Adevărul cu privire la masacrele din Rwanda

Despre felul în care interesele geopolitice şi economice însângerează un întreg continent

Cauzele războaielor, foametei şi sărăciei care devastează Africa sunt în marea lor parte necunoscute marelui public. În realitate, sursa tuturor acestor calamităţi o constituie dorinţa aprigă a marilor puteri occidentale şi a câtorva companii multinaţionale importante de a pune mâna pe bogatele resurse naturale ale continentului african. În privinţa populaţiei, capii globalizării capitaliste au ajuns la concluzia că aceasta nu este utilă în noua epocă a pieţei globale. Mai exact, africanii nu prezintă interes, ci sunt de prisos. Singura lor valoare constă în faptul că locuiesc deasupra unor importante zăcăminte de minerale, diamante, petrol, gaz, etc.

Vă prezentăm o analiză coerentă a genocidului din Rwanda, realizată de Miguel Pedrero, în cartea sa „Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială”.

Concurenţa dintre Franţa şi Statele Unite pentru obţinerea controlului în Africa s-a manifestat în cea mai dramatică formă odată cu genocidul rwandez. Aproximativ un milion de persoane au fost asasinate în zilele nefaste ale anului 1994. Rwanda era condusă atunci de preşedintele Juvenal Habyarimana, membru al majorităţii hutu care îşi etala puterea. Membrii celeilalte etnii din Rwanda, tutsi, erau supuşi în mod obişnuit ostracizării şi violenţelor din partea forţelor guvernamentale. Din această cauză, liderii tutsi au creat o armată rebelă cunoscută sub numele de Forţele Patriotice din Rwanda (FPR). Guvernul lui Habyarimana era un aliat fidel al Franţei, ţară din partea căreia primea arme, bani şi instruirea militară pentru soldaţi. FPR, neavând altă variantă, se baza pe bunăvoinţa Washingtonului.

Genocidul rwandez a început în data de 6 aprilie 1994, când avionul cu care călătorea Habyarimana împreună cu preşedintele statului Burundi a fost doborât de două rachete în apropierea aeroportului Kigali. Cert este că nici până astăzi nu se cunoaşte autorul atentatului, deşi investigaţiile desfăşurate de către un judecător francez la solicitarea familiilor celor trei piloţi francezi ucişi în atentat au condus la ideea că soldaţii FPR au lansat rachetele. În anul 2000 au apărut documente relevante pentru clarificarea cazului. Cu câteva zile înainte de producerea dramaticului eveniment, avionul asupra căruia a avut loc atentatul a aterizat pe aeroportul din Geneva pentru efectuarea unor reparaţii de rutină. Cu acest aparat călătoreau mai mulţi colonei din armata statului Burundi, ţară condusă de către etnia tutsi şi care menţinea relaţii strânse cu FPR. Unul dintre aceşti militari din Burundi a fost arestat de către autorităţile franceze pe când încerca să traverseze frontiera, fiindu-i confiscate mai multe documente. Conţinutul notelor respective confirma faptul că FPR, condus de etnicul tutsi Paul Kagame, plănuia un atentat împotriva avionului prezidenţial la Kigali.

Totuşi, cu mult înainte de atentatul care a dezlănţuit masacrul, mai precis în data de 11 ianuarie 1994, generalul canadian Romeo Dallaire, responsabilul şef al contingentului Căştilor Albastre aflate în Rwanda sub egida ONU, a trimis un fax Departamentului pentru Operaţiuni de Pace din cadrul Cartierului General al ONU din New York. În acesta se făcea cunoscut faptul că, potrivit informatorilor, în ţară se pregătea un mare genocid. El solicita întăriri şi cerea permisiunea de a desfăşura planuri preventive pentru evitarea masacrului. Răspunsul ONU a venit în aceeaşi zi: i se interzicea să intervină. În ziua în care a sărit în aer avionul ce îl transporta pe preşedintele Habyarimana, câţiva extremişti hutu din guvern au torturat şi asasinat zece militari belgieni ai Forţelor de Pace din cadrul Naţiunilor Unite. O săptămână mai târziu, generalul Dallaire insista spunând că doar cu un contingent de 5000 de oameni şi printr-un ordin clar putea fi evitat masacrul care se apropia. Cu toate acestea, ONU a cerut în continuare ca nimeni să nu intervină. În prezent, Dallaire, ieşit la pensie şi marcat profund de întâmplările trăite în Rwanda, afirmă că dintr-un motiv necunoscut lui, puterile occidentale au hotărât să permită producerea genocidului. Dallaire arată direct spre guvernul francez: „militarii francezi erau prezenţi în cartierul general din Rwanda. Ştiau ce se petrecea  în rândurile structurilor militare. Erau perfect informaţi că se punea la cale ceva care putea duce la masacre masive.” Fostul general canadian afirmă de asemenea că „Franţa i-a protejat pe cei responsabili de genocid.” Într-adevăr, după ce miliţiile proguvernamentale hutu au asasinat pe durata mai multor zile aproape un milion de etnici tutsi şi etnici hutu moderaţi, armata franceză a pus în mişcare aşa-numita „Operaţiune Turquoise”. Teoretic, era vorba despre un culoar umanitar pentru scoaterea din ţară a compatrioţilor lor, dar practic aceasta nu era nimic altceva decât o operaţiune militară destinată protecţiei celor responsabili de masacru, care întreţineau relaţii comerciale şi militare foarte apropiate cu Franţa.

Totuşi, guvernul francez nu a fost singurul care avea cunoştinţă de cele ce se pregăteau. Recent, au ieşit la lumină în Statele Unite câteva rapoarte militare care indică faptul că în anul 1994 guvernul american cunoştea riscul producerii unui genocid în Rwanda; astfel, SUA a insistat în ciuda acestui fapt în favoarea retragerii Forţelor de Pace ONU. De aceea, într-un memorandum al Pentagonului se solicita evitarea utilizării termenului genocid pentru descrierea a ceea ce se întâmpla în Rwanda, deoarece termenul ar fi obligat Statele Unite să intervină în conformitate cu cele stipulate în Tratatul referitor la genocid, semnat în anul 1948.
Toate cele spuse anterior trimit la faptul că generalul Dallaire a primit ordinul de  a nu acţiona, deoarece nici Franţa şi nici Statele Unite, cele două puteri care se înfruntau pentru controlul asupra Rwandei, nu doreau această intervenţie. Ambele doreau să aibă loc genocidul, dar din motive diferite. Franţa se gândea probabil că, dacă etnici hutu scăpau de duşmanii lor, forţelor aflate la conducerea Rwandei (sprijinite de Franţa) le-ar fi fost uşor să îi învingă pe rebelii FPR, susţinuţi de Statele Unite. Dimpotrivă, strategii americani se gândeau probabil că masacrele ar declanşa o reacţie mondială de respingere a guvernului din Rwanda, ceea ce ar face ca rebelii FPR să ajungă la putere. Aşa s-a şi întâmplat, americanii au avut dreptate, iar francezii s-au înşelat, numai că acest joc de şah al celor două puteri i-a costat viaţa pe aproape un milion de rwandezi.

Odată dezlănţuit genocidul şi în ciuda faptului că există un embargo decretat de ONU cu privire la armament, pe data de 1 mai 1994, Franţa şi o firmă britanică au trimis pe aeroportul Goma din Zair arme destinate armatei criminale din Rwanda. Odată cu ocuparea de către rebelii FPR a capitalei Rwandei, Kigali, autorităţile rwandeze aflate deja în exil, au instalat la Goma, cu ajutorul armatei franceze, un sediu al Băncii Naţionale din Rwanda. Aceasta a efectuat plăţi pentru cumpărarea de arme.
După instalarea ca şef al guvernului din Rwanda, Paul Kagame, liderul FPR, a început să-i masacreze pe membrii etniei hutu rămaşi încă în ţară, aşa cum făcuseră în trecut etnici hutu cu cei tutsi. Zeci de mii de hutu au reuşit să fugă în Zair, unde au fost capturaţi şi asasinaţi de către trupele lui Kagame, de fiecare dată cu aprobarea Statelor Unite, al căror guvern a făcut tot felul de presiuni asupra ONU pentru ca acest organism să excludă cuvântul genocid din rapoartele sale referitoare la Zair. Mai mult, Statele Unite pretind ca investigaţiile cu privire la masacrele de care este acuzat guvernul Rwandei să fie conduse chiar de guvernul acestei ţări. Este ca şi cum un judecător i-a dat posibilitatea asasinului să se judece el însuşi: evident că ar obţine achitarea.

Citiţi şi:
Trupele de menţinere a păcii în Haiti au masacrat populaţia civilă 
Armatele secrete ale NATO

yogaesoteric
26 iunie 2009