinstiți de o lume întreagă?

Oricât nu le convine unora, cărora naționalismul le stă precum un os în gât, aceasta nu va dispărea de pe fața pământului. Că manifestările acestuia pot fi uneori bune, alteori mai puțin bune, este o altă discuție. Totul depinde și de statura morală a oamenilor care îl practică și care e de cele mai multe ori modelată de societatea în care trăim cu toții.

Autor: Bogdan Munteanu

Citiți și:
Beneficiile psihologice ale patriotismului sănătos și diferența dintre patriotism și naționalism extremist
În apărarea Elenei Chiaburu, o nouă țintă a propagandiștilor comuniști soroșiști! Istoricul de la Universitatea din Iași a atras atenția că diversiunea „antisemitismului” urmărește de fapt înăbușirea naționalismului
Națiune și Naționalism

 

yogaesoteric
25 septembrie 2026