Arhiepiscopul catolic Carlo Maria Viganò despre cum a ajuns (Anti)Biserica Catolică a Papei Francisc să fie slujitoarea Noii Ordini Mondiale (I)


Despre revoluția Conciliului II Vatican, religia deschisă și noul umanism consonant cu ideile francmasonice


Dragi prieteni,

Înainte de a-mi începe expunerea, dați-mi voie să transmit cele mai calde urări vouă tuturor. Pentru prima dată după mai mult de doi ani, vă vorbesc personal prin acest mesaj video, care a fost produs doar cu câteva zile înaintea conferinței „Identitatea catolică”. După cum puteți vedea, sunt bine, perfect sănătos, mai ales spiritual, asta și mulțumită rugăciunilor voastre, a suportului și încurajărilor pe care le-am primit de la voi, precum și de la atât de mulți prieteni și frați din întreaga lume.

 
Arhiepiscopul catolic Carlo Maria Viganò

Împreună suntem cu toții uniți în rugăciune și în bătălia sfântă în care suntem chemați să luptăm, fiecare pe frontul lui, toți adunați sub mantaua Fecioarei Sfinte, Regina victoriilor, și sub protecția arhanghelului Mihail. În mod special doresc să mulțumesc lui Michael Matt care m-a invitat cu amabilitate și perseverență să vă vorbesc. Cred că acum este un moment oportun pentru a vă transmite următorul mesaj. Subiectul prezentei expuneri va fi: „Cum revoluția Conciliului Vatican II servește Noii Ordini Mondiale”.

Trăim vremuri extraordinare. După cum fiecare dintre noi probabil am înțeles, ne găsim într-un moment istoric. Evenimente ale trecutului, pe care unii le credeau fară legătură, se dovedesc acum categoric conectate atât în principiile care le-au inspirat, cât și în scopurile pe care caută să le atingă. O analiză corectă și obiectivă a situației actuale nu poate decât să exprime perfecta coerență între evoluția cadrului politic global și rolul pe care Biserica Catolică și l-a asumat în instituirea Noii Ordini Mondiale.

Pentru a fi mai precis, vorbim de rolul acelei aparente majorități din Biserică care este de fapt în număr mic, dar extrem de puternică, și pe care, pentru a fi concis, o voi rezuma ca fiind „Biserica Paralelă (Subterană)”. Evident nu exista două Biserici, ceva ce ar fi imposibil, blasfemiator și eretic. Nici Biserica Adevărată a lui Hristos nu a eșuat în zilele noastre în misiunea ei, pervertindu-se într-o sectă.
Biserica lui Hristos nu are nimic de-a face cu cei care în ultimii 60 de ani au executat un plan de a o ocupa. Suprapunerea ierarhiei catolice și a membrilor „Bisericii Paralele” nu are un aspect teologic, ci este mai degrabă o realitate istorică care sfidează categoriile obișnuite și merită analizată ca atare.

Știm că proiectul Noua Ordine Mondială consistă în instituirea tiraniei prin masonerie. Un proiect care datează din timpul Revoluției Franceze, a epocii Iluminismului, a sfârșitului monarhiilor catolice și a declarației de război împotriva Bisericii. Putem spune că Noua Ordine Mondială este opusul societății creștine. Ar fi realizarea „orașului diavolului” opus „orașului lui Dumnezeu”, în eterna luptă dintre lumină și întuneric, bine și rău, Dumnezeu și Satan.

În această luptă Providența a plasat Biserica lui Iisus și în special pontifii supremi, cu rol de „katechon”, adică cel ce se opune lucrării tainei fărădelegii, menționat în Epistola a doua către Tesaloniceni (2, 6-7). Și Scriptura ne avertizează că la manifestarea Anticristului, acest obstacol „katechon” va fi încetat să mai existe.

Este destul de evident pentru mine că vremurile din urmă se apropie sub ochii noștri, întrucât taina fărădelegii s-a împrăștiat în toată lumea în urma dispariției opoziției curajoase a „katechonului”.
Să nu facem greșeala de a prezenta evenimentele actuale ca și cum ar fi ceva normal, judecând ce s-a petrecut cu parametrii legali, canonici și sociologici pe care această normalitate i-ar presupune. În vremuri extraordinare, și actuala criză din Biserică este cu adevărat extraordinară, evenimentele depășesc limita obișnuitului cunoscut strămoșilor noștri.

În vremuri extraordinare, putem auzi un papă care să înșele credincioșii, vedem capi ai Bisericii acuzați de infracțiuni care în alte timpuri ar fi trezit groaza și ar fi impus pedepse aspre, asistăm în bisericile noastre la ritualuri liturgice care par să fi fost inventate de către conştiinţa perversă a unui Cranmer. Vedem prelați care fac procesiuni cu idoli pachamama (amazonieni – n.n.) în Bazilica Sfântul Petru și cum vicarul lui Hristos (unul din titlurile papei la care, de altfel, Francisc a renunțat – n.n.) își cere scuze idolatrilor acelui simulacru dacă un catolic îndrăznește să amenințe că îi aruncă în fluviul Tibru.

În aceste vremuri extraordinare auzim că un conspirator, cardinalul Godfried Danneels, ne spune că, de la moartea papei Ioan Paul II, Mafia Sfântului Gallen complota să pună pe unul de-al lor pe scaunul lui Petru, cel care mai târziu avea să fie Jorge Mario Bergoglio (papa Francisc).

În fața acestor revelații concertate, am putea fi uimiți că nici cardinali și nici episcopi nu și-au exprimat indignarea, nici măcar nu au cerut ca adevărul să fie adus la lumină.

Acum voi vorbi despre eclipsa Adevăratei Biserici.

De 60 de ani noi asistăm la eclipsarea Bisericii Adevărate de către o Anti-biserică, ce și-a însușit în mod treptat numele ei, a ocupat Curia Romana, dicasterele (tribunalele bisericești), diocezele și parohiile, seminariile și universitățile, conventurile și mănăstirile. Anti-biserica i-a uzurpat autoritatea, iar clerul ei îi poartă îmbrăcămintea sacră, se folosește de prestigiul și puterea ei pentru a-și însuși comorile, bunurile și veniturile ei.

Așa cum se petrece și în natură, această eclipsă nu are loc dintr-o dată, trece de la lumină la întuneric, atunci când un corp ceresc se interpune între soare și noi. Acesta este un proces lent dar inexorabil în care luna Anti-bisericii își urmează orbita până când se suprapune peste soare, generând un con de umbră care acoperă pământul. Noi acum ne aflăm în acest con de umbră doctrinară, morală, liturgică și disciplinară. Încă nu ne aflăm într-o eclipsă totală pe care o vom vedea la sfârșitul lumii sub împărăția Antihristului. Dar este o eclipsă parțială care ne permite să observăm coroana luminoasă a soarelui încercuind discul negru al lunii.

Procesul care a dus la eclipsa de azi a Bisericii a început fară îndoială cu Modernismul. Anti-biserica și-a urmat orbita în ciuda condamnărilor solemne ale Magisteriului, care, în acea fază, a strălucit cu splendoarea adevărului. Dar, odată cu Conciliul Vatican II, întunericul acestei entități înșelătoare a coborât asupra Bisericii. Inițial a acoperit doar o mică parte, dar întunericul s-a extins treptat. Oricine a arătat înspre soare, deducând că luna îl va eclipsa cu siguranță, a fost acuzat ca fiind un „profet al pieirii” caracterizat de fanatismul și necumpătarea care ar fi provenit din necunoaștere și prejudecată.

Cazul arhiepiscopului Marcel Lefebvre și a altor câțiva prelați confirmă, pe de o parte, clarviziunea acestor păstori și, pe de altă parte, reacțiile incoerente ale adversarilor lor, care, de teama de a nu pierde puterea, și-au folosit toată autoritatea pentru a nega dovezile și au ținut ascunse adevăratele lor intenții.

Pentru a continua analogia, putem spune că pe cerul credinței o eclipsă este un fenomen rar și extraordinar, dar a nega că întunericul se răspândește în timpul unei eclipse, doar pentru că aceasta nu are loc în condiții obișnuite, nu este un semn al credinței în indefectibilitatea bisericii ci, mai degrabă, o negare încăpățânată a evidențelor sau rea credință.

Biserica Sfântă, conform promisiunilor lui Hristos, nu va fi niciodată biruită de porțile iadului, dar asta nu înseamnă că nu va fi sau nu este deja umbrită de falsurile infernale (ale Anti-bisericii), acea lună pe care o vedem, nu întâmplător, sub picioarele unei femei în Apocalipsă: „Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.”

Luna este sub picioarele femeii care este mai presus de orice schimbare, corupție pământească, lege, crez, și de împărăția duhului acestei lumi. Și asta este pentru că acea femeie care este în același timp imaginea Preasfintei Maria și a Bisericii, este „amicta sole”, adică înveșmântată în soarele dreptății care este Hristos, „ferită de orice putere demonică în timp ce ia parte la taina imuabilității lui Hristos”, după cum a scris Sfântul Ambrozie. Ea a rămas nevătămată, dacă nu în împărăția ei militantă, cu siguranță în cea suferindă, în purgatoriu și în cea triumfală din paradis.

Sfântul Ieronim, comentând asupra cuvintelor scripturii, ne amintește că „porțile iadului sunt păcate și vicii, cu precădere învățăturile ereticilor”. De aceea știm că însăși sinteza tuturor ereziilor reprezentate de Modernism și versiunea lui conciliară actualizată nu poate obscuriza definitiv splendoarea Miresei lui Hristos, ci doar pentru o scurtă perioadă a eclipsei pe care Providența, în înțelepciunea ei infinită, a permis-o pentru a extrage din ea un bine mai mare.

Abandonarea dimensiunii supernaturale.

În această expunere aș dori în mod special să mă ocup de relația dintre revoluția adusă de Conciliul Vatican II și instituirea Noii Ordini Mondiale. Elementul central al acestei analize constă în evidențierea abandonării din partea ierarhiei bisericești, chiar și la vârf, a dimensiunii supranaturale a bisericii și a rolului său escatologic. La acest Conciliu, Inovatorii au șters originea dumnezeiască a Bisericii din orizontul lor teologic, creând o entitate de origine umană asemănătoare unei organizații filantropice.

Prima consecință a acestei subminări ontologice a fost negarea faptului că Mireasa lui Hristos nu este și nu poate fi subiect al schimbării de către cei ce exercită autorități preoțești în numele Domnului. Ea nu este nici proprietatea Papei, nici a episcopilor sau a teologilor, și astfel orice tentativă de „actualizare” o coboară la nivelul unei companii care, pentru a face profit, își reînnoiește oferta comercială, își vinde stocul rămas și urmează trendul momentului.

Biserica, pe de altă parte, este o realitate supranaturală și dumnezeiască. Ea își adaptează căile de a predica Evanghelia națiunilor, dar nu poate niciodată să schimbe conținutul ei cu nici măcar o iotă, și nici nu poate nega impulsul său transcendental coborându-se la statutul de simplă organizație caritabilă. Pe partea opusă, Anti-biserica pretinde cu mândrie dreptul de a efectua schimbări de paradigmă, nu doar prin schimbarea modului în care doctrina este extinsă, dar și a doctrinei în sine.

Insistând pe ceea ce învață Magisteriul este inutil. Afirmațiile necuviincioase ale inovatorilor cum că ar avea dreptul de a schimba credința, urmează cu încăpățânare abordarea modernistă.

Prima eroare a Conciliului constă în principal în lipsa perspectivei transcendentale, rezultatul unei crize spirituale deja latente, și în dorinţa de a stabili paradisul pe pământ în limitele unui orizont uman steril. În prelungirea acestei abordări, Fratelli tutti vede realizarea unei utopii pământești și izbăviri sociale prin frăție umană, pace ecumenică între religii și primirea de emigranți.

Sentimentul inferiorității și al inadecvării.

După cum am scris și cu alte ocazii, cererile revoluționare ale Noii Teologii au găsit sol fertil în Părinții Conciliului, datorită unui serios complex de inferioritate vis-a-vis de lume.

A fost o vreme în perioada postbelică când revoluția condusă de masonerie în sferele civile, politice și culturale a penetrat elita catolică, convingând-o de inadecvarea sa în fața unei provocări epocale care era imposibil de combătut. În loc să-și pună întrebări despre ei și credința lor, această elită de episcopi, teologi și intelectuali a atribuit, fără a chibzui, responsabilitatea eșecului iminent al Bisericii structurii ei ierarhice solide și doctrinei și învățăturii morale unitare.

Uitându-ne la înfrângerea civilizației europene la care Biserica însăși a contribuit, elita a crezut că lipsa de consens cu lumea a fost cauzată de intransigența papalităţii și de rigiditatea morală a preoților nedoritori să se modeleze după spiritul epocii și să „se deschidă”. Această abordare ideologică își are originea în presupunerea falsă că între Biserică și lumea contemporană poate exista o alianță, o armonie de intenție, o prietenie.

Nimic nu putea fi mai departe de adevăr, întrucât nu există vreun răgaz în lupta dintre Dumnezeu și Satan, dintre lumină și întuneric. Citez din Facerea: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Aceasta este o vrăjmăşie dorită de Dumnezeu însuși, care le plasează pe Preasfânta Fecioară Maria și Biserica drept dușmani veșnici ai șarpelui străvechi.

Lumea are prințul ei, care este și „dușmanul”, „dintru început ucigaș de oameni și mincinos”. A căuta să încheie un pact de nonagresiune cu lumea înseamnă să ajungi la un acord cu Satan. Asta dă peste cap și perverteşte chiar esența Bisericii, a cărei misiune este de a converti cât mai multe suflete la Hristos, pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu, fără a lăsa vreodată armele jos împotriva celor ce vor să le atragă la ei și înspre pierzarea lor.

“Idem Sentire” al revoluției și al Conciliului.

Sentimentul de inadecvare al Părinților Conciliului a fost intensificat de munca inovatorilor ale căror idei eretice au coincis cu cerințele lumii. O analiză comparativă a gândirii moderne confirmă „idem sentire”, adică unitatea de sentiment și gândire a conspiratorilor cu fiecare element al ideologiei revoluționare. Las descrierea acestor detalii comparative pentru versiunea scrisă a lecturii mele.

Există un aspect aproape grotesc al acestei nivelări și autoimbecilizări a Ierarhiei pentru a se conforma gândirii de masă. Dorința ierarhiei de a-i mulțumi pe persecutorii ei și de a-i sluji pe dușmani vine întotdeauna prea târziu și este desincronizată, dând impresia că episcopii sunt iremediabil învechiți, într-adevăr nu în pas cu vremurile.

Îi fac să creadă pe cei care îi văd consimțind cu atâta entuziasm la propria lor dispariție, că această demonstrație de supunere curtenitoare în fața corectitudinii politice vine nu atât dintr-o adevărată convingere ideologică, cât mai degrabă din teama de a fi dați la o parte, de a pierde puterea, și de a nu se mai bucura de acel respect pe care lumea încă li-l arată, totuși. Ei nu-și dau seama – sau nu vor să admită – că prestigiul și autoritatea ai căror custozi sunt, provin din autoritatea și prestigiul Bisericii lui Hristos, și nu din contrafacerea ei jalnică și demnă de milă pe care ei au creat-o.

Când această Anti-biserică va fi instalată în totalitate spre eclipsarea completă a Bisericii Catolice, autoritatea liderilor săi va depinde de gradul de supunere față de Noua Ordine Mondială, care nu va tolera vreo abatere de la propriul crez, și va aplica fără milă acel dogmatism, fanatism și fundamentalism pe care mulți prelați și intelectuali autoproclamaţi îl invocă când îi critică pe cei ce au rămas fideli Magisteriului în zilele noastre.

Astfel, Biserica subterană ar putea să continue să folosească brandul de „Biserica Catolică”, dar va fi sclava gândirii Noii Ordini Mondiale, amintind de evreii care, după negarea regalității lui Hristos în fața lui Pilat, au fost sclavii autorităților civile de atunci. „Nu avem alt rege în afară de Cezar“.

Cezarul de azi ne ordonă să închidem bisericile, să purtăm măști, să oprim festivitățile sub pretextul unei pseudo-pandemii. Regimul comunist persecută catolicii chinezi, iar la Roma domnește o tăcere totală. Mâine un nou Titus va demola templul Conciliului, transportându-i rămășițele în vreun muzeu, și răzbunarea divină prin mâinile păgânilor va fi din nou înfăptuită.

Rolul instrumental al catolicilor moderați în Revoluție.

Unii ar putea spune că Părinții Conciliului și papii care au prezidat asupra acelor lucrări nu au realizat implicațiile pe care aprobarea documentelor Conciliului Vatican II le vor avea asupra viitorului Bisericii. Dacă așa ar fi fost situaţia, dacă ar fi urmat regrete ulterioare aprobării pripite a unor texte eretice sau apropiate de erezie – este dificil de înțeles cum de nu au putut opri imediat abuzurile, să corecteze erorile, să clarifice confuziile și omisiunile. Și mai ales este de neînțeles de ce autoritatea ecleziastică a fost așa de necruțătoare împotriva celor ce au apărat adevărul catolic, și în același timp extrem de înțelegătoare cu rebelii și ereticii.

În orice caz, responsabilitatea pentru criza sinodală este a Autorității care, chiar și sub asaltul a mii de apeluri la colegialitate și pastorație, și-a apărat cu multă gelozie prerogativele, exercitându-le doar într-o direcție, adică împotriva turmei mici și niciodată împotriva dușmanilor lui Dumnezeu și ai Bisericii.

Extrem de rarele excepții când un teolog eretic sau un laic revoluționar a fost criticat de către Biroul Papal nu fac decât să ofere o confirmare tragică a unei reguli care a fost implementată de zeci de ani; ca să nu mai menționăm că mulți dintre cei criticați au fost reabilitați în vremurile recente fără vreo abjurare a erorilor lor și chiar promovați instituțional în Curia Romană sau Ateneul Pontifical.
Aceasta este realitatea care reiese din ceea ce am descris până acum.

Totuși, știm că pe lângă aripa progresistă a Conciliului și aripa tradițională catolică, există o parte a episcopatului, a clerului și a laicilor care tinde să rămână la distanță față de ceea ce se consideră prea extrem, și aici vorbesc de așa-numiții „conservatori”, care sunt o parte centristă a corpului bisericesc care în ultimă instanță le dă apă la moară revoluționarilor, întrucât, deși ei resping excesele acestora, le împărtășesc principiile.

Eroarea „conservatorilor” constă în faptul că ei dau o conotație nefastă tradiționalismului și îl plasează în opoziție cu progresismul. Calea de mijloc, via media, consistă în poziționarea nu în mod arbitrar între două vicii, ci între virtute și viciu. Ei sunt cei care critică excesul idolatrizării zeităților pachamama sau cele mai extreme dintre declarațiile lui Bergoglio, însă în același timp nu tolerează contestarea Conciliului Vatican II, nemaivorbind de legătura intrinsecă dintre cancerul sinodal și metastaza actuală din corpul Bisericii.

Corelația dintre conservatorismul politic și conservatorismul religios constă în adoptarea „centrului”, o sinteză dintre teza de dreapta și antiteza de stânga, în concordanță cu abordarea hegeliană atât de prețuită de susținătorii moderați ai Conciliului.

(va urma)

Citiţi şi:

Economistului Antonio Martino în Il Giornale: ‘Papa Francisc este un marxist argentinian’

Ecumenismul sau globalizarea în plan religios: pasul decisiv către religia masonică planetară

Papa Francisc susține vaccinarea tuturor împotriva covid, bogați și săraci. Sună cunoscut? 

 

yogaesoteric
22 ianuarie 2021


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More