Şivaismul din Caşmir

Şivaismul din Caşmir, cu accentul său puternic pe recunoaşterea de către om a unei deja existente unităţi cu Shiva, este cea mai unitară şi mai monistă dintre cele şase şcoli şivaite pe care am urmărit să le prezentăm aici. El a apărut în sec. IX în nordul Indiei, pe atunci un conglomerat de mici regate feudale. Iata tabloul acelor vremuri: maharajahii patronau în acele timpuri diferitele religii. Buddhismul era încă foarte puternic. Şaktismul tantric înflorise în partea de nord-est a Indiei. Şivaismul experimentase o renaştere începând cu sec. VI, iar cel mai răspândit zeu hindus era Shiva.

Şcoala caşmiriană îşi are originea şi s-a dezvoltat pe deplin în valea cu acelaşi nume, printre frumoasele împrejurimi ale acestui ţinut. Caşmir fiind o zonă liniştită şi rece a dat naştere unei gândiri filosofice calme şi încântătoare. Se spune că omul şi-a creat Dumnezeul personal în concordanţă cu propriile sale imagini familiare, iar în acest caz, am putea spune chiar că spiritualitatea atemporală s-a cristalizat într-un mod fericit în aceste ţinuturi. Superbele spectacole ale fenomenelor naturale în vale păreau a fi pătrunse de spiritul iubirii divine care guvernează toate lucrurile pământeşti. Iată de ce filosofii Caşmirului, spre deosebire de cei din multe alte părţi ale lumii, au renunţat la toate disciplinele dogmatice şi eticile „ortodoxe” şi au pledat în schimb pentru câteva practici eficiente şi foarte plăcute din ceea ce au numit shivayoga (yoga uniunii cu Shiva) – un tip special de raja yoga (yoga regală) asistată şi ajutată de sentimentul unei iubiri adânci şi intense pentru Realitatea Ultimă. Viaţa în Valea Caşmirului era atât de plăcută şi uşoară, încât filosofii au exprimat o cale simplă, deşi amănunţită, pentru a atinge scopul final al vieţii. Tărâmul generos al Caşmirului, înzestrat cu un sistem simplu de irigaţie, a asigurat necesităţile vieţii fără prea multă tortură a corpului şi minţii omeneşti, ceea ce s-a reflectat mai apoi în filosofia şivaită a acestor locuri, aceasta neprescriind nici o tortură mentală sau fizică prin mortificare dureroasă, nici practici exterioare de control forţat al minţii, simţurilor şi respiraţiei, plezente în cadrul altor şcoli de filosofie indiană. Pe de altă parte, ea recomandă câteva căi precise de meditaţie spontană, liberă de orice tip de represiune şi tortură. Aceste căi sunt de sublimare gradată a emoţiilor şi instinctelor grosiere prin intermediul a câteva tipuri speciale de practici de meditaţie şi concentrare. Frumuseţea naturală a văii Caşmirului a inspirat întotdeauna poezia şi datorită acestei influenţe, cei mai mulţi filosofi caşmirieni au fost şi remarcabili poeţi.

Şivaismul din Caşmir, aşa cum este, a fost rezultatul experienţelor şi a meditaţiilor profunde practicate de aspiranţi care nu erau confruntaţi cu probleme sau griji fizice şi mentale. De aceea, de obicei această linie trebuia precedată de alte stadii ale sistemului yoga.

În conformitate cu tradiţia şivaismului caşmirian, Shiva a stabilit 64 de sisteme sau filosofii, unele moniste, câteva dualiste şi câteva monist-dualiste. Intrucât unele dintre ele au fost pierdute, Shiva i-a cerut înţeleptului Durvasa să revigoreze cunoaşterea. Fiii născuţi de Durvasa prin forţa gândului au fost desemnaţi astfel să transmită filosofiile după cum urmează: Tryambaka – cea monistă, Amardaka – cea dualistă şi Shrikantha – cea monist-dualistă. Astfel, la un moment dat, se spune că Tryambaka a pus bazele filosofiei şi practicii Şivaismului din Caşmir. Se mai spune că, Shiva însuşi a simţit apoi nevoia să rezolve interpretările conflictuale ale scrierilor sacre (agama) şi să înlăture influenţa dualistă asupra vechilor doctrine moniste. În anii 800, se spune că marele înţelept Sri Vasugupta trăia pe muntele Mahadeva, lânga Srinagar. Tradiţia spune că într-o noapte, Shiva i-ar fi apărut într-un vis şi i-ar fi spus despre locul tăinuit al unei mari scripturi gravate pe o piatră. Când s-a trezit, Vasugupta s-a îndreptat la faţa locului şi a găsit 77 de versete lapidare dăltuite cu adevărat în piatră, pe care le-a numit Shiva Sutra. Vasugupta a expus versetele discipolilor săi şi gradat, filosofia s-a răspândit. Pe această bază scripturală a apărut şcoala numită Şivaismul din Caşmir, sau Şivaismul de Nord, Pratyabhijna Darshana (Doctrina Recunoaşterii), Trikashasana (Sistemul Trika, al Trinităţii). Trika(treime, triadă), se referă la tripla considerare, de către această şcoală, a Divinului: Shiva (Principiul masculin), Shakti (Principiul feminin) şi anu (sufletul individual), posedarea a trei seturi de scripturi şi a unui număr de alte triade pe care acest sistem se bazează.

Literatura şivaită caşmiriană se împarte în trei mari diviziuni: Agama Shastra, Spanda Shastra şi Pratyabhijna Shastra. Agama Shastra include lucrările considerate a fi de inspiraţie divină: în mod specific literatura de tip Shaiva Agama, incluzând însă şi Shiva Sutra, lucrare de o importanţă capitală, atribuită lui înţeleptului Vasugupta. Spanda Shastra cuprinde Spanda Karika, lucrare atribuita tot lui Vasugupta sau discipolului său Kallata (cca 850-900 e.n.). Această lucrare dezvoltă principiile din Shiva Sutra. Componentele principale ale Pratyabhijna Shastra-ei sunt Shiva Drishti, lucrare a discipolului lui Vasugupta – Somananda şi Pratyabhijna Sutra a succesorului acestuia, Utpaladeva (cca 900-950 e.n.). În paralel, s-au dezvoltat ulterior şi alte linii spirituale, aici amintind Kula şi Krama. De altfel, şivaismul caşmirian poate fi înţeles numai prin parcurgerea completă a tuturor faţetelor sale căci, cu adevărat se spune că „Mintea este văzută ca o ierarhică (krama) familie de agenţi (kula), care percepe adevăratul Sine în mod spontan (pratyabhijna), cu o putere creativă care poate fi percepută ca pulsatorie (spanda)”. Abhinavagupta (cca 950-1000 e.n.) este probabil figura cea mai proeminenta a şivaismului caşmirian, el scriind aproape 40 de opere, incluzând Tantraloka, un text cuprinzător asupra filosofiei şi ritualului şivait agamic. Şivaismul caşmirian s-a stabilit ca o importantă şcoală filosofică datorită operelor enciclopedice strălucitoare ale acestui mare înţelept.

Şivaismul din Caşmir oferă o înţelegere extrem de bogată şi detaliată asupra psihicului uman şi o cale distinctă şi clară asupra Kundalini-siddha-yoga, ca mijloc al realizării de sine. De-a lungul istoriei sale, tradiţia a produs numeroşi siddha-şi, adepţi cu o remarcabilă profunzime şi forţă. Se spune că Abhinavagupta însuşi, după ce şi-a terminat ultima sa lucrare asupra sistemului Pratyabhijna, a intrat în peştera lui Bhairava, lângă localitatea Mangam, împreună cu 1200 de discipoli, pentru ca mai apoi, să dispară pentru totdeauna împreună cu ei.

Acest sistem şivait este intensiv monistic. Nu neagă existenţa unui Dumnezeu personal sau a altor zei. Totuşi, pune un accent deosebit pe meditaţia şi reflexia personală a adeptului şi ghidarea sa de către un guru (maestru). Creaţia sufletului individual şi a lumii este explicată ca abhasa: străfulgerare a lui Shiva în afara Lui însuşi în dinamicul său aspect de Shakti, ca impuls, vibraţie numită spanda. Ca Sine a tot, Shiva este imanent şi transcendent în acelaşi timp şi realizează prin a sa shakti cele cinci acţiuni ale creaţiei, menţinerii, resorbţiei, revelării şi ocultării. Şivaismul caşmirian nu este atât de interesat de adorarea unui Dumnezeu personal, pe cât este de atras de atingerea stării transcendente de conştiinţă şivaică.

Ca o cale esoterică şi contemplativă, Şivaismul caşmirian îmbrăţişează şi cunoaşterea (jnana) şi devoţiunea (bhakti). Practica spirituală (sadhana) duce la asimilarea obiectului (lumea) în subiect (sinele individual), până când Sinele Absolut (Shiva) rămâne revelat ca fiind una cu universul. Scopul suprem – eliberarea de legături- este recunoaşterea susţinută (pratyabhijna) a adevăratului sine individual ca fiind nimic altceva decât Shiva. Nu există scufundare a sinelui în Dumnezeu, de vreme ce sunt etern una în esenţă.

Există trei căi (upaya), stadii de atingere a conştiinţei supreme. Nu sunt secvenţiale, dar depind de nivelul de evoluţie al adeptului. Prima etapă este anavopaya, care corespunde sistemului obişnuit de adorare, efort yoghin şi purificare prin controlul respiraţiei. A doua etapă este shaktopaya, menţinerea unei conştiinţe constante asupra lui Shiva prin discriminare. Al treilea stadiu este shambhavopaya, în care adeptul atinge instantaneu conştiinţa supremă prin intermediul voinţei sale nestrămutate, sau prin simplul fapt că guru-l său îi arată identitatea dintre sine şi Shiva. Există şi o a patra cale, anupaya, cea „fără de mijloace”, care este recunoaşterea matură a Sinelui, prin care nimic nu trebuie făcut, atins sau îndeplinit, în afară de a rămâne în propria fiinţă, care oricum, este de natura lui Shiva. Realizarea depinde de sadguru, a cărei graţie este floarea care încununează toată sadhana (practica spirituală).

În ciuda multor maeştri renumiţi, izolarea geografică a văii Caşmirului şi dominaţia târzie musulmană a făcut ca ecoul acetei şcoli să nu fie foarte mare. Cercetătorii moderni au readus la lumină scripturile relativ recent, republicând textele care au supravieţuit. Tradiţia originală (parampara) a fost reprezentată până nu demult în zilele noastre de Swami Lakshman Joo. Astăzi, diferite organizaţii promulgă învăţăturile esoterice într-o însemnată măsură în toată lumea. În timp ce adepţii formali ai şivaismului caşmirian exstă într-un număr necunoscut, şcoala rămâne ca o importantă influenţă în India. Mulţi şivaiţi caşmirieni au părăsit valea chinuită de război a Caşmirului pentru a se stabili în Jammu, New Delhi şi în alte părţi ale nordului Indiei. Această diaspora a adepţilor şivaţi serveşte încă la răspândirea învăţăturilor în noi zone.

yogaesoteric