Anatomia maculaturii contemporane

„Draga mea, este o carte pentru aerisit creierul!”

Remarca, rostită de o distinsă doamnă în timp ce recomanda unei prietene o carte al cărei titlu și al cărei gen literar nu mai au, în această împrejurare, nicio relevanță, avea farmecul unei sentințe rostite fără premeditare. O formulare spontană, savuroasă, aparent nevinovată, dar care ascundea, poate fără știrea autoarei, o întreagă filosofie a lecturii contemporane.

Am zâmbit atunci. Acum, când aștern aceste rânduri, zâmbetul s-a transformat în râs. Nu atât din pricina hazului formulării, cât mai ales pentru că, privind evenimentele dintr-un anumit unghi, distinsa doamnă ar putea avea dreptate. Poate că, dincolo de o simplă recomandare literară, formula, într-o manieră involuntar aforistică, un diagnostic al vremurilor pe care le traversăm.

Căci, dacă există cărți pentru aerisit creierul, nu cumva există și cărți pentru îmbâcsirea lui? Cărți care întunecă conștiința, anesteziază gândirea și împovărează spiritul cu platitudini și iluzii intelectuale? Și, mergând mai departe pe această pantă a interogației, nu există oare și cărți care, în loc să ne apropie de noi înșine, ne îndepărtează metodic de orice exercițiu al conștiinței? Cărți care, sub pretextul unei lecturi agreabile, ucid încetul cu încetul curiozitatea, discernământul și apetitul pentru adevăr?

Se pare că am ajuns într-o epocă în care lectura nu mai este întotdeauna o aventură a spiritului, o călătorie inițiatică sau o confruntare fertilă cu ideile, transformându-se tot mai adesea într-un simplu divertisment menit să umple golurile dintre două ocupații cotidiene. O literatură de consum, cu termen de valabilitate scurt, asemenea produselor destinate unei piețe care și-a pierdut răbdarea de a savura, mulțumindu-se doar cu actul mecanic al consumului.

Există, desigur, o carte potrivită fiecărui om și un timp potrivit pentru fiecare carte. Există momente în care avem nevoie de gravitate și momente în care căutăm desfătarea, după cum există lecturi care ne solicită inteligența și altele care ne oferă doar răgazul unei evadări agreabile. Nu văd nimic condamnabil în literatura ușoară, în divertismentul onest sau în lectura care nu-și propune să transforme lumea. Nu fiecare carte este necesar să fie o revelație și nici fiecare cititor nu este obligat să transforme lectura într-un exercițiu de asceză intelectuală.

Problema începe însă atunci când excepția devine normă, când facilul se proclamă valoare, când vulgaritatea se deghizează în libertate artistică, iar absența ideilor este prezentată drept modernitate.

Astăzi, preferințele se îndreaptă tot mai mult spre lecturi facile, populate de intrigi sentimentale, bârfe, scandaluri, erotism ostentativ și personaje conturate după tipare comerciale, menite să satisfacă gustul unui public tot mai puțin exigent. Cărți care nu tulbură, nu incomodează, nu pun întrebări și nu solicită niciun efort al conștiinței. Ele oferă cititorului iluzia unei experiențe intelectuale, fără să-i ceară prețul autentic al acesteia: reflecția.

Într-o asemenea atmosferă culturală, lectura riscă să devină un simplu consum de senzații, iar cartea, din instrument al cunoașterii, se preschimbă într-un obiect de uz psihologic, menit să procure o satisfacție imediată și să dispară apoi din memorie fără să lase vreo urmă.

Dar adevărata primejdie nu vine neapărat dinspre cărțile mediocre. Mediocritatea, la urma urmei, este o realitate inevitabilă a oricărei manifestări omenești. Nu toți cei care scriu pot fi mari scriitori, după cum nu toate creațiile artistice sunt chemate să devină repere culturale. Întotdeauna a existat literatură minoră, după cum au existat mode trecătoare și autori uitați.

Marea primejdie apare atunci când mediocritatea este învestită cu autoritate, când maculatura este înnobilată prin etichete encomiastice și când anumite edituri, din rațiuni comerciale sau dintr-o regretabilă rătăcire a criteriilor estetice, promovează drept „mari valori” simple însăilări de cuvinte, lipsite de substanță și de autentică expresie literară.

În acel moment, libertatea creației își pierde sensul autentic, iar criteriul valoric ajunge să fie grav compromis. Când orice text primește girul literaturii, orice autor revendică statutul de scriitor, iar succesul comercial este confundat cu consacrarea artistică, asistăm la instalarea unei epoci dominate de inflația valorilor și de erodarea criteriilor autentice de apreciere estetică.

Sub flamura unei modernități adesea prost înțelese, globalismul cultural și relativismul postmodernist par să fi oferit, în anumite medii, un adăpost convenabil confuziei dintre autenticitate și impostură, dintre libertatea expresiei și absența exigenței, dintre originalitate și simpla provocare comercială. Nu orice experiment este inovație, nu orice încălcare a limitelor consacrate reprezintă curaj artistic și nu orice abatere de la convenție constituie o victorie a spiritului.

În această privință, experimentul literar asociat operei lui Mircea Cărtărescu poate constitui un bun prilej de reflecție asupra graniței dintre inovația autentică, exuberanța stilistică și excesul formal. Complexitatea arhitecturii narative, abundența metaforică și ambiția construcției literare nu constituie, în sine, dovezi incontestabile ale profunzimii intelectuale sau ale valorii estetice.

Libertatea creației nu justifică abandonarea criteriilor estetice, după cum pluralismul cultural nu presupune egalitatea valorică a tuturor operelor. Tocmai libertatea autentică reclamă discernământ, rigoare și responsabilitate, iar diversitatea culturală își păstrează vitalitatea numai prin capacitatea de a separa creațiile durabile de cele efemere, operele autentice de simplele manifestări ale modei literare.

Se impune, așadar, o necesară asanare a acestor ape tulburi ale producției editoriale, o reașezare a criteriilor și o recuperare a exigenței critice. Dar cine să o facă? Editorii care este necesar să împace literatura cu bilanțul contabil? Criticii literari, dintre care unii par să fi abandonat rigoarea judecății estetice în favoarea elogiilor facile și a complezenței, compromițând astfel însăși menirea criticii literare? Instituțiilor culturale, tot mai preocupate de vizibilitate și notorietate, în detrimentul valorii autentice? Sau cititorilor înșiși, singurii care, prin discernământ și refuzul compromisului, mai pot împiedica transformarea oricărei cărți tipărite într-un pretins eveniment literar?

Îmi revine în memorie, în această ordine de idei, o stranie cutumă literară, evocată cândva cu un umor negru: în urma unei confruntări literare, autorul învins ar fi fost obligat să-și șteargă propriile creații cu limba, spre a împiedica perpetuarea unor scrieri lipsite de orice valoare artistică. Nu știu dacă o asemenea practică a existat vreodată în realitate sau dacă este doar o legendă născută din exasperarea celor care încă mai cred în ierarhii estetice și în demnitatea actului creator. Imaginea ei, de o cruzime aproape medievală, păstrează însă o forță satirică remarcabilă și pare să ofere, peste timp, o replică usturătoare unei epoci sufocate de maculatură și de proliferarea imposturii literare.

Firește, nu pledez pentru asemenea verdicte și nici pentru instituirea vreunei inchiziții literare. Arta nu se purifică prin execuții simbolice, iar literatura nu se apără prin interdicții. Poate că ar fi timpul să redescoperim o formă mai subtilă și mai eficientă de igienă culturală: discernământul. Capacitatea de a spune nu, fără teamă și fără complezență, atunci când ni se cere să aplaudăm ceea ce nu are nimic de oferit.

În fond, nu orice carte este menită să devină o capodoperă. O carte nu dobândește valoare literară prin simplul fapt că găsește cumpărători, după cum succesul comercial nu poate ține locul consacrării estetice. A transforma fiecare apariție editorială într-un pretins reper cultural înseamnă a goli însăși ideea de valoare de conținutul său autentic.

Nu intenționez să dau exemple. Nici nu cred că este necesar să nominalizez autori, edituri sau titluri. Ar fi prea simplu și, poate, nedrept. Fenomenul merită o discuție mai amplă, dincolo de resentimente personale și de judecăți conjuncturale. Ceea ce mă preocupă nu este existența cărților mediocre, mai degrabă consacrarea mediocrității ca standard acceptabil și, uneori, chiar ca ideal de consum cultural.

Mă întorc, astfel, la remarca acelei distinse doamne: „O carte pentru aerisit creierul!”

Poate că, în simplitatea ei dezarmantă, această formulare cuprinde mai mult adevăr decât numeroasele discursuri sofisticate despre funcția socială a literaturii.

Și totuși, rămâne o întrebare, poate mai gravă decât pare la prima vedere: dacă există cărți care aerisesc creierul, câte sunt cele care îl îmbâcsesc? Câte îi răpesc libertatea de a gândi, câte îi substituie judecata prin prejudecată și câte îi oferă, în locul unei veritabile experiențe spirituale, doar iluzia lecturii?

Există cărți care omoară timpul.

Dar oare nu există și cărți care ucid, încet și aproape imperceptibil, însăși nevoia de a gândi?

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci adevărata dramă a literaturii contemporane constă în faptul că se scrie prea mult, iar tot mai mulți cititori par să-și fi pierdut discernământul și deprinderea de a judeca singuri ceea ce citesc.

Autor: Lucian Ciuchiță

Citiţi şi:
O lume în care oamenii nu vor mai ști ce înseamnă experienta de a citi o carte
Biblioterapia – cura de lectură are proprietăţi vindecătoare!

 

yogaesoteric
18 noiembrie 202
6

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More