Asasinarea lui JFK (IV): Prinț și cerșetor

Citiți partea precedentă a articolului

„În dictatură, oamenii trăiesc în sclavie, dar măcar sunt conștienți de asta. Aici, politicienii mint întruna poporul și oamenii devin imuni la aceste minciuni, pentru că au privilegiul votului. Dar alegerile sunt măsluite și democrația de aici este o grămadă gigantică de minciuni deștepte și spălare pe creier.” – Lee Harvey Oswald, în discuții cu baronul George de Mohrenschildt

Întoarcerea fiului risipit sau Lee în Țara Minunilor

În februarie 1961, după 15 luni petrecute în URSS, Lee se săturase de comunism și depunea cerere de repatriere la ambasada americană din Moscova.

Uitate erau vremurile când renunța teatral la pașaportul american și promitea să le dea rușilor toate informațiile pe care le obținuse la baza militară Atsugi despre avioanele de spionaj U-2.

O lună mai târziu, o întâlnea pe frumoasa Marina Prusakova, nepoata unui locotenent-colonel GRU. În aprilie 1961, se căsătoreau. În august, în ciuda tuturor celor de mai sus, ambasada americană îi reînnoia pașaportul și, în iunie 1962, Lee debarca la New York, însoțit de Marina și de fetița lor în vârstă de numai câteva luni.

Nu mai era decât un an și jumătate până la asasinat și – că știa sau nu – Lee avea multă treabă.

În această ultimă etapă a scurtei și zbuciumatei lui vieți, pe lângă personajele dizgrațioase întâlnite deja, ca David Ferrie, Jack Ruby și alții – cu care Lee a reluat legăturile, după cum afla procurorul Jim Garrison – în viața lui Lee își făcea apariția o categorie cu totul diferită de operatori: lumea bună a catacombelor, interlopii cu sânge albastru.

Așa cum menționam în partea a III-a, această aparentă mezalianță între operațiuni sub acoperire, medii insalubre, evenimente dubioase ori de-a dreptul criminale și personaje din aristocrația de sânge, politică ori comercială, absolvenți de universități exclusiviste și academii militare de renume, nu e atât de rar întâlnită cum s-ar putea crede.

Un alt fenomen care a bântuit viața lui Lee în această perioadă a fost dedublarea. Cu cât se apropia mai mult, inexorabil, de clipa fatidică, Lee părea că se multiplică, devenea caleidoscopic.

Avem atât de mai mulți „Lee Oswald” în această bucată că pare efectul de halucinație dat de tensiunea crescândă a mediului înainte de explozie. Și, în câte un ciob al acestei oglinzi fragmentare, mai apar și alte personaje, fulgurații neclare, indivizi și ei, poate, scindați într-o mie de fețe, antrenați ca într-o pâlnie uriașă spre catastrofa finală.

O primire nu tocmai pe măsură

Acum: ne-am aștepta ca Lee să fi fost întâmpinat pe cheiul din New York, la revenirea în țară, de FBI, nu? Suntem în toiul Războiului Rece. Omul era un dezertor; renunțase la pașaportul american într-o scenă de operetă la Moscova; amenințase că va vinde secrete militare foarte sensibile – și, cu ce știa, ar fi putut-o face; venea acasă însoțit de nepoata unui colonel GRU!

Incidentul U-2

În plus, pe 1 mai 1960, în timp ce Lee-trădătorul era încă la Minsk, avusese loc un incident internațional major: un avion de spionaj U-2 fusese capturat în URSS, dimpreună cu pilotul lui, Francis Gary Powers.

Situația ar fi fost oricum extrem de supărătoare, dar evenimentul avusese loc cu două săptămâni înainte de întâlnirea la nivel înalt de la Paris, la care președintele Dwight Eisenhower urma să se vadă cu omologul lui sovietic, Nikita Hrușciov, în vederea unei eventuale destinderi a relațiilor est-vest.

Eisenhower suferea de angoasa că misiunile de spionaj ale avioanelor U-2 deasupra Uniunii Sovietice puteau periclita această poate ultimă șansă la un progres major în Războiul Rece; una dintre cele mai „chinuitoare chestiuni cu care am avut de-a face ca președinte”, cum mărturisea el mai târziu. Dar Allen Dulles, directorul CIA – agenția care administra aceste misiuni – îl asigurase în repetate rânduri că avioanele lui de spionaj nu puteau fi atinse de rachetele rusești.

N-a fost să fie. În varianta oficială, o rachetă sovietică a lovit aparatul U-2 al lui Powers deasupra Munților Urali și l-a doborât, capturând aparatul oarecum întreg și pilotul în viață. În alte variante, zborul fusese sabotat de la decolare, tocmai pentru a fi prins de sovietici și a arunca în aer negocierile de la Paris. Hrușciov, cel puțin, așa credea.

Inițial, același James Angleton de la CIA a refuzat un schimb de prizonieri, iritat că Powers nu folosise capsula cu cianură din dotare și convins că pilotul spusese deja tot ce era de spus sovieticilor, deci nu mai merita salvat.

Dar, în 1962, după ce revenise acasă și după interogatorii intense, Powers primea nota de trecere în cadrul unei comisii senatoriale: „Ați făcut treabă bună pentru țară”. Înțelege fiecare ce vrea.

Un ultim detaliu: într-o scrisoare către fratele lui, Lee spunea că-l întâlnise pe Powers la Moscova. De ce, cum, când, nu știm.

Revenind la întoarcerea lui Lee al nostru pe plaiurile natale: deci, dezertor, posesor de informații secrete despre misiunile U-2 pe care amenința că le dă rușilor, aflat în URSS la data incidentului cu avionul lui Powers. Și-atunci, cine l-a întâmpinat pe Lee în port la New York? Nu FBI; nu agenți CIA; nu poliția. Doar un agent de turism cu vagi legături securistice, care, la cererea Departamentului de Stat, venise acolo să le ofere soților Oswald ajutor, în caz că aveau nevoie.

Baronul providențial

Oswald nu a fost vreodată nici măcar cercetat pentru (pretinsa lui) dezertare. S-a instalat imediat la Fort Worth, în Texas, iar, pe 7 octombrie 1962, impolitețea unei primiri nu tocmai pe măsura importanței lui la revenirea în țară era corectată. Cu vârf și îndesat, chiar. Căci, în acea zi, la ușa micuțului apartament al soților Oswald de la Fort Worth bătea însuși baronul George de Mohrenschildt, un aristocrat rus pur sânge, anticomunist înverșunat, care, ca geolog și petrolist ce era, bătea lumea în diverse misiuni comerciale mai mult sau mai puțin convingătoare.

Ocazional, mai era expulzat din câte o țară, cum ar fi Iugoslavia, pentru spionaj – dar asta i se poate petrece oricui.

De ce s-ar fi prezentat un baron autentic, un libertin decadent din Lumea Veche, uns cu toate alifiile mai parfumate, în locuința sărăcăcioasă a lui Lee, cerându-i, practic, prietenia, rămâne un mister pentru orice mirean.

Procurorul Jim Garrison, mai conspiraționist de felul lui, era convins că de Mohrenschildt era babysitter-ul lui Lee din partea CIA.

Ca să-l citez: „Deci avem un Rus Alb din diasporă, care umblă prin cercurile cele mai înalte – era prieten personal cu Mrs. Hugh Auchincloss, mama lui Jackie Kennedy – care dezvoltă brusc o relație intimă cu un fost infanterist sărac lipit pământului ca Oswald. Păi despre ce discutau între ei – despre sezonul trecut la Biarritz, ori despre cum să păcălești banca la Monte Carlo?!”.

Noblesse oblige

După asasinat, baronul avea să declare la Comisia Warren, unde a fost martor-vedetă, că Lee era dezechilibrat și-l vedea capabil de crimă; despre relațiile lui cu CIA nu l-a întrebat nimeni, mai ales că era și Allen Dulles de față.

În următorii zece ani, a început să regrete că-l „trădase” pe Lee; voia să-și scrie memoriile; voia să spună lumii întregi cine fusese marele lui prieten, Lee Harvey Oswald, pe care-l iubise ca pe un fiu.

Dar nu a mai apucat. În 1976, era urmărit peste tot; soția lui își pierdea echilibrul lăuntric de stres; îi scria o scrisoare directorului de pe atunci al CIA, viitorul președinte George Herbert W. Bush, pe care-l cunoștea personal (Bush fusese coleg de cameră cu fratele lui de Mohrenschildt în timpul studiilor universitare), implorându-l, practic, să-și retragă copoii. Bush îi răspundea că nici vorbă să fie copoii lui.

Peste un an, pe 29 martie 1977, de Mohrenschildt afirma, într-un interviu oferit lui Edward Jay Epstein, unul dintre cei mai vechi și mai metodici critici ai raportului Comisiei Warren, că-l contactase pe Lee la indicațiile agentului CIA cu care păstra în mod regulat legătura la Dallas.

În aceeași zi, primea o invitație, în calitate de „martor crucial”, la comisia care investiga din nou asasinatul (HSCA). S-a sinucis în acea după-amiază, cu un glonț în cap.

Care Criza rachetelor cubaneze?

Cert e că, a doua zi după intrarea salvatoare în scenă a lui de Mohrenschildt, pe 8 octombrie 1962, Lee își făcea băgăjelul și se muta la Dallas, unde, în ciuda faptului că era trădător cu acte în regulă, obținea rapid o slujbă la o companie care producea, pentru Pentagon, hărți militare, unele dintre ele pentru misiunile avioanelor de spionaj U-2, care mai efectuau zboruri și deasupra Cubei. Așadar, o slujbă cu acces la materiale clasificate.

Și asta era, repet, în octombrie 1962, luna celebrei Crize a rachetelor cubaneze, momentul în care omenirea a fost cel mai aproape de război nuclear – lăsând la o parte conjunctura curentă. Într-un astfel de moment de tensiune, să-i dai voie lui Lee, comunistul, dezertorul, să lucreze cu hărți clasificate, nu poate fi decât o neglijență criminală – cu excepția cazului că Lee nu era nici comunist, nici trădător, iar cine era în măsură să știe asta, o știa foarte bine.

Anti-Castro și, totodată, pro-Castro

Mai era un an până la asasinat. În aprilie 1963, Lee se muta pentru câteva luni la New Orleans, urmat curând de Marina. Își găsea repede o slujbă la Reily Coffee Company, o întreprindere altminteri banală, dacă nu ar exista cel puțin două aspecte mai curioase.

Primul, că, după asasinat, când a încercat să discute cu foștii colegi ai lui Lee la fabrica de cafea Reily, procurorul Garrison a constatat cu stupoare că toți lucrau acum la NASA sau subcontractori ai NASA. Ceea ce admitem fără echivoc, e o reconversie profesională radicală, mai ales când o practici en masse.

Al doilea este că fabrica era situată pe Camp Street, iar Lee își petrecea mai tot timpul nu la serviciu, ci într-o clădire vecină, la biroul de detectivi privați al lui Guy Banister, despre care am pomenit în Partea a II-a – fost agent FBI și fondator al unei organizații anti-Castro numite Friends of Democratic Cuba.

Procurorul Jim Garrison avea să descopere că organizația lui Banister folosise o dublură a lui Oswald pe vremea când acesta se afla în URSS, ceea ce sugerează că Lee nu a aterizat în vecinătatea lui Banister chiar din întâmplare. De altfel, după cum spuneam mai sus, David Ferrie își ducea și el veacul pe-acolo.

În orice caz, în acea vară petrecută la New Orleans, la fabrica Reily (sau, mai bine spus, la birourile anti-castriste ale lui Banister) Lee avea să apară pe toate ecranele TV din America împărțind fluturași pentru o organizație pro-Castro numită Fair Play for Cuba. Actul de generozitate televizată a avut loc fix la colțul clădirii în care-și avea sediul și organizația lui de extremă stânga, și cea de extremă dreapta a lui Guy Banister.

Acest detaliu avea să-i atragă atenția procurorului Garrison. Ori suntem în plină coincidentia oppositorum, ori mitul lui Lee Harvey Oswald-comunistul era, cu sau fără știrea lui, în plină consolidare.

De Mohrenschildt predă ștafeta: Ruth și Michael Paine

Începând cu februarie 1963, cuplul Oswald intra sub aripa protectoare a altor binefăcători picați din lună: Ruth și Michael Paine. Cel care le-a făcut cunoștință a fost chiar de Mohrenschildt, care mai avea și alte treburi decât să-l păstorească toată ziua pe Lee.

Despre haloul straniu din jurul lui Ruth și Michael Paine voi vorbi mai mult în Partea a V-a; dar, în caz că ni se părea că baronul de Mohrenschildt era deja prea sus pe scara socială pentru Lee Harvey Oswald, spun aici doar că soții Paine erau rasă pură de „brahmini” bostonieni, cu un pedigree imbatabil și conexiuni amețitoare.

Michael Paine era fiul lui Ruth Forbes Paine (da, din acea familie Forbes), descendentă a lui Ralph Waldo Emerson și a lui George Lyman Paine, din același clan cu Robert Treat Paine, unul dintre semnatarii Declarației de Independență.

Înainte să ne pierdem capul în genealogii complexe, vă mai spun că mama lui Michael Paine se recăsătorise cu Arthur Young, marele inventator al elicopterului Bell, iar Michael lucra el însuși la Bell Helicopters. Deci, în aparatul militar-industrial.

Prin intermediul acestor legături ilustre de familie, Ruth și Michael Paine făceau parte din cercul fostului director CIA, Allen Dulles, care își petrecea adesea verile la casa de vacanță a familiei Paine, însoțit uneori și de amanta lui, Mary Bancroft, prietenă de o viață cu mama lui Michael, Ruth Forbes.

Providențiali, da; dar pentru cine?

Dar să nu fim mefienți; și bogații au inimă. Ruth Paine voia să învețe rusește, Marina – din nou gravidă – avea nevoie de ajutor; n-a durat mult și, în septembrie 1963, cu două luni înainte de asasinat, Ruth i-a luat pe soții Oswald în spațiu, în casa ei din Dallas.

Ca și de Mohrenschildt, Michael Paine vorbea mult cu Lee; îl antrena adesea în discuții politice de față cu alte persoane. El l-a introdus pe Lee la John Birch Society și la ACLU (American Civil Liberties Union) – asta deși, după asasinat, când Lee cerea să fie reprezentat de un avocat de la ACLU, Michael a refuzat să-l ajute.

Ruth Paine contribuia și ea cu ce putea. Ea a fost cea care i-a găsit lui Lee slujba la depozitul de carte școlară din Dealey Plaza – celebrul Texas School Book Depository, de unde aveau să se tragă, oficial, focurile asupra lui JFK în acel fatidic noiembrie.

Iar, după asasinat, Ruth Paine avea să se dovedească mană cerească pentru poliție.

De la ea aveau să provină mare parte din probele incriminatoare împotriva lui Lee; ea le-a arătat celebra fotografie (suspectată a fi un fals) în care Lee apare cu o pușcă și un ziar comunist; ea le-a arătat documentele false de identitate pe numele Alex Hiddel, pe care Lee le-ar fi utilizat pentru achiziția armei.

De altfel, la arestare, Lee avea asupra lui acte de identitate cu numele de Hiddel, dar asta nu a împiedicat poliția să-l identifice pe loc drept Lee Harvey Oswald.

În fine, se înțelege că toate informațiile privind legăturile de familie și de alte feluri ale soților Paine au fost clasificate de Comisia Warren, unde cei doi au compărut ca martori după asasinat.

Dubluri peste dubluri peste dubluri

În cele două luni petrecute în Dallas înainte de asasinat, Lee ar mai fi făcut câteva acțiuni cu totul ieșite din comun – în afară de a fi intrat în legătură cu stratosfera ierarhiei sociale.

Undeva la final de septembrie – început de octombrie, Lee ar fi sunat insistent și s-ar fi prezentat la ambasada sovietică din Ciudad de Mexico, întrebând dacă existau mesaje pentru el și discutând cu un consultant care ar fi fost, pare-se, membru al KGB; alte rapoarte îl plasau pe Lee și la ambasada cubaneză, unde ar fi încercat să obțină viză pentru URSS.

Toate astea s-au dovedit falsuri; contrar afirmațiilor CIA, camerele video din ambasadă au funcționat, iar imaginile arătau un bărbat care nu semăna cu Lee nici din avion. O dublură; sau, cum spune un raport CIA din 1975, cu geniul eufemistic specific marilor birocrații, „un impostor”.

Talentatul domn Bowen……. pardon, Osborne

Martorul care îl plasa pe „Lee” în autobuzul spre Mexic era un englez pe nume John Howard Bowen, alias Albert Osborne (întrucât, la acest stadiu, fără alter ego deja nu se mai poate). Personajul Bowen/Osborne face el însuși cât cinci teorii ale conspirației.

Potrivit cercetărilor FBI, dânsul fusese, prin anii patruzeci, fondatorul mai multor tabere pentru băieți delincvenți, proiect filantropic abandonat în urma acuzațiilor de abuz sexual asupra beneficiarilor minori.

Dar asta fusese demult, în 1943. Acum, în 1963, coleg de autobuz cu „Lee” către Ciudad de Mexico, Bowen/Osborne se ocupa de cu totul altceva: „muncă de misionariat” printre triburile indiene din Mexic, alt scop filantropic în care, cu surse financiare încă nedescoperite, făcea des naveta SUA-Mexic.

Pe 13 noiembrie 1963, cu doar câteva zile înainte de asasinat, pleca într-o călătorie în Europa – din nou, cu ce bani, nu se știe – și revenea în țară pe 5 decembrie, decupându-se ferm din peisajul american pe toată durata tămbălăului cu asasinatul.

Depășit, probabil, de eventualele complicații, FBI nu a cercetat mai departe.

Ș.a.m.d.

Tot în septembrie 1963, un „Leon Oswald” apărea în casa unei cubaneze fervent anti-Castro din Dallas și, în conversație cu alții prezenți, afirma că vrea să-l omoare pe Kennedy.

La început de noiembrie, un tânăr care s-a recomandat ca „Lee Oswald” încerca să se angajeze la parcarea unui hotel din Dallas și îl iscodea pe manager dacă se vedea bine centrul Dallasului de pe acoperiș.

Sunt doar o parte din aparițiile fulminante ale lui „Lee” în cele două luni dinaintea asasinatului, dar mă opresc aici.

La câteva zile de la ultima manifestare a alter-ego-urilor lui „Lee”, avea loc asasinatul.

Soborul vrăjitoresc își făcuse, pare-se, treaba, după cum va rezulta din ultimele părți, a V-a și a VI-a.

Citiți și:
Teoria teoriei conspirației (II): O circulară secretă
Video de colecţie – Robert F. Kennedy Jr într-un interviu dat lui Ron Paul: CIA i-au ucis tatăl și unchiul

 

yogaesoteric
1 aprilie 2024