Atunci când este risc, este necesar să fie libertate! (II)
Citiți prima parte a articolului
Legea vaccinării obligatorii: Legislația națională și internațională care interzice obligativitatea unui act medical asupra unei persoane. Care sunt bolile autoimune induse de vaccinuri
ActiveNews a publicat o analiză exhaustivă privind articolele din legislația națională și internațională pe care le încalcă proiectul legii privind vaccinarea obligatorie. De asemenea, a prezentat și un extras din monografia Vaccinurile și imunitatea, semnată de prof. Dr. Yehuda Shoenfeld, de la Universitatea Ebraică „Tel Hashomer” din Israel, în care sunt enumerate bolile autoimune induse de vaccinuri.
Legislația națională și internațională care interzice vaccinarea obligatorie
1. Drepturile pacientului; consimțământul informat
Potrivit dispozițiilor Capitolului III „Consimțământul pacientului privind intervenția medicală” și în special ale art. 13 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, „Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală, asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa.”
Definiția intervenției medicale este dată la art. 1 litera d) din aceeași lege, astfel: prin „intervenție medicală” se înțelege „orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic, ori de reabilitare”, deci include în mod neechivoc și vaccinarea.
Conform art. 6 din aceeași lege, „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic.”
Prin introducerea conceptului de „acord prezumat”, proiectul de lege încalcă prevederile Legii 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, respectiv articolul 600 (1): „Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, […], conform prevederilor alin. (2) si (3), pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obținerea acordului scris al pacientului, medicul, […] sunt datori să prezinte pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia.
(3) Informațiile trebuie să conțină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.”
Or, nerespectarea articolului 660 atrage după sine răspunderea cadrelor medicale așa cum este prevăzută în articolul 662 din Legea sus-menționată: „Medicul curant, […] răspund atunci când nu obțin consimțământul informat al pacientului sau al reprezentanților legali ai acestuia, […].”
Obținerea consimțământului pacientului sau al reprezentanților legali ai acestuia înaintea efectuării oricărui act medical reprezintă o normă deontologică fundamentală în relația medic-pacient, prevăzută în Codul Internațional al Eticii Medicale, în Declarația de la Geneva și în Jurământul lui Hipocrate depus de orice medic la începutul carierei sale.
Conform art. 382 din aceeași lege, „Cu excepția cazurilor de forță majoră, de urgență ori când pacientul sau reprezentanții legali ori numiți ai acestuia sunt în imposibilitate de a-și exprima voința sau consimțământul, medicul acționează respectând voința pacientului și dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o intervenție medicală.”
În legătură cu acest concept de „acord prezumat”, există decizia Curții Constituționale nr. 306/2012 dată în dosarul nr. 1.311 D/2011 legat de participarea copilului petentului la „ora de religie”: Curtea a respins acțiunea petentului, arătând că acesta avea dreptul de a opta ca al său copil să nu frecventeze ora de religie, acest drept fiind consacrat atât în dreptul intern cât și de numeroase convenții internaționale la care România este parte.
2. Drepturile parentale
Părintele este și trebuie să rămână singurul îndreptățit să ia decizii în legătură cu propriul copil. Este evident că în conținutul noțiunii de drepturi și responsabilități ale părinților intră cu prisosință și acest drept prevăzut de art. 13 din Legea nr. 46/2003.
A nu recunoaște acest drept – ca element esențial al ansamblului drepturilor și obligațiilor parentale – înseamnă a anihila drepturile parentale și responsabilitatea legală a părinților în privința copiilor lor, prin forța coercitivă a statului, ceea ce este o măsură inacceptabilă și inimaginabilă într-o societate de drept.
Constituția, la art. 48 intitulat „Familia”, arată că:
„Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”, text care de altfel este reluat și de Codul Civil la art. 258.
Tot Codul Civil la art. 261 „Îndatorirea părinților” arată că: „Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.”
Totodată, art. 487 din Codul Civil intitulat „Conținutul autorității părintești” prevede că „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, […], potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului”.
Riscurile și reacțiile adverse pe care le presupune această procedură medicală care este vaccinarea, precum și ingredientele vaccinurilor, fie prezentate în cuprinsul prospectelor acestora sau chiar necunoscute de nimeni (nici măcar de autoritățile care aprobă punerea lor pe piață) datorită faptului că sunt considerate „secrete industriale”, sunt prin ele înseși suficiente pentru a declara cu certitudine procedura vaccinării ca fiind purtătoare de riscuri, ca atare numai un părinte informat, după o aprofundată chibzuință și cântărire a situației personale a copilului, luând în considerare contextul medical familial, cu istoricul său imunologic, alergologic, genetic, poate decide să și le asume sau nu în privința acestuia.
3. În privința drepturilor și libertăților fundamentale, proiectul de lege încalcă numeroase dispoziții legale și constituționale.
3.1. Citim în art. 71 din Codul Civil „Dreptul la viață privată”:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, […], fără consimțământul său […].
(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a […] informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”
3.2. Potrivit art. 67 din Noul Cod Civil „Nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.”
3.3. Este încălcat principiul inviolabilității libertății persoanei, reglementat de art. 23 alin. 1 din Constituția României și de art. 64 din Codul Civil, prin faptul că simplul act al vaccinării constituie o constrângere a voinței persoanei copilului, cu atât mai mult cu cât proiectul de lege reglementează posibilitatea efectuării vaccinului fără, ba chiar împotriva voinței exprese și exprimate în prealabil a părinților.
3.4. Este de asemenea încălcat flagrant dreptul constituțional la viață și dreptul la integritate fizică și psihică a persoanei, prevăzute de art. 22 alin. 1 din Constituția României. „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Actul vaccinării este considerat un act medical preventiv, care este și trebuie să rămână facultativ, deoarece nu există o garanție suficientă și rezonabilă împotriva riscurilor sau reacțiilor adverse ale acestuia, existând posibilitatea reală pentru persoana căreia i se administrează să i se pună în pericol viața, sănătatea și integritatea fizică sau psihică.
Înseși prospectele vaccinurilor existente pe piață enumeră riscuri mici, medii, și majore, mergând până la deces. Nu există practic nicio garanție, medicală sau juridică, împotriva riscurilor sau reacțiilor adverse ale unui vaccin. Mai mult, însuși proiectul de lege amintește de riscurile inerente procedurii vaccinării, prin faptul că încearcă să reglementeze, de o manieră improprie și incompletă, despăgubirea persoanelor afectate de vaccinuri.
3.5. Este de asemenea încălcat principiul constituțional al dreptului persoanei umane de a dispune de ea însăși, principiu prevăzut de art. 26 alin. 2 din Constituția României deoarece actul vaccinării constituie o ingerință nelegală în viața intimă și privată a copilului și în familia acestuia, în măsura în care nu există un acord prealabil efectuării acestuia.
3.6. Sunt totodată încălcate dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul special de protecție a copiilor și tinerilor, drepturi consacrate de art. 34 și art. 49 din Constituția României, prin faptul că nu există analize risc-beneficiu realizate în mod științific pentru vaccinuri, deci nu se prezintă o garanție suficientă și rezonabilă de către statul român că prin administrarea unui anumit tip de vaccin unui subiect uman nu i se pune în pericol acestuia viața sau integritatea fizică sau psihică.
3.7. Art. 61 din Codul Civil stipulează că „(1) Viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite în mod egal de lege” și că „(2) Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei”, așadar sacrificarea copiilor care ulterior devin afectați de vaccinare pentru un ipotetic interes al societății nu este admisibilă.
3.8. Prin prevederile sale, care ar interzice accesul într-o instituție de învățământ fără carnetul de vaccinări la zi sau calendarul de recuperare a vaccinărilor omise sau amânate, proiectul de lege încalcă dreptul fundamental la educație, prevăzut în Constituția României, la art. 32, alin. 1: „Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare”, precum și dispozițiile art. 51 (1) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului: „Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale”, și ale art. 52 (1) din legea menționată: „Ministerul Educației Naționale, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, precum și inspectoratele școlare și unitățile de învățământ, […] sunt obligate să întreprindă măsuri necesare pentru:
a) facilitarea accesului la educația preșcolară și asigurarea învățământului general obligatoriu și gratuit pentru toți copiii”.
3.9. Este încălcat și dreptul la libertatea conștiinței, consacrat de art. 29 din Constituția României: „(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conștiinței este garantată […]”. Or, proiectul de lege nu menționează dreptul de bază al părinților de a refuza administrarea vaccinului, precum orice altă procedură medicală, din motive religioase sau de conștiință (dreptul la obiecțiune de conștiință), în special pentru motivul că anumite vaccinuri au printre ingrediente celule provenind de la foetuși avortați sau de la animale.
3.10. Conform art. 53 alin. 1 și 2 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns numai în cazurile expres și limitative prevăzute, anume: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru destul de grav. Or tocmai recurența epidemiilor în cadrul populațiilor vaccinate și desele efecte adverse ale procedurii indică eficiența nesigură a vaccinării în masă și importanța discutabilă în consolidarea sănătății publice (spre exemplu, România este cea mai vaccinată țară împotriva TBC și totodată are cele mai multe cazuri de TBC din Europa; de amintit este și eșecul major al vaccinării cu BCG din 2012, când extrem de mulți bebeluși au dezvoltat efecte adverse severe, fapt ca urmare a căruia vaccinul a fost retras de pe piață).
4. Proiectul de lege încalcă importante dispoziții de aplicabilitate comunitară, cuprinse în convenții internaționale. Obligativitatea unui act medical (vaccin) prevăzut într-o lege este în contradicție cu reglementările internaționale privind atât etica și cercetarea medicală, cât și profesia de medic în general, reglementări legate de drepturile pacienților, consimțământul informat și obligațiile autorităților medicale.
Este vorba despre Declarația de la Helsinki privind experimentele și cercetările biomedicale (1962-1989) (Art. 3-10, 16-18, 25-32), Codul Nuremberg (1947) (Punctele 1, 2, 4, 5, 6, 7, 9, 10), Raportul Belmont (1978) (Cap. 2, 3, 4, 6), Declarația de la Geneva (1948), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) (în special art. 3, 18, 25, 36), Tratatul privind Uniunea Europeană (2007) (Art. 2, 3 și 6 referitoare la respectarea libertăților și drepturilor omului, protecția specială a drepturilor copilului), Codul Internațional al Eticii Medicale (1949), Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (1950), Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (1966, ratificat de România în 1974), Charta Socială Europeană (1961), Declarația de la Lisabona privind Drepturile Pacientului (1981), Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina (2000) etc.
Citiți a treia parte a articolului
Citiți și:
Memoriul prin care medicii din Constanța cer eliminarea obligativității vaccinării
Dr. Rareș Simu, medic specialist în imunologie «Vaccinarea are apoi efecte nefaste chiar si asupra unui sistem imunitar sănătos»
yogaesoteric
21 ianuarie 2019