Americanul care a achitat factura înarmării nucleare a lsraelului

Cu toate că Israelul nu recunoaște oficial, este bine cunoscut că acest stat posedă un arsenal de bombe atomice, deși numărul exact al focoaselor se află în dispută, afirmă publicația The National Interest (Zachary Keck). În mod similar, se cunoaște că Statele Unite s-au opus programului nuclear al Israelului pe timpul lui John F. Kennedy și, într-o măsură mai mică, al administraţiei Lyndon B. Johnson. O parte a istoriei care este mai puţin cunoscută se referă la faptul că cea mai mare parte din finanţarea programului de înarmare nucleară a Israelului a fost asigurată de americani privaţi, acțiune care a fost coordonată de Abraham Feinberg, proeminent cetăţean american ce a servit în calitate de consilier neoficial al preşedinţilor Kennedy și Johnson.

Interesul Israelului pentru armă atomică datează din vremea înfiinţării statului evreu în 1948. Liderul fondator al ţării, David Ben-Gurion, era bântuit atât de Holocaust cât și de ostilitatea permanentă a Israelului faţă de vecinii săi arabi mult mai numeroși. Ben-Gurion considera armele nucleare ca o opţiune de ultimă instanţă pentru asigurarea supravieţuirii statului evreu, în cazul în care inamicii săi ar fi folosit vreodată populaţiile lor mai numeroase și economiile mai puternice pentru obţinerea superiorităţii militare convenţionale.

Problema cu care se confruntau Ben-Gurion și consilierii săi apropiaţi era că tânărul lor stat, sărac și nedezvoltat, nu poseda tehnologia și resursele materiale necesare să sprijine programul indigen de înarmare nucleară. Din fericire pentru Israel, circumstanţele contemporane i-au creat condiţii favorabile pentru obţinerea acestui sprijin.

În mod specific, pe la mijlocul anilor 1950, controlul Franţei asupra Algeriei – care era considerată parte a Franţei și nu doar o colonie – era tot mai mult contestat de o insurgenţă locală care primea un sprijin substanţial de la liderul egiptean Gamal Abdel Nasser. Parisul a răspuns prin obţinerea sprijinului Israelului în dobândirea de informaţii despre situaţia din Algeria, în schimbul armamentului convenţional francez. Oportunitatea de a transfera această cooperare în domeniul nuclear s-a ivit în 1956, atunci când Parisul a cerut Israelului să furnizeze Franţei și Marii Britanii un pretext pentru a interveni militar în ceea ce devenise criza Canalului de Suez.

Ben-Gurion avea reţineri majore de implicare a Israelului în acest proiect. Acestea au fost depăşite atunci când Franța și-a dat acordul pentru a-i furniza Israelului un mic reactor de cercetare similar lui EL-3 pe care francezii îl construiseră la Saclay. Desigur, invazia Suezului a escaladat rapid, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică ameninţând Israelul, Franța și Marea Britanie pe diferite căi să se retragă. Franţa era incapabilă să protejeze Israelul de ameninţările superputerilor. Totuși, înainte de a se retrage, Israelul i-a cerut Parisului să îndulcească cooperarea lor nucleară, astfel că Franța a fost de acord să furnizeze Israelului un reactor mai mare pentru producerea plutoniului la Dimona, uraniul natural de alimentare a reactorului și o instalaţie de reprocesare, în esenţă cam tot ceea ce avea nevoie Israelul pentru a produce plutoniul necesar realizării unei bombe atomice, cu excepţia apei grele.

Aceasta a fost o lovitură majoră – nicio tară anterior și nici după aceea nu furnizase altui stat o cantitate atât de mare de tehnologie cerută pentru fabricarea bombei nucleare. Totuși, era doar jumătate din bătălie câștigată. Ben-Gurion mai trebuia să obţină fondurile necesare să plătească Franţei ceea ce obţinuse prin Acordul nuclear. Nu se cunoaște cât de mult au costat instalaţiile și echipamentele nucleare de la Dimona, însă Israelul a plătit Franţei între 80-100 milioane de dolari la valoarea lor din 1960. Aceasta constituia o sumă enormă pentru Israel în acea perioadă. Mai mult, Ben-Gurion era îngrijorat că, dacă ar fi alocat fonduri de apărare pentru proiectul nuclear, s-ar fi confruntat cu armata, care se lupta cu armament convenţional pentru apărarea Israelului de inamicii arabi.

JFK, împreună cu David Ben-Gurion

În schimb, prim-ministrul israelian a decis să creeze un fond privat pentru finanţarea Acordului cu Franța. După cum documentează Michael Karpin în excelenţa sa istorie a Programului nuclear al Israelului, ,,Bomba din subsol”, Ben-Gurion a cerut pur și simplu să i se telefoneze ,,lui Abe”, referindu-se la Abraham Feinberg. Feinberg era un proeminent om de afaceri new-yorkez, filantrop și lider al evreilor americani, cu legături apropiate de Partidul Democrat.

Înainte de intrarea Americii în al Doilea Război Mondial, Feinberg plătise bani pentru a-i ajuta pe evreii din Europa să emigreze în Palestina. După terminarea războiului, el – la fel ca și Ben-Gurion – a venit în Europa să vadă lagărele de concentrare ale Holocaustului. De asemenea, el i-a ajutat pe supravieţuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina într-o vreme când britanicii realizau blocade pentru prevenirea imigrării ilegale a evreilor.

În acest timp, Feinberg a realizat legături durabile cu mulţi dintre cei care ulterior vor deveni lideri ai statului Israel. După revenirea în Statele Unite, el a făcut lobby pe lângă președintele Harry Truman, pentru a recunoaște statul evreu atunci când acesta își va declara independenţa. În schimb, Feinberg a ajutat cu donaţii financiare campania de realegere a lui Truman.

Astfel că a fost natural ca, în octombrie 1958, Ben-Gurion să i se adreseze lui Feinberg să-l sprijine cu fondurile necesare pentru Acordul Dimona. De fapt, nu era prima dată când Ben-Gurion se adresa liderilor evrei din America să doneze bani pentru cauza israeliană. Prevăzând că, în curând, va fi un război de independență, Ben-Gurion a mers la New York în 1945, pentru a strânge bani în vederea achiziţionării de armament pentru evreii din Palestina. Această misiune a fost un succes. Conform celor descoperite de Karpin în documentele secrete ale statului care se constituia, 17 milionari americani au făcut donații sub numele de cod ,,Institutul Sonneborn”, amfitrionul lor. În anii ce au urmat, membrii săi vor contribui cu milioane de dolari pentru a cumpăra muniție, echipamente militare și sanitare, medicamente și vapoare pentru transportul refugiaților evrei în Palestina.

Feinberg era doar unul dintre cei 17 milionari care făceau parte din ,,Institutul Sonneborn”. În 1958, Feinberg s-a adresat mai multor membri ai acestui institut, precum și altor lideri evrei din America de Nord și Europa, pentru a colecta bani pentru Proiectul nuclear Dimona, în urma apelului lui Ben-Gurion. A fost un mare succes: conform lui Karpin, ,,campania secretă de colectare de fonduri a început la finele anului 1958 și a continuat doi ani, perioadă în care 25 de milionari au contribuit cu cca 40 milioane de dolari”.

Cât de importantă a fost misiunea lui Feinberg pentru succesul Proiectului nuclear al Israelului? Conform lui Karpin, dacă Ben-Gurion nu ar fi fost sigur că Feinberg ar fi putut colecta milioanele necesare pentru proiect din lumea evreiască, fără îndoială că nu ar fi realizat înţelegerea cu Franța. În perioada anilor 1950-1960, Israelul n-ar fi putut niciodată să plătească reactorul instalat la Dimona pentru a realiza descurajarea nucleară prin propriile sale resurse.

Totuși, aceasta n-a fost sfârșitul implicării lui Feinberg în relaţiile americano-israeliene. De fapt, după ce democraţii au revenit la Casa Albă în urma alegerilor din 1960, Feinbert a devenit consilier neoficial atât al lui JFK, cât și al lui Lyndon B. Johnson. De exemplu, în 1961, Feinberg a depus eforturi pentru a-l convinge pe Ben-Gurion să permită inspectorilor americani să cerceteze reactorul de la Dimona.

Citiți și:

Un agent israelian retras, specializat în contrainformații, afirmă că turnurile WTC au fost prăbușite prin detonarea de dispozitive nucleare W-54

Rothschild recunoaște că acest clan a creat Israelul
 

yogaesoteric
19 iunie 2018