Alexandru Racu: „Cu ce drept decide Ucraina ce riscuri și costuri ar fi necesar să își asume toți ceilalți?”

Auzi deseori întrebarea tefelistă „dar cu ce drept decizi tu ce anume ar fi indicat să cedeze Ucraina?” când, de fapt, întrebarea e cu totul alta: cu ce drept decide Ucraina ce riscuri și costuri ar fi necesar să își asume toți ceilalți? E o tentativă evidentă și penibilă de manipulare emoțională.

Într-un interviu recent televizat, Biden a declarat că nu are de gând să se întâlnească cu Putin la summit-ul G 20, pentru că este criminal de război și că de la bun început a spus că nu va negocia nimic atâta timp cât nu e și Ucraina de acord. Poate că minte și de fapt negociază în culise, deși nu e exclus să spună adevărul. Dar indiferent dacă minte sau spune adevărul, cert este că tefelimea te somează să îți asumi poziția „morală” enunțată de președintele SUA.

Dacă excludem ipoteza unui control total al SUA asupra guvernului de la Kiev, bineînțeles că SUA nu ar avea cum să decidă pentru Ucraina, nici dacă ar vrea. Dar nici nu i-a cerut nimeni să facă asta. Ce poate însă să facă SUA – și ce e normal să facă – e să decidă pentru ea însăși în ce măsură continuă să sprijine necondiționat Ucraina sau să își condiționeze sprijinul de disponibilitatea lui Zelenski de a accepta un compromis care ar putea să pună capăt războiului. Și în numele aceleiași „suveranități” care este invocată pentru a susține necondiționat Ucraina, ceea ce înseamnă că noțiunea în cauză e falsificată, același drept ar fi firesc să și-l exercite și aliații SUA, mai expuși decât SUA riscurilor și costurilor războiului (de pe urma căruia profită industria energetică și de armament din SUA).

Ceea ce spune Biden, de fapt, indiferent dacă minte sau nu, este că el i-a transferat lui Zelenski butonul nuclear împreună cu toate atribuțiile suveranității cu care a fost învestit, democratic, de poporul american (în ipoteza în care Trump nu are dreptate când spune că alegerile au fost furate). Iar tefeleii vin după aia și se rățoiesc la tine zbierând că îți lipsește „claritatea morală” dacă nu accepți la rândul tău ca suveranitatea țării tale să fie la rândul ei transferată către Washington, pentru a fi ulterior dată mai departe lui Zelenski, în ipoteza în care Biden nu joacă, de fapt, un teatru prost, cinic și sinistru.

Corolarul aserțiunii Biden nu decide nimic fără Zelenski e că Biden – și odată cu el toți liderii occidentali – decide tot (și riscă tot) fără toți ceilalți, inclusiv fără „we, the people” (noi, poporul), adică cei care l-au votat, la care se adaugă toți europenii care i-au votat pe ai lor, chipurile ca să nu miște în front, inclusiv Iohannis al nostru care s-a răstit la Dâncu pentru că a îndrăznit să sugereze că ar fi o idee bună ca Zelenski să negocieze.

De fapt, tefeleii ce spun? Că noi toți este necesar să plătim alături de ei (sau mai mult noi decât ei) pentru că ei au turnat gaz pe focul acestei crize – care între timp a ajuns în pragul războiului nuclear –, de la bun început, în loc să urmărească să aplaneze cumva conflictul. Ăsta e aspectul cel mai iritant.

De ce au făcut asta? Dintr-o combinație de cretinism, oportunism lobbyistic și afaceristic obtuz și evidente probleme cu capul (Putin derangement symptom). Problemele lor, nu ale noastre, că nu noi, ăștialalți, ne-am ocupat de politica externă a Occidentului, nu s-a făcut (și nu se face) așa cum am zis noi că era bine să se facă, și de fiecare dată când am îndrăznit să deschidem gura pe subiect ni s-a reproșat că suntem putiniști.

Dar acum vine tefelistul și ne întreabă cu ce drept refuzăm noi (ceilalți) să plătim prețul, eventual prețul suprem, pentru oalele sparte de ei datorită unei filosofii politice și de viață infantile și profund disfuncționale pe care am criticat-o, ani la rând, din postura de marginali, în timp ce, de regulă, oamenii frumoși ne-au umplut capul cu tâmpenii și ne-au împins spre prăpastie pe bani frumoși (și continuă să ne reproșeze lipsa de „claritate morală” dacă nu mergem până la capăt). […]

Însă minciuna are picioare scurte. Pe măsură ce factura se tot umflă, oamenii vor începe să se întrebe tot mai mult cine i-a afundat în mocirla asta fără ieșire, cine i-a mânat de la spate până în buza prăpastiei, pentru ca odată ajunși acolo să le reproșeze „putinismul” și „lașitatea” pentru că ezită să sară. În ipoteza în care se evită totuși scenariul în care nu mai rămâne piatră pe piatră, mai devreme sau mai târziu responsabilii or să plătească și această factură, adăugată la altele mai vechi, și să vezi atunci cu cât se va umfla factura dacă la ea se mai adaugă și două, trei explozii nucleare.

[…] Ne aflăm în această fundătură pentru că tefelimea globală ține morțiș să-i aplice lui Putin pedeapsa pe care poporul rus nu vrea sau nu poate să o facă. Și ține morțiș să facă asta chiar dacă nu dispune de mijloacele necesare sau dacă toți ceilalți locuitori ai Europei și ai planetei devin aceste mijloace care sunt sacrificate chiar și într-un holocaust nuclear generalizat pentru atingerea scopului. Dar la așa ceva se ajunge atunci când ura și indignarea țin loc de gândire, atunci când „empatia” se preschimbă de atâtea ori în alibiul perfect pentru cea mai pură hatereală, precum și din pricina unui enorm dispreț față de toți cei care nu gândesc și nu votează cum se dorește, pe care l-am văzut afișat de atâtea ori în ultimii ani.

Până la urmă, de la argumentul de tip ești nașpa și imoral dacă votezi pentru o sticlă de ulei în loc să votezi cu noi ăștia care îți spunem pe față că o să te jertfim pe altarul valorilor euroatlantice, era cazul să se ajungă, mai devreme sau mai târziu, și la argumentul de tip ești nașpa și imoral dacă nu mergi, alături de noi, până la capăt, chiar dacă capătul e iarna nucleară (sau doar ne autoiluzionăm noi că nu are cum să fie și pretindem ca și alții să delireze alături de noi).

De altfel, uităm prea ușor că mare parte din cei care au votat cu Putin în Rusia, cu Ianukovici în Ucraina sau cu Dragnea în România au făcut-o nu dintr-un atașament fanatic față de valorile tradiționale sau kaghebist-tradiționale propovăduite de respectivii, ci din lipsă de alternativă, datorită faptului că nu au fost doar sacrificați și abandonați, ci și disprețuiți într-un mod tot mai agresiv de oamenii frumoși și tot mai tembeli, care ne-au tot explicat de ce „este necesar să ne sacrificăm” în timp ce alții se tot îmbogățesc de pe urma cauzelor morale (jos comunismul și restitutio in integrum, războiul împotriva covidului și mai nou războiul împotriva lui Putin).

În fine, dacă pe termen scurt America e dispusă să sacrifice Europa, pe termen lung s-ar putea să rămână fără Europa și să se confrunte singură cu o Chină în ale cărei brațe Rusia a fost împinsă definitiv, cu tot cu uriașele ei resurse. Iar dacă tefelimea nu a știut să își gestioneze frustrările cauzate de criza ei de legitimitate decât prin blamarea infantilă a lui Putin și subsecventa tentativă de a democratiza Rusia cu orice preț, vom vedea cum va arăta democrația occidentală și pe unde o să se mai ascundă liberalii de populime atunci când Occidentul va falimenta, eventual și după ce se va fi încălcat pentru prima oară, după aproape 80 de ani, tabuul nuclear.

Deja factura e foarte mare și experiența traumatică a faptului că lumea a fost împinsă până pe buza prăpastiei îi va determina pe mulți să își pună o serie de întrebări și să tragă o serie de concluzii, în cazul fericit în care scapă cu viață. Tefeliștii știu sau cel puțin simt asta. Și se tem. Poate că și asta explică de ce nu doar Putin, ci și faliții noștri par dispuși să meargă până la capăt.

Autor: Alexandru Racu

Citiți și:
Ucraina sau lungul drum al păcii către război şi al războiului către pace
Spionajul rusesc își începe activitatea în Ucraina de la zero

yogaesoteric
2 decembrie 2022