Dezinformarea, o metodă manipulativă care poate fi folosită totodată ca o armă teribilă (2)

Citiți prima parte a articolului

Dezinformarea ca acţiune subversivă

Dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că propaganda este mai „cinstită” decât dezinformarea, deoarece ea este făţişă. Ştim că toate partidele fac, fără niciun fel de reţineri, propagandă politică. Chiar şi propaganda neagră, aceea care deformează complet adevărul, este deseori onestă în ceea ce priveşte scopul urmărit (dar merge pe ideea că scopul scuză mijloacele) şi în general nu se sfieşte să-şi recunoască beneficiarul. Dezinformarea, în schimb, este o acţiune care prin însăşi natura ei este „subterană”, rareori lăsând să transpară care este adevăratul ei scop şi adevăratul ei beneficiar.

La origini, aşa cum spuneam, dezinformarea era o tactică militară şi în acest sens este necesar să o înţelegem şi în zilele noastre, ca o metodă care urmăreşte destabilizarea inamicului fie prin acţiuni agresive care îl vizează direct, fie prin inducerea sa în eroare (de exemplu, se transmit informaţii eronate privind strategiile şi planurile proprii). Altfel spus, dezinformarea ca tactică militară fie implică o acţiune subversivă, fie funcţionează ca o diversiune.

Ca acţiune subversivă, dezinformarea este întotdeauna orientată împotriva unui „inamic” – o grupare indezirabilă sau o persoană indezirabilă – şi urmăreşte nici mai mult nici mai puţin decât distrugerea sau anihilarea acestuia. Întrucât respectiva grupare sau persoană indezirabilă are acest statut de obicei datorită forţei sale şi a sferei sale de influenţă, anihilarea de care vorbim se poate referi la diminuarea sferei sale de influenţă, reducerea numărului de membri sau susţinători etc. De unde vine această calificare ca indezirabilă? Pur şi simplu cei care se află în spatele unei campanii de dezinformare consideră din diverse motive că un grup le periclitează scopurile şi de aceea este considerat inamic. De exemplu, pentru comunişti erau indezirabili chiar şi cei care aveau rude în străinătate. Nu sunt excluse nici situaţiile când motivaţia din spatele acţiunii subversive este lăcomia – atunci când se doreşte ca cineva să preia, de exemplu, bogăţiile sau avantajele unui alt grup.

Printre modalităţile predilecte (care totodată pot fi considerate obiective secundare ale dezinformării) se numără discreditarea grupului sau persoanei vizate, dezbinarea acelui grup, dar şi descurajarea susţinătorilor săi. Totodată, ea instigă opinia publică împotriva acestei grupări sau personalităţi deranjante. Dacă nu reuşeşte întotdeauna să determine „poporul” la acţiuni radicale împotriva grupării vizate, dezinformarea urmăreşte măcar să polarizeze opinia publică astfel încât să considere acea grupare „inamicul public nr. 1” şi să nu aibă nimic de obiectat atunci când autorităţile trec la măsuri radicale, brutale şi ilegale împotriva acelei grupări. Chiar şi anestezierea opiniei publice, dacă nu ostilitatea ei, este deseori suficientă în slujba scopului urmărit şi aceasta pentru că oamenii sunt din ce în ce mai inerţi şi neimplicaţi şi, de ce să nu recunoaştem deschis, rareori se mobilizează dezinteresat pentru a sări în ajutorul cuiva numai în numele unor idealuri „demodate” precum dreptatea, libertatea, demnitatea, bunătatea.

Dezinformarea ca acţiune subversivă îndreptată împotriva unui grup sau chiar a unei ţări are trei componente principale care sunt astfel definite în literatura de specialitate:

1. Dezinformarea urmăreşte, în primul rând, să demoralizeze şi să dezbine grupul, colectivitatea, societatea sau naţiunea vizate şi să dezintegreze grupările care o constituie. Se aplică aici, printre altele, binecunoscutul principiu „divide et impera” – „dezbină şi stăpâneşte”. Această componentă a strategiei de dezinformare se adresează prin urmare direct „inamicului”.

2. O altă componentă esenţială a dezinformării include acţiunile de discreditare: campaniile de dezinformare urmăresc să discrediteze grupul uman respectiv. Discreditarea se referă în general la grup, dar şi la toţi membrii săi: acest grup va fi declarat şi considerat „inamic public”, „element turbulent” şi va fi calomniat în fel şi chip etc. Discreditarea este însă cel mai eficientă (şi prin urmare este aplicată cu predilecţie) dacă sunt discreditate personalităţile grupului şi în special liderul său, dar şi membrii grupului, în ceea ce priveşte legitimitatea, autoritatea, moralitatea, competenţa etc.

Vor fi discreditaţi cu promptitudine atât apărătorii (de exemplu, personalităţi din exteriorul acelui mediu care iau atitudine public în favoarea acestuia sau care semnalează opiniei publice nedreptatea campaniei de discreditare a acelui grup), cât şi susţinătorii grupului, urmărindu-se printre altele decredibilizarea lor (să nu mai fie credibili şi să nu constituie un factor de formare a opiniei pentru public), înspăimântarea lor astfel încât să nu mai exprime public opinii favorabile şi să nu mai întreprindă niciun fel de acţiuni de sprijin pentru grupul vizat. Într-o formă mai blândă, dezinformarea va urmări să îi ridiculizeze pe toţi aceia care ar îndrăzni să se declare favorabili grupului ţintă.

3. A treia componentă a dezinformării urmăreşte să manipuleze opinia publică prin curente de opinie net defavorabile, chiar agresive, care să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea grupării vizate, în momentul ales pentru distrugerea acelui grup (sau colectivitate etc.) – ori, în cadrul militar, pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate. În varianta sa cea mai dură însă, această a treia componentă esenţială a dezinformării se manifestă sub forma instigării făţişe în urma căreia masele de oameni să treacă la acţiuni violente şi pline de ură împotriva grupului vizat.

Intoxicarea şi zvonul

Un alt instrument folosit deseori cu succes în scopul „anestezierii” opiniei publice este aşa-numita intoxicare, adică bombardarea cu foarte multe informaţii despre un anumit subiect. Intoxicarea este şi ea la origine o tactică militară, care presupune transmiterea către inamic a unor informaţii false. Datorită amplorii influenţei mass-mediei în societatea contemporană, intoxicarea nici nu mai are nevoie să uzeze exclusiv de informaţii false, ea fiind mult mai eficientă şi insidioasă atunci când amestecă unele informaţii false cu altele care sunt adevărate, altfel spus prezentând un amestec plauzibil de adevăr şi minciună. Ideea acestei forme de intoxicare este să se vehiculeze foarte multe ştiri şi articole. Dacă ele sunt în concordanţă, abundenţa de sugestii manipulative vehiculate de acestea vor inocula opiniei publice ideea dorită. Dacă însă nu există o idee centrală a campaniei de intoxicare, atunci se vor vehicula ştiri diferite, deseori contradictorii, pe un anumit subiect, astfel încât nimeni să nu-şi mai poată da seama de fapt despre ce este vorba şi care este adevărul. Intoxicarea este deci şi ea o tehnică de manipulare şi, din perspectiva studiului nostru, o tehnică de dezinformare.

Şi pentru că enumerăm principalele categorii de tehnici de manipulare şi dezinformare, să nu uităm zvonul – un fenomen social extrem de interesant, având consecinţe imprevizibile, dar deseori consistente. Atunci când este lansat deliberat, zvonul este şi el o modalitate de dezinformare care urmăreşte destabilizarea şi derutarea unui grup-ţintă. Sociologii au elaborat o serie de teorii şi „legi” privind propagarea zvonului şi vulnerabilitatea oamenilor la zvonuri. Este demn de reţinut că acesta nu are nevoie neapărat de presă pentru a se propaga, dar nici nu exclude neapărat „ajutorul” acesteia.

Teoria zvonurilor din sociologie urmăreşte să explice atât modul în care se formează acestea, cât şi uluitoarea lor putere de impact. Această teorie face distincţie între zvonuri, clasificându-le în trei categorii:
– zvonuri care iau dorinţele drept realitate (optimiste);
– zvonuri care exprimă o teamă şi o anxietate;
– zvonuri care provoacă disensiuni (atacă persoane din cadrul aceluiaşi grup).

Fiecare categorie de zvonuri face apel la diferite resorturi psihologice.

Dezinformarea ca diversiune

Aproape întotdeauna, dezinformatorii urmăresc cu totul şi cu totul alte scopuri decât şi-ar putea imagina publicul. De exemplu, vor să deturneze atenţia de la un anumit scandal în care sunt implicaţi lideri politici sau să îi facă pe oameni să uite care sunt problemele reale la nivel social şi naţional. Lipsa de scrupule a celor care comandă acţiunile de dezinformare, cât şi a celor care le elaborează şi le pun în practică nu cunoaşte limite. De exemplu, pentru a face să treacă pe planul doi scandalul sexual Bill Clinton – Monica Lewinski, SUA s-a angrenat într-un nou război împotriva Irakului în ianuarie 1998.

În orice perioadă frământată din punct de vedere social se lansează nenumărate scandaluri de presă şi cancanuri care funcţionează ca „fumigene” (cover-up story, în limba engleză) şi deturnează atenţia oamenilor de la problemele reale. Mai ales în anii electorali abundă situaţiile de acest gen. Sau, atunci când se adoptă legi care ne afectează pe noi toţi, cum ar fi legea pensiilor, legea privind paşapoartele biometrice sau codex alimentarius, subiectul este foarte puţin acoperit de presă, care preferă să lanseze astfel de fumigene, indiferent de victimele colaterale pe care acestea le implică. De câte ori sesizaţi prezenţa obsesivă şi supradimensionată în presă a unui anumit subiect de scandal, vizibil fabricat, este de aşteptat ca acesta să acopere un scandal real, cum ar fi demascarea unor politicieni corupţi sau a unor afaceri veroase ale unor mari corporaţii, sau elaborarea unor legi care ne reduc din ce în ce mai mult libertăţile şi drepturile cetăţeneşti fundamentale.

Aşa-zisul „scandal al sectelor” din Franţa

În anul 1982, în Franţa a izbucnit un mare scandal de corupţie a politicienilor. Pentru a distrage atenţia opiniei publice, prim-ministrul a avut ideea de a genera o nouă (şi falsă) problemă, asupra căreia să fie focalizate resentimentele şi nemulţumirea oamenilor. Astfel, el a solicitat elaborarea unui raport despre sectele din Franţa. 30 de organizaţii au fost incluse în acest raport, care a fost „servit” cu tam-tam-ul de rigoare opiniei publice şi a generat o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”.

Ulterior, în 1995, sub preşedinţia lui Chirac, s-a escaladat această acţiune de dezinformare, dar de data aceasta în scop subversiv. S-a elaborat un nou raport despre situaţia sectelor în Franţa, dar, în mod uluitor, de data aceasta au fost găsite… 173 de „secte”. Lista acestora includea nu doar grupări cu preocupări spirituale, ci şi asociaţii sau organizaţii preocupate de alimentaţia sănătoasă, de medicina alternativă sau de terapii neconvenţionale.

Ignorând în totalitate faptul că peste 90% dintre organizaţiile incluse pe „lista neagră” nu au comis niciodată nici cea mai mică ilegalitate şi, mai mult decât atât, nu exista nicio plângere sau nemulţumire privind activitatea lor, s-a lansat o campanie poliţienească şi mediatică fără precedent de discreditare a acestora. Fie că era vorba de edituri care publicau cărţi de spiritualitate, de asociaţii ale părinţilor care îşi educau copiii acasă, de mici comunităţi agricole, de preoţi care aveau darul vindecării prin rugăciune sau de cabinete de tratament naturist, toate au fost aruncate în aceeaşi „găleată” a „sectelor”. În spatele acestei ample acţiuni de dezinformare se aflau interesele unor companii farmaceutice, iar unul dintre scopurile vizate era combaterea, cu orice mijloace, a metodelor terapeutice naturiste şi produselor aferente.

Citiți a treia parte a articolului

Citiți și:
Eticheta SECTĂ se lipeşte uşor
Arma superstițiilor și războiul psihologic
Presa românească, sub zodia zvonurilor

 

yogaesoteric
9 februarie 2022