Al cui eşti, Ionuţ Matei? (II)

 

Posibila apartenenţă la unul dintre serviciile secrete ale României a judecătorului Ionuţ Matei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este pusă în discuţie de prof. univ. dr. Adrian Severin, într-un comentariu de senzaţie trimis pentru Lumea Justiţiei, în care acesta prezintă „Studiul de caz Ionuţ Matei”.

Citiţi prima parte a articolului

6. Probatorii ilegale. Nu doar CEDO, ci şi întreaga doctrină românească şi internaţională de drept penal afirmă că nu se pot pronunţa condamnări fără probe directe, respectiv numai în considerarea unor probe circumstanţiale. De fapt, aceasta este o chestiune de bun-simţ. Nu însă şi pentru judecătorul Ionuţ Matei care a brevetat condamnarea pe bază de „deductii logico-juridice”, adică prin speculaţii izvorâte dintr-un probatoriu neconcludent.

În sprijinul acestor speculaţii a fost invocat chiar şi zvonul public, opinia presei despre un anumit inculpat fiind acreditată ca probă pentru condamnarea acestuia, în condiţiile în care probe directe nu existau. Pe aceeaşi linie de gândire, în hotărârile pronunţate de Ionuţ Matei vinovăţia este adesea stabilită pe motivul că inculpatul nu şi-a dovedit nevinovăţia (sic!) prezentând probe negative, în timp ce probele administrate în apărare sunt înlăturate fără nicio motivare. Acest regim aberant al probelor care face din orice suspect un vinovat, este de notorietate. Îl poate, oare, valida CSM, fie şi refuzând să verifice în câte hotărâri a fost aplicat şi să îl pună în dezbatere?

CSM are de clarificat şi în câte cazuri judecătorul Ionuţ Matei a menţinut în dosar probe ilegale, pentru a le acoperi viciile prin coroborare cu alte probe. Sunt cunoscute cauze instrumentate de acesta în care, admiţând că singura probă directă (cea cu martori) fusese viciată prin faptul că parchetul îi instruise pe martori cum să răspundă, a decis ca ea să fie coroborată cu alte probe (indirecte). Dacă celelalte probe ar fi fost suficient de concludente, nu ar mai fi fost nevoie de coroborarea cu proba viciată, iar dacă nu erau concludente, în niciun caz nu ar fi putut fi consolidate de o probă ilicită, fără ca principiul aflării adevărului să nu fie violat. Transformarea unei probe ilegale în probă legală pe asemenea căi, respectiv crearea unei probe legale prin asocierea unor probe legale neconcludente cu probe ilegale, sfidează logica juridică şi principiile de drept de o manieră absolută. Problema este una de principiu, iar aberaţia este de notorietate. Până când CSM nu va opri asemenea practici, încrederea în justiţie nu poate fi restabilită.

Să mai semnalăm şi decizia lui Ionuţ Matei prin care, după ce a statuat că o expertiză depusă de apărare în cauză nu poate fi luată în considerare întrucât este extrajudiciară, a respins cererea efectuării unei expertize judiciare pe motiv că la dosar se afla deja o expertiză cu acelaşi obiect (cea extrajudiciară). O asemenea decizie nu este expresia opiniei unui judecător independent care nu poate fi cercetată de CSM, ci o bătaie de joc la adresa inculpaţilor, avocaţilor şi actului de justiţie în ansamblul său.

7. Instrumentarea ilegală a procedurii în apel. Practicile lui Ionuţ Matei în instrumentarea apelurilor sunt demne de o cercetare atentă şi exigentă. Printre acestea sunt de evidenţiat trei.

i. Deşi apelul are caracter devolutiv, ceea ce presupune refacerea probatoriului administrat la fond şi respectarea strictă a principiului nemijlocirii în analiza probelor, numitul judecător preferă să adopte o atitudine contrară, invocând nevoia unei celerităţi, care nu poate fi decât motivată politic, şi contrastează uneori cu lipsa de celeritate de la pronunţare, dar totdeauna cu lipsa celerităţii în motivare.

ii. Deşi legea prevede expres că atunci când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, sentinţa primei instanțe se casează şi se dispune rejudecarea cauzei de către aceasta, judecătorul Ionuţ Matei prefera să se pronunţe pe fond, direct şi definitiv, în legătură cu chestiunea respectivă, interzicând astfel dreptul inculpatului la judecarea în două grade de jurisdicţie, care este una dintre garanţiile unui proces echitabil.

iii. Deşi CEDO a statuat că nu este echitabil procesul în care hotărârea de achitare a instanţei de fond este transformată în decizie de condamnare de către instanţa de apel, fără a se fi administrat probe noi, judecătorul Ionuţ Matei (şi nu este singurul) procedează fără ezitare în acest fel. Mai mult ca sigur că, respectuoasă cu propria jurisprudenţă, CEDO va admite sesizarea celor care reclamă asemenea decizii ca fiind de natură să le anuleze dreptul la apărare în două grade de jurisdicţie, dar aceasta înseamnă pentru victimele procesului inechitabil oferit de numitul judecător şi de alţii ca el, cheltuieli de bani, de nervi şi de timp; un timp în care decizia abuzivă cu pricina se execută. Iar atunci când statul român va fi condamnat, pentru „distracția” judecătorului va plăti contribuabilul.

Asemenea împrejurări pun în lumină aroganța şi atitudinea sfidătoare a lui Ionuţ Matei la adresa legii. Toată atitudinea sa, întreaga sa prestaţie ca judecător, înconjurată de o tristă notorietate, este marcată de mesajul implicit că pentru el legea nu este imperativă şi că se bucură de o înaltă protecţie care îl face invulnerabil. Dacă această protecţie, în realitatea căreia mulţi cred, ea fiind confirmată şi de împrejurarea că abaterile numitului Ionuţ Matei nu au fost vreodată cercetate şi sancţionate, este autentică, ea este abuzivă şi, deci, ilegală. Dacă, aşa cum arată aparenţele şi susţine zvonul public, Ionuţ Matei funcţionează şi în cadrul altei instituţii decât cea căreia îi aparţine oficial, faptul de a nu fi declarat-o sau de a fi ascuns-o prin declaraţii false, frizează penalul. În orice caz, situaţia este necesar să fie lămurită atât pentru a se reintra pe terenul legalităţii, cât şi pentru a se spulbera, după caz, o imagine care dăunează grav prestigiului justiţiei.

Apărarea justiţiei în fata cetăţeanului înseamnă cercetarea de către CSM a unor asemenea fapte şi sancţionarea lor atât cu efect punitiv-corectiv, cât şi pedagogic-preventiv. Cum, oare, poate crede cetăţeanul în justiţie când astfel de fapte rămân necercetate?! Cum, oare, poate CSM să apere independența şi prestigiul justiţiei, când întoarce faţa de la asemenea fărădelegi odioase, preferând să îi blameze, de altfel steril, pe cei care le scot la lumină?

8. Puneri în executare ilegale. În mod şocant, avocaţii semnalează împrejurarea că la ICCJ, completele prezidate de Ionuţ Matei şi nu numai fie antedatează deciziile, fie fac formalităţile de executare înaintea datei la care au fost pronunţate, potrivit legii, în şedinţa publică de un judecător. Nu contează cât de multe sunt asemenea situaţii. Una singură este cu una prea mult.

Celeritatea abuzivă cu care se ţine ca o decizie încă nepronunțată public să fie pusă în executare, de regulă, se corelează perfect cu celeritatea, tot marcată de abuzuri, a cercetării judecătoreşti şi contrastează, adesea, suspect cu lentoarea deliberărilor completului în vederea adoptării unei concluzii. Desigur că punerea în executare a unei decizii de care publicul şi, în special, persoanele condamnate nu avuseseră cum să ia cunoştinţă, este ilegală; o ilegalitate care antrenează, în primul rând, răspunderea lui Ionuţ Matei, ca preşedinte al completului, obligat să asigure publicitatea deciziei. Din coroborarea tuturor abuzurilor comise pe timpul proceselor instrumentate în fața completelor conduse de Ionuţ Matei, rezultă că, în lumina unei analize logico-juridice elementare, avem de a face cu acte comise cu intenţie directă, iar nu din culpă. O asemenea rea credinţă, se impune să fie sancţionată disciplinar şi verificată pentru a se vedea dacă nu are şi conotaţii penale.

9. Motivări întârziate. Termenele în care deciziile penale este necesar să fie motivate sunt stabilite de lege şi sunt cunoscute. Nu are rost să revenim asupra naturii lor şi a consecinţelor încălcării lor, devenită uzanţă. Coroborând însă întârzierile în motivare cu precipitarea în condamnare şi cu dificultăţile obiective în ceea ce priveşte dovedirea situaţiilor de fapt complicate şi desfăşurarea volumului de muncă cerut de parcurgerea voluminoaselor dosare ale cazului, se ajunge la suspiciuni rezonabile înfricoşătoare, care nu pot fi trecute cu vederea.

Cifrele fiind esenţiale, să raţionăm pe baza unui caz concret:
i. dosarul cuprindea 100 de volume, solicitând un timp îndelungat pentru studiu;
ii. procesul în fața completului prezidat de Ionuţ Matei a durat sub 2 luni şi a avut 4 termene de judecată;
iii. deliberarea a durat o lună (cu amânări dincolo de prevederile legii);
iv. redactarea deciziei a durat aprox. 8 luni (cu 7 luni mai mult decât termenul legal).

Evident, înainte de a se încheia cercetarea judecătorească, dosarul era necesar să fie cunoscut integral. Perioada redusă forţat în care s-a consumat cercetarea judecătorească ar trebui să sugereze că instanţa cunoştea atât de bine dosarul încât nu mai aprecia că este cazul să piardă timpul cu probe şi discuţii „inutile” care nu ar fi adăugat nimic nou la ceea ce se afla deja în el şi se cunoştea. Lungimea duratei de redactare a deciziei sugerează, însă, la prima vedere, contrariul, şi anume că redactorul hotărârii nu cunoştea bine dosarul şi a avut nevoie să îl studieze după terminarea cercetării judecătoreşti. Ceea ce afectează corectitudinea judecăţii, inversând succesiunea firească a etapelor procesului, şi antrenează răspunderea judecătorului Ionuţ Matei, vinovat atât de accelerarea abuzivă a cercetării judecătoreşti, cât şi de întârzierea motivării, dar şi de posibilele erori judiciare subsecvente studierii dosarului după terminarea dezbaterilor în fond. În acest caz, considerentele au fost forţate pentru a susţine dispozitivul deja pus în executare, în loc ca dispozitivul să fie o consecinţă firească a considerentelor.

Explicaţia întârzierii în redactarea deciziei ar putea fi, însă, şi alta, respectiv dorinţa de a-i împiedica pe cei condamnaţi la capătul unui proces inechitabil de a se adresa CEDO sau de a apela la căile extraordinare de atac ce ar fi putut ajunge la judecata unor magistraţi corecţi. Mai poate intra în discuţie şi intenţia ca prin o atare amânare să fie facilitată împlinirea termenelor de prescripţie pentru faptele penale comise cu prilejul instrumentării procesului.

În orice caz, prin împiedicarea recurgerii la căile de atac amintite persoanele îndreptăţite sunt prejudiciate material şi moral. Întrucât un atare prejudiciu este consecinţa încălcării termenului legal de 30 de zile, fie el şi unul de recomandare, inspecţia judiciară ar trebui să verifice dacă în asemenea spețe nu există suficiente şi temeinice indicii referitoare la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Ar fi inadmisibil să se creadă că legiuitorul a putut lăsa fără sancţiune încălcarea „recomandărilor” sale şi atunci când aceasta produce pagube.

10. Legături dubioase. Există, în afera conştiinţei celor care au avut contacte cât de mici cu ICCJ, întrebarea dacă nu cumva judecătorul Ionuţ Matei a încălcat dispoziţiile art.7 din Legea nr.303/2004, potrivit cărora judecătorii nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori ori colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii. Interesul faţă de acest aspect îşi are temeiul şi în împrejurarea că numitul judecător a deţinut pe timpul mandatului de vicepreşedinte al ICCJ şi calitatea de şef al structurii de securitate al acestei instanțe; structură creată ad hoc, fără nicio bază legală, întrucât nici Legea 304/2004 nici ROIJ şi nici ROFA nu o reglementează. În virtutea acestei calităţi, a avizat un număr imens de mandate de interceptare pe siguranţa naţională.

Totodată, în proiectul de candidat la vicepreşedinţia instanţei supreme, Ionuţ Matei a precizat, în mod expres, că doreşte o colaborare cât mai strânsă cu Serviciul Român de Informaţii. CSM este obligat să îl întrebe cum vede un judecător, care trebuie să judece exclusiv secundum alegata et probata (pe baza afirmaţiilor dovedite), în condiţiile în care probele se administrează public şi se pun la dispoziţia tuturor părţilor în proces, asigurarea caracterului echitabil al unei proceduri în care el are acces la informaţii, evident, secrete, furnizate de un serviciu secret, neimplicat în duelul judiciar, şi care sunt ascunse apărării?

Mai ales în condiţiile în care ICCJ a fost semnatara unui protocol încheiat cu SRI, prin care părţile contractante se obligau să coopereze în realizarea actului de justiţie, să îşi furnizeze informaţii şi să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale în raporturile cu inculpaţii, poziţia de „șef al structurii de securitate” făcea inevitabilă o comunicare / colaborare, de natura celei interzise prin lege, şi chiar o formă de subordonare.

Pentru a concilia la un nivel minimal calitatea de colaborator al serviciului de contrainformaţii cu cea de magistrat, judecătorul Ionuţ Matei ar fi trebuit să se abţină de la a mai intra în componenţa completelor de judecată şi a instrumenta procesele cu care fuseseră investite acestea. Nu numai că nu a făcut-o, dar din tot comportamentul său rezultă că a acţionat sub imperiul unei comenzi extrajudiciare, despre care a crezut că este superioară legii, precum şi că îl exonerează de răspundere. Pe baza faptelor invocate şi probate, analiza logico-juridică duce în mod inconturnabil spre această concluzie; iar gravitatea ei reclamă o sancţiune de maximă severitate.

În loc de concluzii

Fiecare în parte, abaterile de la litera şi spiritul legii prezentate în cele de mai sus sunt suficiente pentru a arăta cum judecători ai ICCJ, cazul Ionuţ Matei nefiind singular, se fac vinovaţi de instrumentarea unor procese incorecte în plan tehnic şi inechitabile în plan moral. Împreună, supuse unei riguroase analize logico-juridice, ele proiectează imaginea unei acţiuni organizate şi deliberate menite a perverti actul de justiţie şi a răsturna ordinea de drept printr-o procedură para-legală, para-judecătorească şi para-judiciară având surse a căror existenţă este evidentă şi care sunt cu atât mai periculoase cu cât identitatea lor precisă rămâne de stabilit.

La nivelul a ceea ce ar fi necesar să fie cea mai înaltă, mai pestigioasă şi mai respectată instanţă a puterii judecătorești, există judecători care se comportă ca şi când misiunea lor este alta decât aceea de a stabili adevărul şi, în funcţie de aceasta, eventual, a dispune şi individualiza sancţiuni legale, bazate pe argumente temeinice ducând la o convingere dincolo de orice dubiu rezonabil. În afara unor decizii de procedură eronate care ar putea fi explicate, la limită, prin incompetenţă, deşi, la nivelul ICCJ, o asemenea culpă este egală cu intenţia malignă, fapte de felul celor arătate indică împrejurarea că deznodământul multor procese este cunoscut, cel puţin unora precum judecătorul Ionuţ Matei, înainte chiar ca procesul să fi început, şi că tot ceea ce urmează este o farsă judiciară, accelerată sau frânată după nevoi, în aşa fel încât să se ajungă la rezultatul dorit de o forţă ocultă, la momentul optim, fără nicio legătură cu ceea ce se petrece în sala de judecată.

Dincolo de prejudiciile produse inculpaţilor şi familiilor lor, acest comportament prejudiciază credibilitatea actului de justiţie în ochii cetăţenilor români şi a justiţiei române în ochii întregii lumi. Or, autoritatea legii depinde direct de credibilitatea justiţiei care o aplică. În cercetarea acestor cazuri, CSM şi Inspecţia Judiciară este necesar să ţină seama şi de aceste aspecte. De asemenea, va trebui verificat dacă procedee şi atitudini de felul celor arătate nu cumva întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni, urmând a fi sesizate, pe cale de consecinţă, organele de cercetare penală.

Nu se poate face abstracţie în anchetele pe care CSM are obligaţia legală şi morală de a le declanşa, de reputaţia oribilă a unor magistraţi precum judecătorul Ionuţ Matei, considerat de larga majoritate a lumii juridice care a avut contacte cu ICCJ şi de cvasi totalitatea inculpaţilor ca un om cu un psihic problematic şi manifestări publice de o aroganţă şi cruzime frizând sadismul, care, prin condamnări lipsite de probe directe ori bazate pe probe vădit îndoielnice, a distrus destine, familii, reputaţii, cariere, oameni nevinovaţi. De asemenea, este de elucidat în ce măsură corespunde adevărului faima unor astfel de magistraţi de a fi legaţi de instituţii şi forţe oculte a căror imixtiune în justiţie este interzisă de Constituţie, legile de organizare judecătorească şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Desigur, nimeni nu poate fi judecat şi sancţionat pe baza reputaţiei şi suspiciunilor, care ar constitui, cel mult, probe circumstanţiale. Când este vorba însă despre un judecător al ICCJ, justeţea reputaţiei nefaste pe care o are şi temeinicia suspiciunilor care îl vizează este necesar să fie verificate cu maximă atenţie, pentru a se stabili dacă fumul gros care îi întunecă imaginea este o simplă iluzie sau semnul vizibil al unui foc mistuitor în flăcările căruia pier supremaţia legii (statul de drept) şi drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

Domnul Matei pretinde că aceasta este Justiţia Română sau, altfel spus, că Justiţia Română, întregul corp al magistraţilor sunt asemenea lui, şi că acela care îl critică pe el loveşte în Justiţia Română. Iată motivul pentru care magistratura în întregul său, prin CSM, ar trebui să se solidarizeze cu el, să îi anatemizeze criticii şi să le închidă cumva gura, chiar dacă aceştia nu sunt numai magistraţi şi prin urmare nu se află în sfera de jurisdicţie a forului constituţional chemat în ajutor. Dacă ar fi aşa, ar fi tragic. Dacă Ionuţ Matei şi cei ca el sunt mostra care sintetizează Justiţia României de azi, înseamnă că avem o justiţie monstruoasă, care numai cu arma nucleară mai poate fi asanată.

Urmează ca CSM să spună dacă este aşa sau nu. Dacă reputaţia acestui tip de magistrat este cazul să fie apărată, prin gestul ridicol prin care corbii nu scot ochiul confratelui lui, ci croncăne zadarnic la unii fără nici o legătură cu scorbura unde ei şi-au făcut cuib, întrucât toată justiţia este asemenea lui, sau dacă demnitatea sistemului judiciar românesc este necesar să fie apărată curăţând codrul de crengile lui uscate sau putrede. În acest demers, CSM nu mai poate ignora realitatea faptelor. El are doar a-şi aminti că misiunea sa este acea de a fi avocatul magistraturii, iar nu al magistraţilor, de a apăra independenţa justiţiei, iar nu comportamentele deviante ale celor care îşi încălcă jurământul depus (dacă l-au depus) faţă de Constituţie, lege, naţiune şi Dumnezeu.”

Citiți și:
Judecătoarea Adriana Stoicescu: Justiţia a fost folosită în scop politic, oamenii minţiţi constant, magistraţii ameninţaţi şi şantajaţi…
Ionuț Matei – campion al abuzurilor, discriminărilor şi lipsei de bun-simţ (1)

 

yogaesoteric
5 aprilie 2021