Ascensiunea tehnocrației (III): Sclavia ecologică durabilă
Așa cum am detaliat în partea a doua, David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski și Comisia Trilaterală au realizat multe în ceea ce privește orientarea lumii către o nouă ordine economică internațională și o nouă guvernanță globală (adică o nouă ordine mondială).
Brzezinski a înțeles că declinul statelor naționale era o necesitate pentru promovarea unei ordini globale în care cabala bancară privată și corporațiile transnaționale să-și asume dominația politică. În cartea sa Între două epoci: Rolul Americii în era tehnetronică, Brzezinski a afirmat că:
„Statul național ca unitate fundamentală a vieții organizate a omului a încetat să mai fie principala forță creatoare: Băncile internaționale și corporațiile multinaționale acționează și planifică în termeni care sunt cu mult înaintea conceptelor politice ale statului-națiune”.
Technocracy Inc. a fost una dintre primele mișcări care au militat pentru un control centralizat în detrimentul democrației. Deși scopul lor inițial a fost preschimbarea continentului nord-american într-o dictatură științifică, clanul Rockefeller a promovat aceste idei la nivel global. Lucrând prin intermediul vastei lor rețele interconectate de instituții corporative, academice, politice și filantropice, ei au promovat ideologia globalistă prin intermediul Organizației Națiunilor Unite (ONU), dinamizând adesea ideile și formulând strategiile. Mai multe despre rolul ONU vor fi discutate mai târziu.
În timp ce agenda lor a devenit populară în rândul elitelor de toate felurile, aceștia aveau nevoie de o modalitate de a vinde sistemul maselor și de a accelera valul de schimbări radicale la nivel mondial. La fel ca tehnocrații originali, ei au căutat o revoluție fără vărsare de sânge și au folosit frica și șicanele pentru a uzurpa puterea.
Technocracy Inc. s-a folosit de prăbușirea pieței bursiere din 1929 și de Marea Depresiune care a urmat pentru a-i recruta în tabăra lor pe cei care se temeau de un colaps economic total.
„Tehnocrația este salutată ca o soluție la o condiție economică care amenință acum să perturbe civilizația noastră economică……. cifrele indică faptul că, dacă nu se va face o modificare vastă în sistemul politic și economic al acestei țări, vom putea să ne confruntăm în curând cu un colaps al structurii noastre sociale actuale, cu căderea monedei și cu haosul total.” (The Technocrats’ Magazine, 1933)
Decenii mai târziu, cabala Rockefeller a apelat la ecologism și la amenințarea distrugerii planetei pentru a recruta fanatici care se tem de colapsul social complet. În raportul Fundației Rockefeller din 1969, ei și-au promovat cu îndrăzneală afirmația, susținând că:
„Omul își degradează acum mediul într-un ritm terifiant. Efectele cumulative ale progresului tehnologic, ale industrializării masive, ale concentrării urbane și ale creșterii populației s-au combinat ……. creând nu numai un pericol iminent pentru calitatea vieții umane, ci punând în pericol chiar viața însăși”.
Cooptarea unei mișcări populare
Coteria Rockefeller a conspirat pentru a remodela lumea și a obține un control mai mare asupra bogăției, resurselor și oamenilor, sub pretextul „salvării planetei”. Provocarea lor a constat în convingerea populației să sprijine distrugerea capitalismului pieței libere, a naționalismului și a principiilor democratice, fără să observe scopul final: instituirea unei dictaturi globale conduse de parteneriate public-privat (PPP). Metoda aleasă pentru a anula ordinea globală nu a fost alta decât ecologismul.
Modelul lor de ecologism era foarte diferit de mișcarea populară generată de populațiile autohtone și private de drepturi care militau împotriva otrăvirii aerului, apei și pământului. Cu bune intenții, acești activiști se opuneau precipitațiilor nucleare, pesticidelor nocive, poluării și distrugerii habitatelor naturale de către megacorporațiile din industria energetică, de transport, de apărare și de producție.
Pentru a zdrobi efortul popular îndreptat împotriva titanilor din industrie (care s-a accelerat după evenimentul „Ziua Pământului” din 1970 în SUA), ecologiștii influențați de Rockefeller au transferat pe furiș vina pentru daunele ecologice catastrofale asupra fiecărei ființe umane. Mai întâi au tras un semnal de alarmă, afirmând că o eră glaciară va cuprinde în curând Pământul. Ulterior, ei au susținut că facilitățile moderne, precum deținerea de autovehicule și energia ieftină furnizată de așa-numiții combustibili fosili, contribuie la creșterea periculoasă a temperaturii Pământului.
În ultimii cincizeci de ani, ei au indus într-un mod pervers și abil vinovăția personală și colectivă, ceea ce a condus la tentative de reducere a câștigurilor obținute prin industrializare și progres tehnologic.
Instituțiile și guvernele capturate de Rockefeller au căzut de acord asupra unui plan de a conduce lumea spre tehnocrație, prin anularea daunelor „provocate de om” care declanșează încălzirea globală, printr-un concept nou, numit „dezvoltare durabilă”. Inițiativa dezvoltării durabile a luat naștere în secret și a continuat printr-o serie nesfârșită de cercetări, conferințe, cărți, discursuri, rapoarte, propagandă, acorduri, tratate, legislație și coluziune în cadrul sferei public-private.
Deși este adevărat că termenul literal de „dezvoltare durabilă” nu a fost inventat de tehnocrații originali, majoritatea ar fi geloși că altcineva le-a luat-o înainte. Adevărul este că dezvoltarea durabilă este identică din punct de vedere conceptual cu așa-numita „sarcină echilibrată” a tehnocrației.
„Pe scurt, pulsul tehnocrației este dezvoltarea durabilă. Aceasta presupune o societate proiectată, în care nevoile omenirii să fie în echilibru perfect cu resursele naturii.” (Wood, Patrick, Ascensiunea tehnocrației: Calul troian al schimbării globale, Convergent Publishing. Kindle Edition, pg. 80-82)
M. King Hubbert a fost unul dintre membrii inițiali ai Technocracy Inc. și unul dintre principalii contributori la Cursul de studiu al Tehnocrației. Hubbert a crezut în teoria crizei de petrol și a considerat că resursele și energia pământului sunt finite și că, dacă ar fi epuizate sau distruse, omul ar înceta să mai existe.
„Creștere, creștere, creștere – asta este tot ce am cunoscut……. Producția mondială de automobile se dublează la fiecare 10 ani; creșterea populației umane nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a petrecut în întreaga istorie geologică. Lumea nu va tolera decât un număr limitat de dublări, fie că este vorba de centrale electrice sau de lăcuste.” (M. King Hubbert, 1975)
Teoriile sale au condus ulterior la cererea de a face tranziția lumii către o nouă economie „verde”, bazată pe principiile sustenabilității.
Elaborarea unei noi economii ecologice
Recunoscută sau nu, mișcarea verde contrafăcută a adoptat ideile lui Hubbert și a solicitat o restructurare a economiei globale, modificând funcțiile industriilor și corporațiilor pentru a se potrivi cu această nouă paradigmă economică.
Aparent venită de nicăieri, după cum a remarcat Brzezinski, trecerea la „economia verde” finanțată de Rockefeller a fost vândută organizațiilor ecologiste precum Greenpeace, Prietenii Pământului și societății în ansamblu, sub pretextul salvării planetei, al conservării vieții sălbatice și al creării unei lumi mai juste.
Cu toate acestea, dacă îndepărtăm fațada altruistă, descoperim că este vorba despre o preluare tehnocratică, facilitată de o uriașă rețea a societății civile, care operează în cadrul guvernelor locale, de stat și naționale pentru a răsturna pilonii democrației.
Schema ecologică a fost concepută pentru a elimina libertatea personală, bogăția, proprietatea și resursele. Pe scurt, scopul politicilor din cadrul agendei climatice a fost acela de a preschimba lumea într-o „societate mai controlată și mai dirijată”, după cum a menționat Brzezinski în cartea Între două epoci. În Tehnocrația: Greul drum către ordinea mondială, Patrick Wood a explicat ulterior că agenda dezvoltării durabile „nu se referă la mediu, ci mai degrabă la dezvoltarea economică”.
Punctul de vedere al lui Wood poate fi văzut în Principiul 8 al Declarației de la Rio din 1992 la Conferința ONU privind mediul și dezvoltarea (UNCED), unde se indica:
„Pentru a realiza o dezvoltare durabilă și o calitate mai bună a vieții pentru toți oamenii, statele este necesar să reducă și să elimine modelele nesustenabile de producție și consum și să promoveze politici demografice adecvate”.
Până în 2009, apelurile pentru o economie verde înrădăcinată în concepte tehnocratice au început să pătrundă în peisajul politic universal. În 2011, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a împins conceptul mai departe, afirmând:
„În cea mai simplă expresie a sa, o economie ecologică este caracterizată de emisii reduse de carbon, eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor și favorabilă incluziunii sociale. Într-o economie verde, creșterea veniturilor și a ocupării forței de muncă este determinată de investiții publice și private care reduc emisiile de carbon și poluarea, sporesc eficiența energetică și a resurselor și previn pierderea biodiversității și a serviciilor ecosistemice.” (Către o economie ecologică, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu – UNEP, 2011, p. 16)
Tehnocrații se bucură adesea de eficiență în detrimentul libertății, demnității și al prosperității umane. În ciuda jargonului edulcorat al ONU, economia verde este de fapt concepută pentru a pedepsi națiunile bogate, prin scăderea deliberată a nivelului de trai.
Teoretic, această schimbare ar ajuta națiunile mai sărace să progreseze economic. Cu toate acestea, cei din națiunile sărace beneficiază rareori, deoarece bogăția a continuat să se deplaseze în sus, în beneficiul celor mai bogați 1%.
În 2024, Investopedia nota că „există 2.781 de miliardari în lume, cu o avere cumulată evaluată la 14,2 trilioane de dolari”.
Economia ecologică nu are nimic de-a face cu mediul, este pur și simplu o schemă de redistribuire a bogăției prin care clasele sărace și mijlocii din toate națiunile sunt jefuite de corporațiile multinaționale și de băncile private. Acest fapt a fost recunoscut chiar și de un fost copreședinte al Grupului interguvernamental de experți al ONU privind schimbările climatice (IPCC), care a declarat:
„În primul rând, țările dezvoltate au expropriat practic atmosfera comunității mondiale. Dar ar fi cazul să spunem clar că de fapt redistribuim bogăția lumii prin politica climatică……. Este necesar să ne eliberăm de iluzia că politica climatică internațională este o politică de mediu. Aceasta nu mai are aproape nimic de-a face cu politica de mediu, cu probleme precum defrișările sau gaura de ozon.” (Ottmar Edenhofer, copreședinte IPCC al ONU, 2010)
Finanțarea și controlul schimbării tehnocratice globale
Incursiunea Rockefeller în ecologism a fost un atac pe mai multe fronturi menit să submineze obiectivele ecologiștilor care doreau să protejeze planeta pentru a nu deveni un depozit de deșeuri toxice generatoare de boli. În mare parte fără știrea publicului, ei au investit milioane de dolari în cercetare, în formarea opiniei publice și a politicilor, precum și în educație. Din acest val de activitate s-a născut o nouă ideologie, care proclama că omenirea însăși, prin simpla sa existență, este responsabilă de degradarea planetei – nu corporațiile lacome, iresponsabile și corupte.
Pe lângă organizațiile menționate anterior, precum Consiliul pentru Relații Externe (CFR) și Grupul Bilderberg, membrii familiei Rockefeller au creat și/sau finanțat Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, Institutul Aspen, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), IPCC al ONU și Clubul de la Roma.
Fiecare dintre aceste organizații profund interconectate joacă un rol-cheie în promovarea încălzirii globale antropice (AGW), teoria conform căreia activitatea umană în industrie și agricultură determină creșterea temperaturii Pământului din cauza creșterii gazelor cu efect de seră, precum dioxidul de carbon (CO2) și metanul.
Această ideologie a fost consolidată în conștiința oamenilor prin declarațiile conținute în Prima revoluție globală: Un raport al Consiliului Clubului de la Roma, publicat în 1991. Sub titlul „Inamicul comun al umanității este omul”, se afirmă:
„În căutarea unui nou inamic care să ne unească, am ajuns la ideea că poluarea, amenințarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea și altele asemenea ar fi potrivite……. Toate aceste pericole sunt cauzate de intervenția umană și numai prin schimbarea atitudinilor și a comportamentului pot fi depășite. Adevăratul inamic este deci umanitatea însăși”.
Prin ramurile lor filantropice și de capital de risc, incluzând Fundația Rockefeller (1913), Rockefeller Brothers Fund (1940), Rockefeller Family Fund (1968) și Rockefeller Philanthropic Advisors Inc. (1991), Rockefellerii au finanțat cu (cel puțin) sute de milioane de dolari zeci de organizații de mediu. Printre cele mai importante se numără Tides Foundation, World Resources Institute, Worldwatch Institute, Wildlife Conservation Society, National Resources Defense Council, Alliance for Climate Protection, Environmental Defense Fund, National Resource Defense Council, Sierra Club și Union of Concerned Scientists.
Printr-un grant acordat în 1974 de Rockefeller Brothers Fund (RBF), care a dus la crearea Worldwatch Institute (a cărui misiune era să accelereze tranziția către o lume durabilă), Rockefeller și-a extins obiectivele „dincolo de administrarea și conservarea tradițională, la prezicerea și ameliorarea crizelor de mediu”. Aceasta s-a realizat în mare parte prin publicarea rapoartelor apocaliptice Worldwatch State of the World, publicate între 1984 și 2017, în care au încercat să identifice cele mai presante provocări de mediu din lume.
Prin intermediul programului Quality of the Environment (Calitatea mediului), lansat tot în 1974, familia Rockefeller a contribuit la pionieratul cercetării climatice în cadrul unor universități americane precum Universitatea din Michigan, Universitatea din California la Davis, Universitatea de Stat din Pennsylvania și Universitatea de Stat din Utah.
Acestea au jucat, de asemenea, un rol-cheie în convocarea primelor conferințe privind clima. Prin intermediul fundației Fellowships in Environmental Affairs, ei au sprijinit cercetători care au avut un rol esențial în crearea presupusului consens științific privind încălzirea globală provocată de om. Celor care s-au opus teoriei le-au fost adesea distruse carierele și viețile prin marginalizare deliberată, cenzură și anularea granturilor și a altor finanțări.
Agenda tehnocratică privind clima a avansat constant prin intermediul acestor ONG-uri care acționau la unison în mod clandestin, dar a fost nevoie de o altă slugă a lui Rockefeller pentru a propulsa falsa criză climatică în prim-plan, ca fiind cea mai relevantă problemă cu care se confruntă lumea. Numele său era Maurice Strong.
Maurice Strong, activistul-șef ecologist
„Știam că ceea ce se spunea că este condus de jos în sus, de la bază, era de fapt condus de sus în jos. Ajunsesem la această concluzie urmărind interconexiunile dintre ONG-urile active pe agendă. Multe dintre ONG-urile care dădeau formă acestei dezbateri privind mediul erau conectate între ele, ca perlele pe un fir. O figură centrală în toate aceste organizații a fost Maurice Strong, secretarul general al Summitului de la Rio.” (Dewar, Elaine, Cloak of Green – Mantaua verde, James Lorimer & Company, 1995, p. 251)
Maurice Strong, care a abandonat liceul, s-a născut într-o familie săracă din Manitoba, Canada, în 1929. La vârsta de 18 ani, l-a întâlnit pe trezorierul ONU Noah Monod și a rămas cu el pentru o scurtă perioadă de timp în New York. Monod l-a ajutat pe Strong să obțină o slujbă la ONU ca ofițer debutant în cadrul secției de securitate. În timpul șederii sale la New York, Monod i-a făcut cunoștință și cu David Rockefeller, iar Strong a devenit curând un protejat. Până la sfârșitul vârstei de 20 de ani, a devenit multimilionar după ce s-a angajat în industria petrolieră și a continuat să aibă una dintre cele mai extraordinare cariere politice și de afaceri din toate timpurile.
Strong a fost un om al familiei Rockefeller (și Rothschild) până la capăt. Pe lângă legătura sa cu David, Strong a creat relații strânse și cu fratele său, Laurance, și cu Steven Rockefeller, nepotul fostului vicepreședinte american Nelson Rockefeller.
Laurance, al treilea fiu al lui John D. Rockefeller Jr. este amintit mai ales ca un conservator devotat. A fost mult timp administrator și președinte al Rockefeller Brothers Fund (RBF). A fost, de asemenea, membru al CFR, al Comisiei Trilaterale și al grupului Bilderberg, cu care Strong a fost, de asemenea, conectat. Laurance a fost membru fondator și administrator al The Conservation Foundation, înființată în 1947. În 1985, organizația a devenit afiliată la World Wildlife Fund (WWF), înființată de transumanistul și eugenistul Julian Huxley, și a fuzionat complet cu acesta în 1990.
Strong, un afiliat pe viață, a fost vicepreședinte al WWF în 1977, sub conducerea Prințului Philip, care a spus odată că, dacă s-ar reîncarna, și-ar dori „să se întoarcă pe Pământ ca un virus ucigaș pentru a reduce nivelul populației umane”.
Strong l-a cunoscut pe Steven Rockefeller ca membru al inițiativei Carta Pământului, pe care Strong a creat-o ca parte a Consiliului Pământului în timpul mandatului său de secretar general al Summitului Pământului de la Rio din 1992. Subliniind activitatea lui Strong în promovarea agendei globale de mediu, Steven a scris:
„La mijlocul anilor ’80, a devenit membru al Comisiei mondiale pentru mediu și dezvoltare. Raportul Comisiei, Viitorul nostru comun, a introdus conceptul de dezvoltare durabilă pe agenda internațională și a inclus o recomandare ca o nouă declarație sau cartă universală să fie redactată, cu imperative etice și principii de bază care să ghideze tranziția mondială către un viitor durabil.”
Fostul lider al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, un globalist convins și fondator al Fundației Gorbaciov și al Green Cross International, a fost un partener esențial în elaborarea cartei. Aceasta a fost lansată în 2000 cu sprijinul a sute de organizații și a mii de persoane. Documentul a servit drept piatră de temelie pentru construirea Obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD) ale ONU, adoptate în 2015 ca parte a Agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă.
Continuându-și parteneriatele cu elitele bancare din umbră, Strong a colaborat cu Edmund de Rothschild la crearea Băncii Mondiale pentru Conservare, care a devenit ulterior Fondul Global de Mediu (GEF). De la înființarea sa în 1991, GEF „a oferit o finanțare de peste 26 de miliarde de dolari și a mobilizat 149 de miliarde de dolari pentru proiecte prioritare inițiate la nivel național privind schimbările climatice, pierderea biodiversității și poluarea”.
Strong a avut, de asemenea, legături profunde cu Klaus Schwab și cu Forumul Economic Mondial (FEM), fiind co-președinte al acestuia timp îndelungat. Schwab, el însuși un protejat al lui David Rockefeller și Henry Kissinger, l-a creditat, de asemenea, pe Strong ca fiind o influență majoră, scriind:
„A fost mentorul meu încă de la crearea Forumului: un mare prieten, un consilier indispensabil și, timp de mulți ani, un membru al Consiliului Fundației noastre. Fără el, Forumul nu și-ar fi atins însemnătatea actuală”.
În calitate de fondator și actual copreședinte al FEM, Schwab este recunoscut drept arhitectul unor idei globaliste precum capitalismul stakeholder, Marea Resetare și A patra revoluție industrială. În 2019, FEM a lansat un parteneriat strategic cu ONU pentru a accelera adoptarea și finanțarea Agendei 2030, care a luat naștere ca urmare a leadership-ului lui Strong în calitate de membru al Comisiei Brundtland, șef al conferinței climatice de la Rio din 1992 și al rolului său în crearea Agendei 21, precursoarea acesteia.
Strong a fost figura-cheie care a condus mișcarea internațională de mediu de la începutul anilor 1970 până la moartea sa în 2015. Ca purtător de cuvânt preeminent al tehnocraților ecologiști globali, el a pledat pentru prăbușirea statelor naționale, scăderea nivelului de trai al țărilor bogate și obiectivul de influență malthusiană de reducere a populației pentru „salvarea planetei”.
În 1992, în eseul Stockholm to Rio: A Journey Down a Generation (Stockholm to Rio: A Journey Down a Generation), publicat de Conferința ONU pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED), Strong sugera că națiunile ar fi necesar să renunțe la suveranitate în fața dictaturilor globale, afirmând:
„Conceptul de suveranitate națională a fost un principiu imuabil, chiar sacru, al relațiilor internaționale. Este un principiu care va ceda doar încet și cu reticență în fața noilor imperative ale cooperării globale în domeniul mediului. Pur și simplu nu este posibil ca suveranitatea să fie exercitată unilateral de statele naționale, oricât de puternice ar fi acestea. Comunitatea globală este necesar să fie asigurată de securitatea mediului”.
Cu doi ani mai devreme, Strong a acordat un interviu în care descria o „carte de ficțiune” pe care dorea să o scrie, întrebând:
„Nu este singura speranță pentru planetă prăbușirea civilizațiilor industrializate? Nu este responsabilitatea noastră să provocăm asta?” (Interviu în West Magazine, 1990)
El a reiterat nevoia de degringoladă internațională într-o ediție din 1 septembrie 1997 a revistei National Review, proclamând:
„Dacă nu ne transformăm, specia noastră nu va supraviețui. Sincer, am putea ajunge în punctul în care singura modalitate de a salva lumea să fie prăbușirea civilizației industriale”.
În calitate de secretar general al Summitului Pământului, el a comentat că:
„……. stilurile de viață actuale și modelele de consum ale clasei de mijloc bogate, care implică un consum ridicat de carne, consumul unor cantități mari de alimente congelate și preparate, utilizarea combustibililor fosili, a aparatelor, a aerului condiționat la domiciliu și la locul de muncă și a locuințelor suburbane, nu sunt durabile”.
În ceea ce privește controlul populației, Strong este creditat cu următoarele afirmații:
„Ori reducem populația lumii în mod voluntar, ori natura va face aceasta pentru noi, dar brutal”.
Strong a reușit să își răspândească evanghelia ecologistă în timp ce deținea funcții-cheie în cadrul unei mari liste de organizații, printre care Institutul Aspen, Fundația Rockefeller, Fundația Rothschild, Grupul internațional privind schimbările climatice (IPCC), UNEP, IUCN, World Future Society, Lindisfarne Association, Temple of Understanding (Lucis Trust) și multe altele.
Până acum ar fi necesar să fie evident că Strong făcea parte dintr-o mașinărie puternică care promova o agendă care a afectat profund miliarde de oameni. Relațiile sale cu organizații globaliste precum ONU, WWF și Clubul de la Roma îi consolidează locul în vârful tronului celor care promovează schema globală de mediu.
Clubul de la Roma și „problematica mondială”
„Pământul are cancer, iar cancerul este omul.” – Clubul de la Roma, 1974
Strong a fost, de asemenea, o figură influentă în cadrul Clubului de la Roma, organizația datorându-și existența co-fondatorilor Aurelio Peccei și Alexander King, în 1968, împreună cu finanțarea din partea Rockefeller. Clubul a reunit o adunare de birocrați, oameni de știință și lideri de afaceri cu legături cu Rockefeller, Rothschild și Soros.
În primele zile, membrii își discutau planurile la proprietatea lui David Rockefeller din Bellagio, Italia. Peccei, King și prim-ministrul Pierre Trudeau aveau să înființeze ulterior Asociația canadiană pentru Clubul de la Roma (CACOR) la începutul anilor 1970, urmată de asociații în multe țări din întreaga lume, inclusiv în SUA.
Clubul de la Roma a afirmat că prăbușirea societății era iminentă din cauza „unui grup de probleme globale interconectate, fie ele economice, de mediu, politice sau sociale”, definindu-le drept „problematica mondială”. Soluțiile propuse pentru rolul omului în distrugerea mediului au fost denumite „World Resolutique” (Rezoluție mondială). Multe dintre recomandările lor proveneau din modelele computerizate ale MIT (predispuse la erori umane și prejudecăți), așa cum au fost discutate în raportul The Limits to Growth (Limitele creșterii) din 1972 și Goals for Mankind (Obiective pentru umanitate) din 1977.
Interdependența, reducerea populației și un nou sistem economic global au fost teme comune în rapoartele și publicațiile Clubului. Acestea aveau să reapară în nenumărate publicații, discursuri, documente, articole, cărți și agende ale reuniunilor. Luați în considerare următoarele extrase din primul și al doilea raport către Club ca exemple comune:
„Dacă tendințele actuale de creștere a populației mondiale, industrializarea, poluarea, producția de alimente și epuizarea resurselor rămân neschimbate, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse cândva în următorii o sută de ani. Rezultatul cel mai probabil va fi o scădere destul de bruscă și incontrolabilă atât a populației, cât și a capacității industriale.
Fără un astfel de obiectiv și un angajament față de acesta, preocupările pe termen scurt vor genera creșterea exponențială care conduce sistemul mondial spre limitele pământului și colapsul final. Cu acest obiectiv și acest angajament, omenirea ar fi pregătită acum să înceapă o tranziție controlată și ordonată de la creștere la echilibrul global.” – Limitele creșterii, Primul raport către Clubul de la Roma, Universe Books, 1972, pg. 23, 184.
Trecerea de la actuala creștere mondială nediferențiată și dezechilibrată la o creștere organică va duce la crearea unei noi omeniri.
„Acum este momentul să elaborăm un plan director pentru o creștere organică durabilă și o dezvoltare mondială bazată pe alocarea globală a tuturor resurselor finite și pe un nou sistem economic global. Peste 10 sau 20 de ani va fi probabil prea târziu.
Este necesar să fie dezvoltată o conștiință mondială prin care fiecare persoană să își dea seama de rolul său ca membru al comunității mondiale. Ar fi necesar să devină parte a conștiinței fiecărei persoane faptul că unitatea de bază a cooperării umane și, prin urmare, a supraviețuirii se deplasează de la nivel național la nivel global.” – Mankind at the Turning Point, The Second Report to the Club of Rome (Omenirea la răscruce, Al doilea raport către Clubul de la Roma), Signet Books, 1974. pp. 9, 69, 154.
În 1995, UNEP a reluat aceste idei în Evaluarea globală a biodiversității, scriind:
„Problemele asociate cu creșterea și distribuția populației și cu pierderea biodiversității ating proporții critice în multe părți ale lumii……. creșterea populației va duce probabil la o defrișare mai mare, la degradarea terenurilor și la pierderea biodiversității…….
O estimare rezonabilă pentru o societate mondială industrializată la actualul standard de viață material nord-american ar fi de un miliard de locuitori. La un standard de viață european mai frugal, ar fi posibile 2-3 miliarde.”
De-a lungul istoriei sale, Clubul de la Roma a continuat să producă literatură apocaliptică care promovează guvernanța globală și o nouă structură economică. Un mic eșantion din numeroasele lor publicații include:
- Beyond The Limits to Growth (Dincolo de limitele creșterii) (1989)
- Globalizarea și cultura (2000)
- Omenirea la răscruce de drumuri (2001)
- Ordinea economică mondială și de mediu (2001)
- Globalizare, guvernare și dezvoltare durabilă (2002)
- Nouă ordine mondială fără ideologii (2003)
- Dezvoltare durabilă și guvernanță (2004)
- Globalizarea și societatea civilă (2005)
- Regândirea Civilizației (2006)
- Către o etică globală (2006)
În 2017, Dennis Meadows, coautor al raportului Limits to Growth (Limitele creșterii), a susținut că cea mai mare parte a populației lumii este necesar să fie eliminată pentru ca restul să poată menține un standard de viață ridicat, afirmând:
„Dacă avem o dictatură foarte puternică care este inteligentă ……. și [oamenii au] un standard de viață scăzut……. Dar vrem să avem libertate și vrem să avem un standard de viață ridicat, așa că vom avea un miliard de oameni. Și acum suntem la șapte, așa că trebuie să scădem.”
Munca metodică a Clubului de-a lungul deceniilor a condus la multe dintre politicile și tehnologiile care sunt acum impuse societății, presupuse a fi „pentru binele comun”.
„Agenda 21 + Agenda 2030 = tehnocrație globală. Doctrinele aplicate ale Agendei 21, ale dezvoltării durabile și ale rețelei energetice inteligente care au rezultat din interacțiunile trilaterale stau mărturie a fundamentării lor ideologice în istoria Tehnocrației”. – Wood, Patrick. Technocracy Rising: The Trojan Horse of Global Transformation (Ascensiunea tehnocrației: Calul troian al transformării globale), 2014. Convergent Publishing. Kindle Edition, (p. 44)
„Executarea eficientă a Agendei 21 va necesita o reorientare profundă a întregii societăți umane, cum nu s-a mai petrecut niciodată în lume – o schimbare majoră a priorităților atât ale guvernelor, cât și ale persoanelor și o redistribuire fără precedent a resurselor umane și financiare. Această schimbare va impune ca preocuparea pentru consecințele asupra mediului ale fiecărei acțiuni umane să fie integrată în luarea deciziilor personale și colective la toate nivelurile.” – Sursa
Planul pus în aplicare de oameni precum Maurice Strong și de organizații precum ONU și Clubul de la Roma pentru restructurarea completă a lumii este de o amploare fără precedent. Planuri similare provenite de la Technocracy Inc. în anii 1930 au fost adesea criticate și respinse.
Cu toate acestea, ideologiile influențate de Rockefeller privind schimbările climatice provocate de om, guvernanța globală și o nouă structură economică internațională i-au cucerit pe mulți dintre cei care s-ar fi opus acestor idei în trecut. Dacă toate planurile lor sunt puse în aplicare cu succes, drepturile personale și suveranitatea națională vor fi anihilate.
De la înființarea sa, mulți au încercat să descrie Agenda 21, însă cea mai bună definiție vine de la regretata Rosa Koire, autoarea cărții Behind the Green Mask (În spatele măștii verzi). Cartea lui Koire este o lectură importantă pentru o înțelegere detaliată a modului în care Agenda 21 este pusă în aplicare în comunitățile locale. Privind în spatele măștii verzi, ea a definit agenda după cum urmează:
„Agenda 21 a ONU / Dezvoltarea durabilă este planul de acțiune implementat la nivel mondial pentru a inventaria și controla toate terenurile, toate apele, toate mineralele, toate plantele, toate animalele, toate construcțiile, toate mijloacele de producție, toată energia, toată educația, toate informațiile și toate ființele umane din lume. INVENTAR ȘI CONTROL.”
În mai puțin de cincizeci de cuvinte, Koire a scris perfect coșmarul care este Agenda 21. În ciuda pretenției unor scopuri nobile, este pur și simplu un plan atotcuprinzător de a controla fiecare aspect al vieții umane și al naturii de la leagăn la mormânt. Este extinderea globală a „controlului științific al tuturor funcțiilor sociale”, așa cum a fost descris de primii tehnocrați.
Pentru mulți, ceea ce se petrece pe scena mondială seamănă cu fascismul – pentru alții cu comunismul – iar pentru unii cu socialismul. Dar cercul care le guvernează pe toate este tehnocrația.
Agenda 2030 este planul general de punere în aplicare a celor începute în Agenda 21. Scopul său este de a pune în aplicare toate mecanismele de schimbare și control societal până în anul 2030. Este cea mai bună momeală, concepută pentru a păcăli oamenii să renunțe în mod voluntar la drepturile lor pentru a salva planeta de dezastrele legate de climă, deși previziunile de catastrofă nu se materializează niciodată.
Ideologii dezvoltării durabile au creat o religie de facto, presupunând că Pământul este pe moarte, că resursele naturale vor dispărea în curând și că există mult prea mulți oameni. Acești factori au dus la creșterea cantității de CO2 din atmosferă din cauza respirației, a flatulenței și a agriculturii, ceea ce a dus la dereglarea climei Pământului și la condamnarea noastră, a tuturor. Vedeți cum funcționează toate astea acum?
Acum că masca verde a fost complet înlăturată, planul de „inventariere și control la nivel mondial” menționat de Koire ar fi necesar să fie evident. Tu și cu mine suntem cei care sunt vizați să fie controlați pentru a salva planeta. Noi suntem emitenții de CO2 care sunt vizați controlați și, dacă este posibil, eliminați!
După cum s-a menționat anterior, cruciada climatică de astăzi nu este o mișcare de jos în sus. Este o inițiativă de sus în jos care urmărește redistribuirea bogăției în sus și privatizarea întregii biodiversități și a resurselor naturale. Scopul său real este descris în fraza infamă: „Nu veți deține nimic și veți fi fericiți”.
Vestea bună este că mulți văd acum dincolo de masca mișcării ecologiste și rezistă cu curaj. Cu toate acestea, tehnocrații de astăzi și-au intensificat eforturile de a prelua controlul și se infiltrează activ în toate fațetele societății, inclusiv în guvern.
Autoare: Jesse Smith
(jurnalistă americană și editoare a Truth Unmuted, un site de știri și opinii dedicat contestării planurilor și ideologiilor globaliste precum tehnocrația, transumanismul, Marea Resetare și Agenda 2030. Jesse locuiește în prezent în Mexic și scrie despre evenimentele actuale prin prisma unei viziuni biblice asupra lumii. Articolele sale au fost publicate în Off-Guardian, Zero Hedge, Global Research, Activist Post și TruthTalk.UK.)
Citiți și:
Dictatura digitală a tehnocrației este tot mai aproape
În Agenda 2030, foaia de parcurs a noii ordini mondiale, este vorba de nazismul cu tehnologie de ultimă oră
yogaesoteric
14 martie 2025
