Alo, pot să vorbesc cu tăticul meu, vă rog?

 

de Doug Mainwaring

Traducere și adaptare după „May I Please Speak to My Daddy?” – Public Discourse, publicație a Institutului Witherspoon (SUA)

Acest articol reprezintă un semnal de alarmă cu privire la durerea pe care o simt copiii atunci când tatăl ori mama părăsesc familia pentru a avea un mod de viaţă homosexual. Autorul însuşi este un fost homosexual. Mainwaring şi-a părăsit nevasta şi copiii pentru a-şi satisface pornirile. Copiii lui au luat-o razna. Când le era dor de el, îl sunau ca să-i audă vocea. În cele din urmă Mainwaring şi-a venit în fire, a abandonat homosexualitatea, s-a recăsătorit şi a revenit în familie.

Iată ce relatează Doug Mainwaring:

La sfârşitul anilor ʼ90, când am făcut primii paşi ca homosexual, un tip care îşi spunea Tex mi-a oferit versiunea scurtă a poveştii sale, într-un bar. Conversaţia a luat o turnură neaşteptată: el mi-a explicat că actualul său partener a traversat jumătate de ţară pentru a se îndepărta de fosta lui soţie şi de copiii săi. Tex răspundea uneori la telefonul de acasă (asta era înainte să apară celularele) şi auzea o voce plăpândă întrebând: „Aş putea să vorbesc cu Tăticul meu?”. Aceasta era fetiţa de 8 ani a partenerului său, telefonând de undeva din Rocky Mountains. Tex a mărturisit că a fost profund mişcat de această întrebare, de faptul că fiica partenerului său cerea permisiunea unui străin pentru a vorbi cu tatăl ei la telefon. Când mă gândesc la fetiţa asta, mintea îmi zboară la oameni ca Alana Newman şi alţii care au drept tată donatori anonimi de spermă. Mulţi dintre aceşti copii îşi vor fi pus zilnic aceeaşi întrebare în inima lor. Pot să vorbesc cu tăticul meu?

Când am început să prezint pericolele căsătoriilor homosexuale pentru copii, mi-am dat seama cât de dificil era să găsesc interlocutori cu care să pot purta o discuţie sinceră, de suflet, de la om la om. La începutul lui 2013, la finalul participării mele la o discuţie de grup, un tânăr m-a acuzat că eram nedrept faţă de homosexuali, lesbiene şi copiii lor.

Mi-am încercat norocul şi l-am provocat cu un dialog:
„Nu cumva părinţii tăi au divorţat când erai mic?”
El a fost puţin uimit de această întrebare personală, dar a răspuns:
„Da.”
Îngâmfarea i-a pierit de pe faţă.
„Ai trăit cu mama ta?”
„Da.”
„Ţi-ai văzut tatăl?”
„Nu. Nu l-am mai văzut aproape deloc.”
„Ţi-a fost dor de el? Ţi-ai fi dorit să fii cu el mai mult?”
„Da. Desigur”, a răspuns cu un pic de melancolie.
„Divorţul părinţilor tăi ţi-a crescut starea de fericire sau de tristeţe?”
„Tristeţea.”
„Deci părinţii tăi ţi-au distrus căminul şi şi-au construit două structuri noi, care au atestat în primul rând nevoile lor, nu ale tale. Concret, structurile lor erau menite să îţi garanteze în continuare starea de nefericire. Iar tu ai învăţat să trăieşti cu asta, pentru că fiind copil nu puteai avea niciun control asupra acţiunilor lor, dar aceste noi planuri de viaţă nu erau construite ţinând cont de interesul pentru tine.”
„Ei bine, nu. Nu am putut participa la decizie în acest caz. Eram un copil pe atunci.”
„Exact. Deci de ce ar fi diferit pentru copiii homosexualilor sau lesbienelor cărora le este refuzat fie tatăl, fie mama? Chiar crezi că a avea două mame sau doi taţi este la fel cu a avea un tată şi o mamă în preajmă, care să te iubească şi să-ţi poarte de grijă? Serios? Oare având o mamă în plus alături de tine ţi-ar fi fost de ajuns sau totuşi ai fi păstrat un suspin fără răspuns, în inima ta, legat de Tatăl tău?”
„Înţeleg.”
„Şi atunci de ce vrei să-i condamni pe ceilalţi copii să fie fără tată? Sau fără mamă?”

A înţeles. Nu i-a plăcut, dar a înţeles şi apoi a plecat. Când am plecat, am realizat că nu e cinstit să continui să vorbesc public împotriva pericolelor căsătoriilor unisex fără ca, în acelaşi timp, să vorbesc despre răul obiectiv al divorţului manifestat asupra copiilor. Divorţul constituie tot o ameninţare invazivă pentru copii, la fel ca perspectiva ca homosexualii să crească prunci fără mame şi lesbienele fără taţi.

Am suspinat. Este mult de reparat şi de îndreptat.
Eu, tatăl rătăcit.

***

După câţiva ani de la divorţ, soţia mea m-a sunat să mă cheme acasă pentru că fiul cel mai mic scăpase de sub control. Când am ajuns acasă am găsit o mare harababură. El s-a înfuriat pentru ceva şi şi-a ieşit din fire mai mult decât era cazul. Ţipa, urla şi lovea, apoi se închidea în camera lui. Şi nimeni nu avea voie să intre. Era foarte neplăcut să asişti la aşa ceva. Dar, mulţumesc Domnului, după o vreme el se liniştea şi revenea la normal.

Urletele lui, însă, au declanşat discuţii cu fosta mea soţie. Ce vom face în privinţa acestei probleme de comportament a lui? Avea nevoie de medicamente? I-ar fi prins bine o bătaie? Avea nevoie de ajutor psihologic?

După ce această scenă s-a repetat de câteva ori, mi-a fost destul de clar de ce avea nevoie fiul nostru. El nu avea o problemă comportamentală. El avea nevoie doar ca părinţii lui să fie din nou împreună şi să se iubească. Fărâmiţarea familiei a provocat un stres insuportabil psihicului plăpând al băiatului nostru de patru ani. Mama şi tatăl lui erau singurii vinovaţi pentru aceasta şi noi încă ne închipuiam că el era singur responsabil pentru problema lui. Băieţelul nostru, însă, nu avea nicio vină, dar eu cu siguranţă aveam. Ne-au mai trebuit câţiva ani până când eu şi soţia mea ne-am revenit. Între timp, copiii noştri au venit să locuiască cu mine. Aceasta nu era o soluţie, ci doar o măsură provizorie pentru a depăşi o situaţie neplăcută. Pe de o parte, unele probleme s-au rezolvat, pe de altă parte a creat altele şi a rămas o soluţie nesatisfăcătoare.

Pentru a justifica faptul că rămânem divorţaţi şi ţinem două case, noi adulţii forţăm o şaradă, pretinzând tuturor celor din jurul nostru – în special copiilor noştri – să considere destul de bune comportamentele noastre egoiste şi incapacitatea noastră de a face ca mariajul să meargă. În realitate, nu am făcut nimic altceva decât să ne împrăştiem problemele şi disfuncţiile noastre asupra copiilor noştri. Ne uşurăm de propriile noastre stresuri îngrămădindu-le pe capul copiilor noştri. Din fericire, după vreo doisprezece ani, am abandonat prefăcătoria şi suntem din nou căsătoriţi, soţ şi soţie, cu copii. Multe traume s-au vindecat de atunci şi nu vom şti niciodată de câte alte dificultăţi i-am salvat pe copiii noştri.

O lecţie de la Hollywood

Niciodată în istorie, până acum, adulţii nu au adus pe lume copii cu scopul explicit de a fi privaţi fie de mamă, fie de tată. Copiilor care sunt aduşi pe lume pentru a satisface dorinţele unor cupluri de homosexuali şi lesbiene li se petrece tocmai aceasta. Ei trăiesc ştiind că unul dintre părinţii lor biologici va rămâne pentru totdeauna o enigmă, o fantomă. Până recent, copiii erau văzuţi ca un dar pur de la Dumnezeu. Acum noi legi care distrug căsătoria conduc la rezultatul trist al subminării demnităţii copiilor, reducându-i la simple instrumente subjugate împlinirii. Pe de o parte, arborele genealogic al familiei lor nu este format din strămoşi, ci dintr-o mică armată de surogaţi, donatori şi avocaţi care elimină genul din căsătorii. Deşi poate părea o sursă stranie, filmul Disney din 1998 Capcană pentru părinţi (un remake după originalul din 1961 cu Hayley Mills) ne poate învăţa multe despre copiii care cresc cu doi taţi homosexuali sau cu două mame lesbiene.

În film, două fete care seamănă mult, Hallie Parker şi Annie James, dau una peste cealaltă într-o tabără de vară exclusivistă din New England. Ele descoperă că sunt gemene şi că au fost despărţite imediat după naştere. Decid să facă un plan şi să îşi schimbe identităţile, luându-şi locul una celeilalte. Fiecare dorea cu disperare să îşi cunoască părintele absent şi pentru aceasta era nevoie să îşi modifice stilul de viaţă, coafura, manierele, vocea şi accentul pentru a se muta într-o ţară străină doar pentru a fura câteva zile, în clandestinitate, cu tatăl sau mama după care tânjesc.

Hallie trăieşte cu tatăl ei în ţinutul viticol al Californiei, într-un frumos conac pe o colină, cu piscină şi grajduri. Ea are un tată chipeş, cu un succes fabulos ca viticultor. Pe scurt, ea are totul – şi totuşi tânjeşte după mamă, de care nu a avut parte.

Annie trăieşte într-un conac elegant din suburbiile Londrei. Frumoasa ei mamă este o faimoasă creatoare de modă. Ea are servitori şi un Rolls-Royce cu şofer la dispoziţie. Cu toate acestea, şi Annie tânjeşte după tatăl ei, de a cărei prezenţă este lipsită.

Ambele fete au o viaţă de poveste. Dar spectatorii care urmăresc acest film, majoritatea dintre cei care nu se bucură de atâta bunăstare şi siguranţă, simt compasiune faţă de ambele fete, din cauza absenţei unuia din părinţi. Tocmai această ironie este ideea filmului.

În film, adulţii sunt responsabili pentru împărţirea copiilor. În cazul copiilor produşi pentru căsătoriile unisex, adulţii sunt responsabili de privarea lor de celălalt părinte de sex opus. Lipsa este gravată permanent şi irevocabil în inimile şi sufletele fiinţelor umane create pentru „cuplurile” homosexuale. Copiii produşi prin inginerie genetică pentru astfel de „cupluri” au parte de vieţi sărăcite din ziua în care se nasc, pentru că doi bărbaţi smulg bebeluşul din uterul închiriat, negându-i copilului probabil unica oportunitate ca el sau ea să aibă experienţa îmbrăţişării materne.

Pe măsură ce va creşte, dorul de mamă al copilului va fi înăbuşit, batjocorit, nesocotit. La urma urmei, tatăl nu simte deloc nevoia unei femei în viaţa lui. De ce ar simţi-o băieţelul sau fetiţa lui? Copilul care tânjeşte după mama devine o insultă pentru bărbatul fără soţie sau pentru cuplul masculin care îl creşte. Mai bine să suferi în tăcere decât să rişti să îl superi pe tata sau pe „taţi” abordând unul dintre cele mai stricte subiecte tabu.

Fiecare dintre noi are nevoie să se gândească serios la consecinţele neintenţionate şi neluate în calcul care pândesc – sau sunt intenţionat ascunse – în spatele acceptării căsătoriei „fără gen” şi la continua ridicare din umeri a societăţii noastre atât faţă de divorţ, cât şi faţă de familia monoparentală. Noi, adulţii, căscăm când sunt abordate aceste subiecte. Copiii de pretutindeni au un răspuns diferit: ei plâng până adorm.

Când vine vorba despre paternitate, bărbaţii este necesar să fie bărbaţi

Bărbaţii care divorţează, bărbaţii care se căsătoresc cu alţi bărbaţi pentru a creşte copii, sau care îşi vând în mod anonim sperma – urmează exemplul lui Esau, din Biblie. Doar că aici nu este vorba despre drepturile noastre din naştere (dreptul de prim născut), pe care le negociem pentru un amărât de bol de supă de linte, ci de drepturile copiilor noştri. O facem fără milă, vânzând, foarte ieftin, cea mai mare comoară a lor – de a creşte cu părinţii lor biologici, într-o familie biologică intactă.

Această lume nu are nevoie ca noi, bărbaţii, să revendicăm tot ce dorim în mod egoist, în special dacă preţul este bunăstarea copiilor noştri. Bărbaţii ar fi necesar să facă tocmai opusul: bărbaţii sunt meniţi să îşi protejeze copiii de nefericire, singurătate şi alte ameninţări. Bărbaţii adevăraţi nu fac din propriii copii victime ale poftelor lor. Ei protejează, apără, absorbind stresul şi greutăţile mai degrabă decât să le abată asupra copiilor lor. Bărbaţii rămân în tranşee.

Când vine vorba despre paternitate, cultura noastră are nevoie ca bărbaţii să fie bărbaţi. Copiii noştri merită mai mult. Ei nu au nevoie de super-eroi; ci doar de eroii obişnuiţi, tăcuţi de fiecare zi, care răspund la numele de „tătic” – nu spus prin telefon, ci şoptit în urechile noastre, în timp ce ei ni se odihnesc, în siguranţă şi mulţumiţi, în braţe.

Citiţi şi:

Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (I)

Societatea ar fi cazul să se gândească deja la traumele copiilor din familiile de homosexuali

Aberaţii: Părinţii gay sunt OK

 

yogaesoteric
11 decembrie 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More