Ajutorul oferit celorlalţi – în lumina sistemului Karma Yoga
din lucrarea „Karma Yoga: yoga instantanee a vieţii cotidiene”
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Iubirea, adevărul, binele, detaşarea, fericirea deplină, libertatea, frumuseţea, egalitatea, într-un cuvânt înţelepciunea, nu reprezintă numai norma unui cod moral, ci reprezintă în ultimă instanţă scopul suprem al omului, căci ele conţin o extraordinar de puternică manifestare a forţei sale spirituale pe care acesta o primeşte printr-o inefabilă rezonanţă de la Dumnezeu.
Imensa stăpânire de sine cerută de acţiunea altruistă, integrată conform sistemului karma yoga, este expresia şi în acelaşi timp dovada evidentă a unei forţe spirituale foarte mari pe care yoghinul o poate manifesta după cum el consideră de cuviinţă în conformitate cu liberul său arbitru.
A şti cui anume să acorzi ajutor, când şi ce gen de ajutor, a şti mai ales cum să-l acorzi, cât şi condiţiile în care acest ajutor îşi atinge perfect ţinta, astfel ca din punctul tău de vedere aceasta să nu genereze alte efecte înlănţuitoare sau, altfel spus, consecinţe karma-ice, reprezintă dovada cea mai clară a unei acţiuni detaşate şi înţelepte, complet integrate în Armonia Divină. Numai procedând astfel acţiunea ta detaşată izvorâtă din necesitatea divină înţeleasă se transformă gradat, într-o mare libertate de manifestare a forţei tale spirituale puse la dispoziţia ta de Dumnezeu.
Swami Vivekananda afirmă în lucrarea sa „Karma Yoga” următoarele: „A-i ajuta complet detaşat pe ceilalţi din punt de vedere fizic, satisfăcându-le doar nevoile fizice, este o faptă cu adevărat măreaţă; căci ajutorul detaşat este cu atât mai valoros, cu cât este mai mare nevoia de a-l obţine, dar este bine să ştiţi că ajutorul cel mai valoros este acela care este acordat o perioadă extraordinar de lungă de timp. Dacă nevoile pe o lună ale unui om sunt rezolvate prin ajutorul dezinteresat oferit de noi într-o oră – acesta este cu adevărat un ajutor; dar dacă acesta este pentru un an întreg, atunci ajutorul acordat este şi mai important; numai dacă omul poate fi ajutat pentru totdeauna, în eternitate doar acesta, va fi desigur cel mai mare ajutor divin ce i se poate acorda vreodată omului.”
Şi tot el adaugă: „Cunoaşterea spirituală veritabilă este singura formă de ajutor care poate să anihileze pentru totdeauna, toarte nenorocirile noastre. Orice altă cunoaştere ne satisface numai temporar nevoile. Doar cu ajutorul cunoaşterii veritabile a Spiritului, se nimicesc definitiv cauzele care generează şi fac cu putinţă toate lipsurile. De aceea, totdeauna ajutorul spiritual acordat omului constituie cel mai mare sprijin divin ce i s-ar putea oferi vreodată.
Cel care oferă oamenilor adevărata Cunoaştere Spirituală, este cel mai mare binefăcător al omenirii. Şi noi vedem că totdeauna oamenii cei mai puternici şi cei mai apreciaţi au fost aceia care au ajutat umanitatea în nevoile sale spirituale, deoarece Spiritul singur stă la baza activităţii întregii Creaţii.
Omul puternic şi sănătos din punct de vedere spiritual, va fi cu uşurinţă puternic şi în toate celelalte privinţe, dacă va dori aceasta. Atât timp cât omul nu posedă încă forţă spirituală, nici cerinţele lui fizice şi nici cele psihice sau mentale nu pot fi satisfăcute în măsura cuvenită.
Aceste afirmaţii ne conduc uşor la înţelegerea mai multor aspecte:
1) Ajutorul cu adevărat perfect este acela în urma căruia o fiinţă umană obţine cunoaşterea care îi permite să ştie de acum înainte cum să acţioneze ea însăşi pentru a se ajuta atât pe sine cât şi pe ceilalţi să înlăture pentru totdeauna suferinţele şi mizeriile generate de egoism şi ignoranţă.
2) Ajutorul trebuie totdeauna acordat direcţionând fiinţa respectivă spre o reală cunoaştere se sine, căci numai această cunoaştere interioară îi va permite de acum înainte să integreze într-o manieră justă şi înţeleaptă acest joc al manifestării, obţinând astfel, în cele din urmă, confirmarea existenţei naturii spirituale a fiinţei sale, moment în care devenind pe deplin conştientă de această realitate, se smulge din lanţul dependenţelor cauzale, înlăturând gradat egoismul şi ignoranţa care stăteau la baza suferinţelor sale.
3) Pentru a putea acorda în mod plenar şi eficient acest ajutor, detaşat, fiinţa în cauză va trebui obligatoriu să posede ea însăşi această cunoaştere divină superioară, dătătoare de libertate şi capabilă să o transforme gradat într-un veritabil generator divin de forţă spirituală, ea însăşi fiind şi reprezentând atunci un veritabil model pentru ceilalţi. „Dacă un orb va conduce un alt orb există pericolul de a cădea amândoi în prăpastie”, spune Iisus.
Uneori urmărind să aplicăm cât mai corect anumite legi sau principii înţelepte de acţiune, se poate ajunge la o formă de rigidizare interioară, care nu este decât începutul manifestării unei atitudini complet dogmatice. Astfel, se întâmplă uneori să fim blocaţi noi înşine din punctul de vedere al evoluţiei noastre spirituale, de obsesia chinuitoare de a integra totul în spiritul literei, autentificând adeseori inconştienţi din nou şi din nou acel aforism biblic care afirmă că: „Litera ucide şi numai Spiritul cel viu dă viaţă”.
A şti să acorzi total detaşat un ajutor concret, la momentul oportun, dincolo de orice teoretizare sau analiză la nesfârşit ori, în mod abstract şi academic, a aşa numitelor „cauze”, aspect care n-ar putea conduce, adeseori decât doar la exasperarea aceluia care are stringent nevoie de ajutor şi nu de vorbe goale, reprezintă dovada practică, vie, a existenţei unui real discernământ spiritual interior, care va întări încă o dată (chiar şi pentru cel în cauză) ideea că „Acţiunea detaşată este net superioară inacţiunii”.
Prin urmare, întotdeauna trebuie să urmărim să ne armonizăm atitudinea noastră de a ajuta detaşat, cu circumstanţele concrete ale momentului şi fiinţei în cauză, în această direcţie fiind mereu atenţi în a sesiza:
1) Care este cel mai important aspect sau problemă care trebuie să fie rezolvată în acea situaţie specială în care urmărim să ajutăm în mod detaşat o fiinţă umană;
2) Care este de fapt problema cea mai urgentă cu care fiinţa în cauză se confruntă atunci;
3) Cum trebuie direcţionat şi focalizat efortul şi sprijinul nostru detaşat care angrenează Divinul pentru înlăturarea sau cel puţin diminuarea cauzei care generează în acel moment suferinţa cea mai mare în cazul fiinţei respective.
Acest sprijin detaşat, acest ajutor care vine de la Dumnezeu prin noi, această ofertă a noastră ca instrument de manifestare a divinului în cazul că suntem o fiinţă suficient de elevată spiritual, se poate transforma la extrem în dăruirea completă a fiinţei noastre drept canal divin în scopul ajutorării dezinteresate a celorlalţi. Acesta este mai ales în cazul marilor spirite ale planetei cum a fost Iisus, sau a unor mari învăţători spirituali cum au fost Buddha sau Ramakrishna a căror întreagă viaţă a fost un sacrificiu continuu oferit detaşat în scopul ajutorării şi trezirii spirituale a milioane de oameni.
„Unica rezolvare pentru înlăturarea totală şi definitivă a suferinţelor lumii constă în aceea de a le da oamenilor reala cunoaştere şi împlinire spirituală. Ignoranţa este mama tuturor nenorocirilor. Când oamenii vor vedea Lumina divină a Spiritului, când vor deveni suficient de puri şi puternici din punct de vedere spiritual, numai atunci suferinţa lor va dispare pentru totdeauna spunea Swami Vivekananda, susţinând astfel cu fermitate ideea de a acţiona constant asupra naturii umane până la completa revelare a Sinelui Etern care conferă Lumina Înţelepciunii, prin care oceanul ignoranţei este secat, odată cu aceasta fiind transmutată în beatitudine mocirla suferinţei lăuntrice.
Această continuă atitudine de a ajuta detaşat, de a servi în mod altruist celorlalţi, are însă o realitate profund spirituală şi atotputernică care este de fapt IUBIREA. Cunoaşterea profundă şi deplină de sine deschide porţile unui tărâm divin, paradisiac, în care tot ceea ce este bun, adevărat şi frumos devine cu putinţă. „Atunci când iubirea devine nesfârşită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil”, afirmă un proverb al înţelepciunii orientale.
Atunci când cu adevărat există iubire, adevărata iubire divină, neînlănţuită, nelimitată, totală, fiinţa noastră devine profundă şi fulgerător expansionată într-o beatifică nemărginire; ea ajunge abia atunci să cuprindă, cuprinderea dumnezeiască ce o cuprinde. În asemenea momente de expansiune cuprinzătoare ajungem să percepem fiinţele umane care ne înconjoară ca fiind interioare nouă şi atunci suferinţa lor transferată în fiinţa noastră ne chinuie şi pe noi, astfel că neajutorarea şi neputinţa lor ne cheamă parcă pentru a o înlătura. Prin empatie deplină, printr-o profundă identificare reală cu ceilalţi, identificare ce are la bază revelarea şi recunoaşterea Scânteii Divine a fiecăruia ca reflectându-se în noi, ajungem spontan să trăim o atitudine nepremeditată de îmbrăţişare plină de dragoste a tuturor, ajungem astfel să fim pur şi simplu naturali şi fireşti în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce gândim. Simţind astfel, realizăm că ceilalţi devin parte integrantă din noi, iar aceasta face să se accentueze atitudinea noastră de a ne dărui continuu, de a ajuta şi de a servi, fiind totodată complet liberi şi detaşaţi în timp ce realizăm că de fapt Dumnezeu oferă totul prin noi.
Fiind mai mereu plini de iubire şi compasiune divină, acţiunea noastră va fi totdeauna plină de iubire şi compasiune. Această acţiune complet detaşată plină de iubire divină, eliberată de orice egoism, ne aduce gradat o fericire nesfârşită. Ajutorul divin, detaşat, pe care acum tu îl oferi celorlalţi este de fapt propria ta fiinţă fericită, propria ta existenţă eliberată de condiţionări, propria ta natură divină, atotputernică, înflorită, propria ta cunoaştere de sine.
Devenind astfel o forţă divină triumfătoare care acum iubeşte divin şi detaşat, puterea ta de acţiune este acum infinită. Este momentul în care te simţi prezent pretutindeni şi în care totul este în tine, căci toată fiinţa ta a devenit deja un canal divin de forţă atotputernică care-l cuprinde şi îl impulsionează pe cel care trebuie ajutat; acum ştii cu siguranţă că această circumstanţă îţi este şi ţie şi lui favorabilă şi că ajutorul tău divin ce se manifestă în şi prin tine îşi va atinge negreşit ţinta.
Starea plenară, divină, beatifică pe care o trăieşti când acest ajutor divin manifestat prin tine şi-a atins ţinta, prin fericirea oceanică care urmează, generează acel miracol alchimic al propriei noastre transmutări, sublimări şi transformări lăuntrice. În esenţă, ajutându-i complet detaşat pe ceilalţi, totodată în acelaşi timp ne ajutăm şi pe noi înşine. În asemenea clipe iluminatorii înţelegem lăuntric spusele lui Iisus: „Celui care are i se va mai da”, resimţind o uluitoare stare de bogăţie interioară, un sentiment de profundă plinătate şi satisfacţie spirituală care ne copleşeşte fiinţa şi ne face să-l recunoaştem pe Dumnezeu în tot ceea ce ne înconjoară.
A putea să-i ajutăm detaşat pe ceilalţi este un privilegiu divin care ni se acordă doar atunci când merităm. O stare de recunoştinţă profundă faţă de divin se amplifică atunci în noi în faţa acestei circumstanţe. Binecuvântat este în acelaşi timp şi cel care primeşte ajutorul divin şi cel care oferă ceea ce i se dăruie lui însuşi de la Dumnezeu.
yogaesoteric.net
Also available in:
English