Cunoaşterea propriei minţi

De multe ori la întrebarea „Cine sunt eu?”, răspunsul este dat printr-o identificare cu mintea. Putem însă să identificăm mintea cu adevăratul nostru eu? Într-o anumită măsură şi într-o etapă incipientă, da.

 „Mintea” reprezintă un termen general, util, care acoperă tot ceea ce se petrece în lumea noastră interioară, atât la nivel conştient, cât şi la nivel subconştient. „Mintea” înseamnă gândurile, sentimentele şi amintirile noastre. Însemnă tablourile şi imaginile pe care le vizualizăm, muzica pe care o fredonăm, înţelesul pe care îl atribuim lumii exterioare, conştiinţa pe care o avem despre propria existenţă, speranţele şi visele de viitor, morala şi valorile pe care le purtăm cu noi şi pe baza cărora ne ducem existenţa, aşteptările şi pretenţiile faţă de propria persoană şi faţă de alţii. În acelaşi timp, ea înseamnă acele taine ascunse sub nivelul conştiinţei imediate, dar care influenţează profund gândurile, acţiunile şi sentimentele noastre.

De fapt, „mintea” este fermecatul teatru interior unde ne jucăm piesa vieţii noastre şi, ca orice teatru, el include atât acţiunea pe scenă, cât şi cea din culise, actorii, cât şi dramaturgii, atât mintea conştientă, care gândeşte şi ştie că gândeşte, cât şi subconştientul, care lucrează în moduri diferite, ascunse.

Aşadar, pentru a ne cunoaşte, pentru a şti cine suntem, trebuie să ne cunoaştem mai întâi mintea, atât la nivel conştient, cât şi subconştient. Este o formă de cunoaştere destul de diferită de cea la care ne referim atunci când spunem despre persoanele energice că „fac ce gândesc”. Este o formă de cunoaştere care înţelege, în mod direct, ce este, de fapt, mintea noastră. O formă de cunoaştere care implică sarcina – la prima vedere imposibilă – de a fi simultan mintea care este cunoscută şi mintea care cunoaşte. O formă de cunoaştere care, iniţial, pare la fel de absurdă ca şi încercarea de a ne privi în proprii ochi.