Sociobiologia și comportamentul altruist (II)

 

Citiţi prima parte a articolului 

Implicaţii pentru comportamentul uman

Sociobiologia a devenit sinteza predominantă în studiul comportamentului animalelor și a avut un mare succes. Aparent, raţionamentul sociobiologic oferă frecvent predicţii știinţifice utile și testabile în studiile privind comportamentul la animale. Care sunt implicaţiile sale pentru comportamentul uman?

Afirmaţia de bază a sociobiologiei este că trăsăturile comportamentale ale omului nu sunt rezultatul unei creaţii speciale. S-au dezvoltat prin evoluţie din strămoși non-umani. O capacitate de adaptare crescută se obţine prin reproducere intensă în plan propriu sau prin rudele apropiate. În consecinţă, conform sociobiologiei, succesul reproductiv este factorul dominant care determină tendinţele comportamentale umane. Deși am putea crede că suntem fiinţe morale și raţionale, comportamentul nostru este mai programat decât am vrea să credem. Cu alte cuvinte, „sociobiologii susţin că am fost proiectaţi pentru a fi mașini de reproducere”.

Creștinii cred că omenirii i s-a dat un set de reguli morale pentru comportamentul sexual. Aceste reguli ne spun ce este corect sau benefic și ce este greșit și de evitat pur și simplu pentru că dăunează relaţiilor umane sau pentru că este dăunător pentru noi sau pentru ceilalţi.

Sociobiologia spune că nu există comportamente corecte sau greșite din punct de vedere moral. Comportamentul nostru este rezultatul presiunilor de selecţie care ne-au creat. Anderson a rezumat conceptul în acest fel: „Bărbatul care lasă cei mai mulţi descendenţi este acela care își reduce costurile de reproducere din toate punctele de vedere, urmărindu-și atent partenera și asigurându-se că nu are rivali; susţinându-și partenera, dacă toţi copiii au fost făcuţi cu ea; și împerechindu-se cu alte femei – alte partenere, femei singure, soţii ale altor bărbaţi – ori de câte ori apare o oportunitate sigură.” Unii cercetători sugerează că evoluţia ne-a programat astfel încât bebelușii să nu semene prea mult cu taţii, făcând astfel ca adulterul să fie mai ușor de trecut cu vederea.

Sociobiologia: o alternativă la religie

În teoria sociobiologiei, comportamentul corect sau greșit nu există în sens moral, ci doar strategii comportamentale diferite, cu efecte asupra capacităţii de adaptare incluzive. Se poate spune că sociobiologia este răspunsul naturalist la sistemul de valori al creștinismului. „Wilson provoacă în mod deschis credinţa creștină oferind un sistem de credinţe de substituţie bazat pe materialismul știinţific.” Wilson consideră că umanitatea are o tendinţă înnăscută spre credinţa religioasă, deoarece în trecut aceasta îi conferea un avantaj adaptativ. De asemenea, el vorbește despre falsitatea conţinutului credinţei religioase și nevoia ca acesta să fie înlocuit cu o mitologie mai adecvată. „Această acţiune mitopeică [adică tendinţa de a adopta credinţa religioasă] poate fi valorificată pentru instruire și căutarea raţională a progresului uman dacă admitem, în cele din urmă, că materialismul știinţific este el însuși o mitologie definită în sens nobil.” El ne îndeamnă „să nufacem nicio greșeală cu privire la puterea materialismului știinţific. Acesta oferă gândirii umane o mitologie alternativă care, până acum, a învins întotdeauna, punct cu punct, în zonele de conflict, în confruntarea cu religia tradiţională.”

Wilson nu neagă că religia și morala au valoare intrinsecă. Consideră că pot încuraja comportamentul altruist reciproc, descurajând frauda. Dar mai crede că valorile morale ar fi bine să fie determinate de știinţă, care oferă „posibilitatea explicării religiei tradiţionale prin modelele mecaniciste ale biologiei evoluţioniste. Dacă religia, inclusiv ideologiile laice dogmatice, poate fi analizată și explicată sistematic ca produs al evoluţiei creierului, puterea ei ca sursă externă de moralitate va dispărea pentru totdeauna.” Wilson consideră că ideile noastre de moralitate sexuală ar fi cazul să fie mai libere de prejudecăţi. Își întemeiază această concluzie pe un studiu al comportamentului presupușilor noștri strămoși non-umani și pe convingerile sale că legile morale ale creștinismului nu provin de la Dumnezeu. Aceste opinii se bazează aparent pe concluzia sa că, prin cercetări continue, „vom vedea cu o claritate crescândă că zeul biologic nu există și că materialismul știinţific oferă o perspectivă mai aproape de realitate asupra condiţiei umane”.

Sociobiologia este reală?

În ce măsură au dreptate adepţii sociobiologiei? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să fie luate în considerare câteva concepte.

• Originea naturalistă propusă a grupurilor superioare de organisme, inclusiv a umanităţii și a creierului uman. Teoria sociobiologiei, așa cum a propus-o Wilson, se bazează pe presupunerea descendenţei evolutive naturaliste a tuturor organismelor dintr-un strămoș comun. Totuși, sociobiologia nu oferă dovezi pentru acea descendenţă evolutivă. Ea presupune doar originea naturalistă evolutivă a animalelor și dezvoltă ipoteze și explicaţii pentru modificarea comportamentală pe baza acestei presupuneri.

• Selecţia prin înrudire și evoluţia comportamentului, la nivelul speciilor sau genurilor de animale. Veveriţele de sol femele care dau alarma, păsările adulte care oferă ajutor la cuib și o serie de alte exemple validează cu siguranţă foarte bine teoria. Rămâne de văzut dacă cercetările viitoare o vor susţine în continuare. La sfârșitul carierei sale, ca urmare a controverselor, Wilson a abandonat teoria selecţiei prin înrudire, considerând că mai degrabă selecţia de grup (operând la nivel de comunitate, mai degrabă decât la nivel individual) este aspectul care validează sociobiologia. Date fiind însă mutaţiile care afectează aleatoriu genele ce influenţează comportamentul, pare foarte probabil ca manifestările comportamentale care nu sunt susţinute de un anumit tip de proces de selecţie să fie, în cele din urmă, reduse sau eliminate, probabil prin procese epigenetice.

• Selecţia prin înrudire și influenţa genetică asupra comportamentului uman. Pe lângă întrebarea dacă omenirea este rezultatul evoluţiei, ne putem întreba în ce măsură comportamentul uman este controlat de gene, așa cum se pretinde de către sociobiologie, sau determinat în principal de cultură (adică învăţat, nu moștenit). Această dezbatere a apărut și a fost întreţinută de când a fost introdusă sociobiologia (dar și înainte). Wilson recunoaște de fapt că elementul cultural este o componentă importantă a comportamentului uman, dar susţine că alte teme importante ale comportamentului primatelor sunt prezente și la om, fiind moștenite. Alţii nu sunt de acord cu această părere. Acest grup include oameni de știinţă care cred că sociobiologia lui Wilson merge prea departe în susţinerea determinismului biologic.

Poate că cel mai cunoscut critic al determinismului biologic a fost Stephen J. Gould, un coleg al lui Wilson de la Harvard. Gould a preluat în mare teoria sociobiologiei a lui Wilson, dar a respins ceea ce a considerat a fi determinism biologic la oameni. Și el, și alţii au susţinut că nu există dovezi pentru gene specifice care determină comportamentul uman și consideră că teoria unor astfel de gene nu poate fi dovedită. Alţii au împins conceptul de control genetic al comportamentului uman și mai departe decât Wilson.

Este necesar să recunoaștem că există dovezi pentru controlul genetic al comportamentului la animale. Aceste modificări ar putea fi mai degrabă modificări epigenetice decât modificări ale ADN-ului.

În consecinţă, chiar dacă o mare parte a comportamentului uman pare a fi modificabilă prin cultură, este necesar să fie luată în considerare posibilitatea unui control genetic semnificativ al tendinţelor comportamentale la oameni. Dacă există un astfel de control, urmează posibilitatea mare, poate chiar certitudinea, că mutaţiile ar putea modifica acel comportament. Odată cu apariţia modificărilor aleatorii ale genelor, ar fi dificil să obnubilăm concluzia că unele comportamente umane pot fi modificate sau eliminate prin mutaţii și că acestea ar fi supuse proceselor de selecţie naturală, inclusiv de selecţie prin înrudire. Înseamnă aceasta că explicaţiile sociobiologice ale comportamentului uman sunt corecte? Ce spune acest aspect despre moralitate?

Unii sociobiologi subliniază că sociobiologia nu încearcă să ne impună comportamentul, dar alţii susţin că sociobiologia determină ce ar fi bine să facem. Psihologul Plutchik a recomandat ca emoţiile umane să fie cel mai bine înţelese în contextul istoriei evoluţiei lor de la alte animale și a afirmat că această viziune asupra emoţiilor va fi benefică pentru practica clinică în psihologie. Unele manuale de etică își bazează în mod explicit sistemul de etică pe principiile sociobiologiei. Alexandru a concluzionat că însăși conștiinţa este „vocea aceea șoptită care ne spune cât de departe putem merge fără a genera riscuri insurmontabile. Nu ne spune să nu înșelăm, ci cum o putem face fără a fi trași la răspundere în plan social.”

Conceptele de bine și de rău sunt înţelese de creștini ca un cod moral oferit umanităţii. Cele Zece Porunci și învăţăturile lui Hristos au impus un standard pentru comportamentul uman pe care, în mod evident, oamenii nu îl respectă foarte bine. Apostolul Pavel însuși observa: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Romani 7:19).

Poate că am căzut atât de mult din condiţia noastră originară nu numai din cauza ispitei păcatului, ci și parţial pentru că mutaţiile ne-au afectat comportamentul. Poate că atât oamenii, cât și animalele au fost fiinţe create cu comportamente echilibrate, dar și cu morfologii care au suferit de atunci serii întregi de modificări, determinate de mutaţii sau influenţe epigenetice și de selecţia naturală. Ca urmare, o parte a caracterului uman reflectă această schimbare, care subliniază latura egoistă a naturii umane.

Punctul de vedere prezentat aici diferă de gândirea evolutivă actuală prin presupunerea potrivit căreia procesul de bază al selecţiei prin înrudire și efectul său asupra capacităţii de adaptare incluzivă au funcţionat numai în cazul oamenilor și în cadrul altor grupuri create de organisme. Comportamentele nu s-au transmis de la un astfel de grup la altul, deoarece acestea nu au evoluat din strămoși comuni. Creștinii acceptă, de asemenea, prin credinţă (și prin raţionamente cel puţin logice, chiar dacă nu pot fi testate știinţific) că omenirea nu este predestinată biologic, ci că are liberul-arbitru de a căuta capacitatea conferită de Dumnezeu de a acţiona în mod cu adevărat altruist, și nu doar ca rezultat al modificării genetice și al determinismului biologic.

Există un altruism autentic la oameni? Observarea comportamentului uman face dificil de crezut faptul că un anumit comportament nu este cu adevărat altruist, deoarece pot fi documentate exemple nenumărate de altruism uman.

O viziune intervenţionistă asupra sociobiologiei

Conform teoriei intervenţioniste, animalele originare au avut cel mai mare nivel de complexitate în comportamentul lor, iar interacţiunile interspecifice și intraspecifice dintre organisme au fost cele mai elaborate și mai echilibrate la începutul vieţii pe Pământ. Potenţialele conflicte între animale cu privire la împărţirea teritoriului și a altor resurse au fost iniţial soluţionate prin comportamente convenţionale nedăunătoare, precum cele obișnuite încă la mai multe animale. Exemplele includ confruntările specifice șerpilor-cu-clopoţei sau luptele cu cozile ale șopârlelor sau ciocnirile în coarne ale altor mamifere.

Este posibil ca adevăratul comportament altruist să fi fost mult mai frecvent. Poate că, iniţial, animalele tinere își ajutau părinţii în mod obișnuit la creșterea următoarei generaţii de pui sau la cuib. Mecanismele de control al populaţiei au fost, de asemenea, mult mai bine ajustate decât în prezent. Mecanismele comportamentale pentru menţinerea unui echilibru ecologic stabil au fost integrate în structura genetică a animalelor ca parte a unui sistem ecologic care a luat naștere printr-o configurare inteligentă a lui, mai degrabă decât întâmplător.

Mecanismele comportamentale instinctive care au prevenit conflictele dăunătoare nu au fost iniţial supuse modificărilor mutaţionale aleatorii. Datorită protecţiei adecvate împotriva daunelor mutaţionale, indivizii cu aceste mecanisme comportamentale nu ar fi supuși unei concurenţe nefavorabile din partea indivizilor care ar avea de câștigat de pe urma „fraudei”.

Odată cu introducerea mutaţiilor aleatorii și a defectelor în procesele de reparaţie, aceste mecanisme comportamentale au început să se estompeze. Se poate ca răspunsurile epigenetice la condiţiile din lumea schimbată de păcat să fi fost semnificative.

Selecţia naturală și, în special, selecţia prin înrudire au acţionat în sensul de a încetini acest decalaj. Comportamentele altruiste care au supravieţuit efectelor nefaste ale mutaţiei sunt în primul rând cele care s-au păstrat prin selecţia prin înrudire și care amplifică capacitatea de adaptare incluzivă a organismului. Când mutaţiile au început să provoace pierderea unora dintre tiparele originale de comportament, selecţia naturală a stabilit dacă tipul original sau tipul modificat vor deveni cele mai frecvente. Dacă mutaţiile unei păsări femele ar elimina modelul iniţial de a-și ajuta părinţii să-și crească puii și ar face-o să-și construiască propriul cuib, aceasta ar produce probabil mai mulţi pui în cursul vieţii ei decât alte păsări care au început să se reproducă mai târziu. (Este vorba despre același rezultat pe care l-ar fi determinat teoria naturalistă.)

În consecinţă, „genomul adultului care nu ajută” va deveni mai frecvent și, în cele din urmă, va înlocui „genomul adultului care oferă ajutor”. Pe de altă parte, în unele situaţii, genele pentru comportamente „altruiste” sunt favorizate de selecţia prin înrudire. În consecinţă, acestea continuă să fie comune în rândul populaţiei. Gaiţa-de-Florida trăiește într-o conjunctură în care nu este de așteptat ca puii să se reproducă cu succes în primul an. În consecinţă, capacitatea de adaptare incluzivă a acestora crește dacă își ajută părinţii să crească pui cu care au mai multe gene în comun. Astfel, selecţia prin înrudire favorizează păstrarea comportamentului „altruist” în interiorul acestui mediu.

Un Designer inteligent și binevoitor ar putea alege să inventeze un sistem ecologic cu un echilibru al naturii bazat mai degrabă pe armonie decât pe competiţie. În schimb, mutaţia și selecţia naturală nu au capacitatea de a analiza „imaginea de ansamblu” și de a vedea ce este cel mai de dorit pentru echilibrul ecologic general. Selecţia naturală este foarte mioapă – favorizează orice schimbare care crește cu succes rata de reproducere. Rezultatul final al legii selecţiei naturale este latura competitivă și problematică a naturii. Oamenii nu sunt prizonierii comportamentului impus de o natură mutantă, dar pot cere ajutor de la Creatorul lor pentru a evolua moral și a trăi vieţi altruiste și responsabile.

Citiți și:
Prin intermediul unei evoluţii spirituale conştiente omenirea poate ieşi de sub condiţionarea genetică (IV)
Rupert Sheldrake & Bruce Lipton: O expediţie dincolo de limitele normalului
Sufletul este fără limite

 

yogaesoteric
11 februarie 2021