Rupert Sheldrake & Bruce Lipton: O expediţie dincolo de limitele normalului

 

„Religia falsă este arogantă, ipocrită, dogmatică şi intolerantă. Exact la fel este şi ştiinţa falsă. Dar, spre deosebire de fundamentaliştii religioşi, fundamentaliştii ştiinţei nu-şi dau seama că opiniile lor sunt bazate tot pe credinţă. Ei cred că ştiu adevărul! De peste 200 de ani, materialiştii au promis că ştiinţa va explica totul, într-un final, în termenii fizicii şi ai chimiei. Credincioşii sunt susţinuţi, moral, de certitudinea că ştiinţa le va certifica credinţele. Ştiinţa este ţinută în loc de simple presupuneri, care s-au consolidat în timp, devenind dogme, menţinute de tabuuri puternice. Cred că ştiinţa se va regenera, dacă se va elibera vreodată.” – Rupert Sheldrake

În luna august a anului 2007, pentru întâia oară, se reuneau două personalităţi de o strălucită inteligenţă, Rupert Sheldrake şi Bruce Lipton, în Seattle, Washington, într-o extraordinară conferinţă, A Quest Beyond the Limits of the Ordinary (O expediţie dincolo de limitele normalului), pentru a descătuşa cunoaşterea ştiinţifică prin abandonul „normalului” impus de dogma academică actuală, reconectând, după mai bine de 400 de ani de mistificare renascentistă, spiritul şi anatomia fiinţei umane, prin intermediul punţilor uimitoare oferite de teoria cuantică.

Este o încântare să îi ascuţi pe aceşti doi oameni de excepţie, mucaliţi şi spirituali, deşi, când se pune problema să fie traduse conferinţele lui Bruce Lipton, apare o problemă serioasă: este un orator foarte elocvent, dar care combină strategia maratonului cu cea a cursei de 100 de metri plat sau, altfel spus, pare să alerge continuu, cât mai repede posibil, pe o distanţă cât mai mare, sperând să ajungă viu la final. Nu se ştie cine-l mână pe Bruce din urmă, permanent, cu atâta vigoare, dar este un coşmar să traduci spusele cuiva care pronunţă 10 cuvinte pe secundă şi îşi permite luxul unei imense pauze de o zecime de secundă între fraze.

„Exact la fel cum câmpul electromagnetic este o interfaţă între câmpurile materiale şi aspectele noastre mentale, psihice şi morfice, ca fiinţe umane, în acelaşi mod câmpul electromagnetic ar putea juca un rol similar în cadrul structurii «mentale» a sufletului lumii”, sunt cuvintele rostite, ambiţios, de către Rupert Sheldrake, a cărui viziune universală, holistică, nu este împărtăşită, din păcate, decât de un număr redus de savanţi şi cercetători, unii autodidacţi, care au avut curajul de a evada din închistata paradigmă ştiinţifică a vremii.

Înregistrarea nu are nevoie de comentarii, veţi descoperi singuri savoarea dialogului, menţionăm, totuşi, că Bruce a omis să-şi finalizeze ideea, deşi a apucat să amintească rolul major al lui Paul H. Silverman în cadrul Proiectului genomului uman, de care s-a dezis public, însă, într-un articol din The Scientist, din data de 24 mai 2004, prin care solicita colegilor de breaslă să abandoneze tocmai teoria pe care o susţinuse, furibund, în aproape cinci decenii de carieră:

„Este necesar să reevaluăm doctrina determinismului genetic şi a supremaţiei genelor în prezicerea stării de boală. […] În multe cazuri genele sunt reglate şi chiar rescrise de o multitudine de alte influenţe, inclusiv de natura ţesuturilor şi factorii de mediu şi cei citoplasmici.”

Experienţele efectuate de profesorul de histologie, Nevill Willmer, cu protozoare ca naegleria, amintite de Rupert, reprezintă încă o confirmare strălucită a teoriei pleomorfismului lui Antoine Béchamp, care, în combinaţie cu câmpurile morfice, pare să ofere o cu totul altă imagine a naturii şi evoluţiei regnului viu.

Aşa cum declară onest Sheldrake, teoria câmpurilor morfice a fost formulată pentru prima oară de biologul rus Alexandr Gurwitsch – deşi el a considerat-o, în timpul vieţii, ca fiind o simplă ipoteză sugestivă – care este totodată şi descoperitorul biofotonului, o altă confirmare binevenită a naturii pur energetice a fiinţelor planetare.

În 1923, Gurwitsch a observat, experimental, prezenţa unor emisii de fotoni biologici, sub forma unor unde electromagnetice din spectrul ultraviolet, fenomen pe care l-a denumit radiaţie mitogenetică, din moment ce era convins că descoperise interfaţa care permitea informaţiei conţinute în câmpurile morfice să controleze dezvoltarea embrionară.

Deşi încercările ulterioare de a reproduce fenomenul au eşuat – în mare parte datorită tehnologiei inferioare a vremii, fiindcă biofotonii sunt acceptaţi actualmente, cu greu ce-i drept, chiar şi de ştiinţa oficială – observaţiile publicate de Gurwitsch au suscitat mare interes, conducând chiar la declanşarea experimentelor lui Wilhelm Reich asupra orgonului atmosferic.

Deşi la mare vogă în anii ’20, tocmai succesul nemeritat al geneticii, datorat mai ales basmelor super premiate ale lui Francis Crick, a condus la exilarea teoriei morfogenetice undeva la periferia ştiinţei, pentru care, un alt răsfăţat al elitelor, chimistul american Irving Langmuir a inventat, în 1953, eticheta de „ştiinţă patologică”, atribuită în prezent tuturor cercetărilor care zdruncină echilibrul precar al ştiinţei „moderne”.

Cu toate acestea, tenacitatea fiicei savantului rus, Anna Gurwitsch, susţinută de progresul multiplicatorului şi contorului de fotoni, a condus la confirmarea fenomenului biofotonilor în 1962. Observaţiile ei au fost reproduse, ulterior, într-un laborator occidental, de către Quickenden şi Que Hee, în 1974.

În acelaşi an, profesorul rus V.P. Kazmacheyev a anunţat, oficial, că echipa sa de cercetare din Novosibirsk a detectat comunicaţii intercelulare efectuate prin radiaţii mitogenetice, iar Fritz-Albert Popp a confirmat prezenţa unor tipare de emisie coerente, deci conştiente şi nu pur aleatoare.

Nesimţirea ştiinţei academice a prevalat, însă, fiindcă toate aceste descoperiri au fost tratate cu dispreţ, mult mai interesante fiind bârfele cu pretenţie de cercetare integră, promovate de Committee for the Scientific Investigation of Claims of the Paranormal (CSICOP), de exemplu, înfiinţat în 1976 de Paul Kurtz, publicate în revista proprie, Skeptical Inquirer.

Printre membri acestui comitet „renumit”, iniţiatorul cruciadei contra „pseudo ştiinţei”, se numără unii idioţi agresivi ca Stephen Barrett, Francis Crick, Richard Dawkins, James Randi sau chiar un psihopat ca B.F. Skinner, dar, nu este clar ce au căutat pe acolo Carl Sagan şi Isaac Asimov, care, la rândul lor, au fost ţinta unor atacuri, din cauza concepţiilor ştiinţifice mai puţin ortodoxe.

Membrii CSICOP au adoptat, ca litanie, chiar una dintre butadele celebre ale lui Sagan: „afirmaţiile extraordinare necesită dovezi extraordinare”, atacând, continuu, domenii ca yoga, bioterapia, astrologia, medicina alternativă, experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte, reîncarnarea, homeopatia, vindecarea spontană şi, nici nu se putea altfel, OZN-urile.

Deşi, ca orice imbecili aroganţi, care se respectă, numai savanţii de azi pot fi absolut siguri, tot timpul, în orice privinţă, interesant este că tocmai propriile lor statistici îi dau de gol: procentajele studiilor oarbe efectuate arată că exact cercetările aşa-zisei ştiinţe oficiale sunt cele mai falsificate, în fapt, în timp ce emulii vacii sacre a ştiinţei solicită, tupeist, o cât mai mare corectitudine, în experimente, din partea parapsihologilor şi a practicanţilor domeniilor ştiinţifice de frontieră.

Oricum, unii dintre ei se pare că mai au şi o fărâmă de conştiinţă, fiindcă tocmai Marcello Truzzi, co-fondator al CSICOP şi Skeptical Inquirer – pe care Paul Kurtz îl poreclise „scepticul scepticilor” – a părăsit organizaţia, susţinând dezgustat că majoritatea membrilor: „… au tendinţa de a bloca orice cercetare cinstită, în opinia mea. Majoritatea lor nu sunt agnostici, în ce priveşte afirmaţiile din domeniul paranormal, ci sunt hotărâţi să le elimine. […] Când un experiment paranormal corespunde criteriilor impuse de ei, atunci schimbă criteriile.”

Ca să fie şi mai clar, în declaraţiile ulterioare, Marcello Truzi a inventat, la rândul lui, un termen care să-i definească, mai sugestiv, pe foştii săi colegi de breaslă: „pseudo-sceptici”.

Aşadar, vă invităm să urmăriţi un regal susţinut de doi dintre cei mai originali gânditori ai planetei, doi biologi cu adevărat revoluţionari, care au contribuit decisiv la expansiunea cunoaşterii actuale, expunând şi subminând curajos falsitatea paradigmei ştiinţifice curente, a cărei perspectivă limitată se face vinovată de dezastrul ecologic şi tehnologic către care am fost conduşi, imperios, prin găunoasa „revoluţie industrială”.

„Natura se bazează pe armonie. Ca atare, asta înseamnă că, dacă vrem să supravieţuim şi să devenim mult mai naturali, atunci este necesar să înţelegem că asta se poate face, de fapt, numai prin cooperare şi nu prin competiţie. Prin intermediul conştiinţei, minţile noastre au puterea de a transforma planeta şi chiar pe noi înşine. A sosit vremea să ţinem seama de înţelepciunea populaţiilor indigene antice şi să ne canalizăm conştiinţa şi spiritul către a avea grijă de Grădina Edenului şi nu către a o distruge.” – Bruce Lipton


Citiţi şi:
Este acum știința un sistem de credință?
Câteva aspecte legate de influenţa procesului de rezonanţă asupra vieţii noastre (1)
Bruce Lipton: Când ți-e frică, ești mai prost

 

yogaesoteric
22 ianuarie 2021


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More