Ce a secretizat asasinarea lui JFK

John Fitzgerald Kennedy s-a oripilat când a aflat ce înseamnă, de fapt, alegerile din SUA: în spatele fiecărui congresman se afla mult mai puţin partidul pe care îl reprezenta decât lobby-urile care finanţau campaniile electorale.

Tânărul preşedinte avea confirmată, astfel, o judecată formulată public de preşedintele Eisenhower, care atrăsese atenţia că în culisele vieţii politice americane s-a impus o forţă care poate comanda politicului prin puterea sa financiară.

John Fitzgerald Kennedy

JFK a avut multe discuţii cu fratele său Robert, care fusese numit procuror general, despre semnificaţia acestei situaţii în raport cu Constituţia SUA. Robert era de părere că noua putere din societate, sindicalizarea celor cu bani mulţi, ar fi necesar să fie controlată printr-un amendament constituţional creat în acest scop. JFK considera că un asemenea amendament nu va putea trece, că este prea târziu să poată fi adoptat. Înclina către o rescriere a Constituţiei în condiţii de Lege Marţială. Avea la îndemână o lege din 1807, numită Insurrection Act. Cel mai periculos lobby i se părea preşedintelui acela care urmărea desfiinţarea echivalentului aur al monedei naţionale. În 1971, sub Nixon, acest echivalent avea să fie scos din joc.

JFK fusese de părere că eliminarea echivalentului aur ar conduce, lent, dar sigur, către constituirea unui joc piramidal al datoriilor suverane, bun pentru accelerarea dezvoltării, dar rău pentru soarta democraţiei în lume.

Ne aflăm, acum, la pragul de sus al „profeţiei” tânărului preşedinte. Cum judecăm? Acel joc piramidal a permis victoria democraţiei liberale în Războiul Rece. Dar iată că, la 30 de ani după victoria aceea, democraţia a devenit, în SUA, o democratură cu o neocenzură oribilă şi cu o justiţie ce-şi pierde aura de independenţă.

Revolta lui Donald Trump a ţintit către expresia finală a celor ce s-au putut petrece sub jocul piramidal al banilor, globalizarea afacerilor, şi anume către faptul că, deşi a promis mai multă egalitate, globalizarea a adus mai multă inegalitate. Mulţi economişti ai sistemului globalizării arătaseră deja, cu date solide, noul tablou al inegalităţilor în lume. 1% din averea mondială se află la cei săraci, iar 99% la cei bogaţi.

Ar fi fost un miracol ca puterea celor 1% să se organizeze mai bine decât puterea celor 99% în apărarea lui Donald Trump.

Disperarea desenată clar pe chipurile celor din establishment în noaptea în care Trump a câştigat alegerile spunea ceva la fel de clar despre conştiinţa nedreptăţilor din sistemul globalist, acceptate de cei cu averi medii din lipsă de idealism social.

SUA au fost prima ţară importantă din lume (în vreme ce Franţa şi Germania păreau a fi pe poziţia contrară) care au decretat naturală inegalitatea concretă a condiţiilor de trai şi au început să militeze pentru egalitatea abstractă a condiţiilor de gen şi a altor condiţii ce ţin de identitatea personală. Un idealism al manipulării culturale, nu unul al prizei la realităţile sociale.

SUA au învins comunismul de stat cu preţul lichidării economiei sociale de piaţă. Adică exact ceea ce vrea acum, la noi, guvernarea Cîţu, deşi nu mai are în faţă un comunism de stat, ci un popor vlăguit de sărăcie. Tânărul nostru premier e un Kennedy pe dos: iubeşte lumea banilor mai mult decât lumea oamenilor, fiind aidoma preşedintelui Iohannis, care iubeşte democraţia cât să-i permită să facă poze cu mai-marii lumii şi să ţină hăţurile unor guverne care îi stau breloc la Mercedesul prezidenţial. Ce lucru bine făcut?! Noroc cu pandemioţii care făcură o nefăcută groaznic de bine făcută, lăsând să devină vizibilă toată grozăvia puterii celor care, fiind 1%, au 99% din averea globală.