Justiția românească și libertatea cu geometrie variabilă

În România, libertatea unui om pare să aibă uneori o particularitate juridică interesantă: la Tribunal sunt îndeplinite condițiile pentru cercetarea în libertate, la Curtea de Apel nu mai sunt. După două săptămâni, Tribunalul consideră că este suficient arestul la domiciliu, Curtea de Apel îl menține după gratii. Peste câteva zile, Tribunalul decide din nou că arestarea nu se mai justifică, iar Curtea de Apel hotărăște contrariul.

Așa cum am menționat, nu discut despre un exercițiu teoretic, ci despre dosarul lui Georgescu și despre o succesiune de hotărâri pronunțate în numai o lună. Nu mă interesează aici dacă Georgescu este vinovat sau nevinovat. Aceasta este necesar să fie stabilit în proces, pe baza probelor, nu prin sondaje de opinie, simpatii politice ori judecăți televizate. Mă interesează ceva mult mai important: cum funcționează justiția atunci când este necesar să decidă dacă un om poate fi lipsit de libertate înainte de a fi condamnat?

La 26 octombrie, judecătorul Tribunalului București a constatat că există suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunilor, dar a explicat de ce menținerea arestării preventive nu mai este necesară. A reținut că inculpații nu s-au sustras urmăririi penale, nu au căutat să influențeze probele, iar pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat considerabil. A analizat inclusiv noile acuzații invocate de procurori și a apreciat că acestea nu sunt susținute de elementele de fapt necesare. Două zile mai târziu, Curtea de Apel a decis prelungirea arestării cu încă 30 de zile.

Firește, instanța de control judiciar poate desființa hotărârea primei instanțe. Pentru asta există contestația. Numai că explicația procedurală nu epuizează problema de fond. Arestarea preventivă nu este o pedeapsă anticipată și nici un instrument prin care statul își demonstrează autoritatea. Este o măsură excepțională, care este obligatoriu să fie justificată prin necesitate și proporționalitate, iar aceste condiții este necesar să existe pe toată durata privării de libertate.

Dacă un judecător apreciază, motivat, că riscurile care justificau arestarea nu mai există, iar altul ajunge la concluzia opusă, întrebarea legitimă este ce anume determină diferența. Au apărut probe noi? Există împrejurări care au fost ignorate? Este vorba despre interpretări juridice diferite ale aceleiași situații de fapt?

Nu am încă motivarea hotărârii din 28 octombrie a Curții de Apel, așa că nu prea am ce analiza, dar tocmai de-asta explicațiile contează. Mai ales că, în aceeași cauză, judecătorii Curții de Apel au avut nevoie, de două ori, de un al treilea magistrat pentru a tranșa opiniile divergente.

Și, din nou, mai ales când văd asta: la 29 septembrie, judecătorul Dragoș Mirea a fost cel care a înclinat balanța în favoarea arestării preventive, după constituirea completului de divergență. Pe 28 octombrie, același magistrat a făcut parte, alături de judecătorul Andrei Buliga, din completul care a decis prelungirea arestării cu încă 30 de zile.

Departe de mine gândul să afirm că ar exista, prin simplul fapt al participării sale, vreo incompatibilitate. Dar mi se pare un amănunt care merită reținut, mai ales când discutăm despre diferențele de apreciere dintre judecători. Și un motiv în plus să citesc cu mare atenție motivarea hotărârii din 28 octombrie. Până atunci o trec la capitolul coincidențe. În care coincidențe cred cu tărie, cam la fel de tare cum am convingerea că la Cotroceni klingonienii prepară cafea la nisip pentru salvarea planetei de emisiile produse de expresoare.

Nu susțin că este necesar ca judecătorii să gândească identic, aș fi total deplasat după toți anii petrecuți prin sălile de judecată. Independența justiției presupune inclusiv libertatea de apreciere a probelor. Dar independența nu înseamnă că diferențele fundamentale de apreciere pot rămâne inexplicabile pentru societate.

Cazul a devenit o confruntare politică în care unii aplaudă fiecare zi petrecută în arest, iar ceilalți văd în fiecare hotărâre o dovadă a persecuției. În zgomotul ăsta, aproape nimeni nu mai discută despre principiul care s-ar cuveni să-i intereseze pe toți. Pentru că problema nu începe și nu se termină cu Georgescu, prieteni. Azi este el. Mâine poate fi un om fără notorietate, fără susținători în fața instanței și fără televiziuni interesate de soarta lui, iar atunci nu va mai exista nici măcar spectacolul public al contradicțiilor. Și, credeți-mă pe cuvânt, au existat aberații destule în luarea măsurii arestului preventiv. La un moment dat devenise chiar sport național.

După cum există rechizitorii scrise pe genunchi, la foc automat, care nu respectă nici măcar un sfert din criteriile de legalitate, iar lângă ele există judecători de cameră preliminară care se forțează pe zeci de pagini să le inventeze acele criterii. Pentru că, ce să vezi, în România colaborarea între cele două categorii de magistrați a rămas în multe situații deosebit de strânsă și de fructuoasă. A nu se înțelege că sunt situații majoritare. Dar sunt. Și deloc neglijabile.

Încrederea în justiție nu se construiește cerând cetățenilor să respecte hotărârile fără să pună întrebări. Se construiește prin hotărâri temeinic motivate, coerente și verificabile.

Iar la final am o întrebare incomodă pentru statul actual care se declară a fi un stat de drept: cât de previzibilă este aplicarea legii atunci când însăși libertatea unui om produce concluzii atât de diferite între judecători?

Prefer să nu răspund eu la ea, de aici deduceți ce vreți.

Autor: Av. Dan Foamete

Citiți și:
Judecătorul care a respins prelungirea arestării lui Călin Georgescu: „Nu există nicio probă”. Acuzațiile DIICOT, considerate simple supoziții
Toni Neacșu spulberă noul dosar al președintelui Călin Georgescu. „Se pot face dosare din orice, important e să vedem finalitate măcar la unul dintre ele”

yogaesoteric
10 noiembrie 2026