Atunci când oamenii comunică și vorbesc fără cuvinte

 

Cum comunică oamenii între ei? Pe oricine am întreba, ne va răspunde că prin vorbire directă sau prin scriere, mai ales în mediul virtual, prin intermediul calculatorului.

Puţini sunt aceia care se mai gândesc astăzi la transmiterea de imagini mentale, la codurile ascunse în gesturile omeneşti, în ridicarea umerilor, clipitul din ochi, datul din cap sau mişcarea mâinilor.

Şi mai rari sunt aceia care folosesc telepatia, transmiterea gândurilor de la om la om, sau cea mai bizară modalitate – dictarea automată, „venită din cerˮ. Despre ambele va fi vorba în paginile care urmează.

Telepatie în Marele Nord
Telefonul mental

Dacă în prezent ruşii şi americanii înregistrează progrese aşa de mari în experienţele de transmitere a gândurilor prin telepatie, aceasta se datorează studiilor şi cercetărilor care au rezistat de-a lungul timpului, în ciuda luării în derâdere, ba chiar, uneori, a animozităţii făţişe a oamenilor de ştiinţă.

Una dintre aceste experienţe a avut loc în 1937 şi a fost o reuşită de senzaţie. Exploratorul polar sir Hubert Wilkins era foarte interesat de telepatie. Tocmai fusese rugat să organizeze o nouă expediţie arctică, cea de-a unsprezecea la care participa, pentru a-l găsi pe aviatorul sovietic Levanevsky, dispărut în Marele Nord pe când încerca să facă legătura aeriană între URSS şi Statele Unite, pe la Polul Nord.

Unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Wilkins, Harold Sherman, care făcea la rândul său cercetări în legătură cu transmiterea gândurilor, i-a propus exploratorului o experienţă ce trebuia să aibă loc pe toată durata călătoriei sale: de trei ori pe săptămână, lunea, marţea şi joia, Sherman urma să „asculteˮ acasă, în America, timp de o jumătate de oră, de la 18.30 până la 19, gândurile amicului său aflat la Pol.

În zilele acelea, la orele stabilite, exploratorul încerca să îşi „proiectezeˮ gândurile legate de căutările sale însoţite de cât mai multe detalii din întâmplările de zi cu zi. Pentru a evita orice contestare posibilă, ei au hotărât ca, de fiecare dată, Sherman să consemneze ceea ce „primeaˮ în scris şi apoi să trimită notiţele doctorului Gardner Murphy, care conducea echipa de studii parapsihologice a universităţii Columbia.

Cum Sherman se afla la New York, alţi doi doctori, prieteni de-ai lui sir Hubert Wilkins, A. E. Strath-Gordon şi Henry Hardwicke, au acceptat să fie martorii săi şi să asiste, de fiecare dată, la eforturile lui Sherman de a capta gândurile prietenului său. În sfârşit, un post de transmisie pe unde scurte ar fi trebuit să îl ţină la curent pe explorator cu progresul experienţei.

Expediţia a început în octombrie 1937 şi, foarte repede, condiţiile atmosferice au făcut transmisia foarte dificilă. În plus, preocupat de greutăţile expediţiei, sir Hubert Wilkins nu a reuşit să „comuniceˮ întâmplările în fiecare zi, la ora stabilită.

Dar, spre surprinderea celor doi, lipsa timpului nu îl împiedica pe Harold Sherman să „primeascăˮ principalele gânduri ale lui Wilkins. Încă de la început, ceea ce a notat a fost de o precizie uluitoare. Tot ce nota Wilkins în jurnalul expediţiei polare era consemnat cu fidelitate de prietenul său, Sherman, în prezenţa martorilor. Ulterior, „dialogulˮ era trimis doctorului Murphy.

Când, peste un an, jurnalul polar al lui Wilkins a putut fi comparat cu notiţele prietenului său, a devenit evident că erau mult prea multe detalii care corespundeau, pentru a fi vorba despre o simplă coincidenţă.

De exemplu, în noaptea de 14 martie 1938, Harold Sherman nota, în biroul său din New York: „Cred că ai descoperit o crăpătură în coada avionului, dar ai reuşit să o repari. Acum, mi se pare că te văd manipulând o pompă de mână, în plin zbor. Unul dintre motoarele avionului fumegă şi aud elicea tuşind, ca şi cum aţi avea probleme la carburatorˮ. Jurnalul lui Wilkins confirmă afirmaţiile lui Sherman şi precizează: „La un moment dat, pe când lucram la schimbarea rezervorului în timpul zborului, am aşteptat prea mult şi a trebuit să pompez cu furie pentru a reporni un motor ce ameninţa să se oprească. Nu a durat decât un minut, dar m-am gândit la acea întâmplare toată ziuaˮ.

Un alt exemplu: într-o zi, Sherman a scris că „văzuse în mintea sa cum se forma gheaţă pe aripile avionului lui Wilkins, la ora 13.00ˮ. Confruntarea ulterioară a dovedit că, deşi la ora indicată încă nu se formase gheaţă pe aripile avionului, când aparatul a ajuns la destinaţie, evenimentul s-a petrecut!

Într-un alt raport, care i-a făcut să râdă pe martorii lui sir Hubert Wilkins, Sherman a notat că îşi vedea prietenul în compania unor militari, o ceremonie la care participa multă lume şi unde sir Hubert era îmbrăcat elegant. Toţi au rămas pur şi simplu stupefiaţi când, la întoarcere, exploratorul a povestit cum, în urma unei aterizări forţate la Regina, în Saskatchewan, pe 11 noiembrie 1937, fusese invitat la o ceremonie de gală şi cum reuşise să împrumute în ultima clipă de la cineva nişte haine elegante.

Pe data de 7 decembrie, Sherman a scris: „Este noapte şi văd un foc puternic. Se pare că arde o cabană. Sunt mulţi oameni care aleargă. Este foarte frig şi vântul bate cu putereˮ. În jurnalul său, exploratorul confirmă: era vorba despre o cabană de eschimoşi de la Point Barrow, în Marele Nord, care luase foc.

Două zile mai târziu, pe 9 decembrie, Sherman a scris: „Te văd într-o şcoală, în faţa unei table, cu creta în mână, scriind cevaˮ. În jurnalul lui sir Hubert s-a descoperit mai târziu că în ziua aceea le vorbise şcolarilor din Point Barrow şi că, la un moment dat, făcuse nişte schiţe la tablă.

Modest, ca orice veritabil savant, sir Hubert Wilkins a mărturisit mai târziu, în legătură cu această experienţă: „Nu ştiu dacă am reuşit să demonstrăm cu adevărat că este posibilă telepatia între două persoane, de la foarte mare distanţă, dar eu sunt foarte fericit că am participat la această experienţă, care demonstrează că telepatia merită multă atenţie.ˮ

Dictarea automată
Cazul Patience Worth

Cine a fost Patience Worth? A existat, ea, cu adevărat? Tot ce se poate spune cu certitudine este că a fost autoarea a cinci romane şi a mai multor poeme. Patience Worth nu a fost numai un autor talentat, ci şi unul dintre rarele cazuri care le permit savanţilor să întreprindă cercetări minuţioase în domeniul paranormalului.

Ea (sau misterul numit Patience Worth) s-a manifestat pentru prima dată într-o seară frumoasă de iunie, în anul 1913. Domnul şi doamna John H. Curran se distrau cu o planşetă Ouija, împreună cu câţiva prieteni, în casa lor din Saint-Louis, în Missouri. Planşeta Ouija era foarte des întâlnită în sudul SUA, la începutul secolului al XX-lea, fiind compusă dintr-o placă ceruită pe care erau scrise cifrele şi literele alfabetului. Deasupra ei se ţinea un pendul, de cele mai multe ori în formă de inimă, ce era lăsat să balanseze din literă în literă, pentru a forma mesaje şi a comunica cu cei decedaţi. Dar, în primul rând, le permitea copiilor să se distreze şi îndrăgostiţilor să îşi facă declaraţii.

Oaspeţii soţilor Curran povesteau. Doamna Curran şi o prietenă ţineau în continuare pendulul deasupra planşetei când, dintr-o dată, el începu să se mişte. Nimeni nu pusese nicio întrebare.

Neîncrezători, toţi cei de faţă s-au aplecat deasupra tabletei, pentru a citi mesajul. El a apărut literă cu literă: „Am trăit cu mult, mult timp înainte. Acum revin. Numele meu este Patience Worthˮ. Toată lumea a izbucnit în râs şi cineva a întrebat-o ironic pe interlocutoarea bizară unde a locuit. „De cealaltă parte a măriiˮ, a răspuns planşeta. „În ce ţară?ˮ, „Vreţi să ştiţi totul despre mine, dar trecutul este mort. Nu trebuie să vă neliniştească trecutul.ˮ Asta a fost tot.

Cu toţii s-au amuzat, fiind convinşi că doamna Curran sau prietena ei le-au făcut o farsă. Dar în lunile care au urmat, doamna Curran a intrat din ce în ce mai des şi mai uşor în contact cu Patience Worth care, prin intermediul planşetei, dicta gânduri, maxime, ba chiar şi mici poeme.

Doamna Curran a ajuns în curând la scrierea automată. Nu avea decât să se aşeze într-un fotoliu şi, după câteva clipe, Patience Worth se exprima prin mintea ei, dictând texte din ce în ce mai lungi. Medicul de familie şi-a alertat confraţii şi, din clipa aceea, au început vizite şi experienţe care au durat ani la rând.

Doamna Curran era o fată de fermier, plăcută, sinceră, fără complexe şi care îşi iubea mult bărbatul. Dar educaţia sa era la nivel de şcoală primară şi, făcând cercetări, doctorii au descoperit că fusese doar o elevă bună şi atât. Or, în calitate de scriitoare, Patience Worth era la un nivel intelectual cu mult superior.

La început, doctorii au crezut că sub pseudonimul de Patience Worth era vorba despre o eliberare, de o exprimare interioară a doamnei Curran, dar în ceea ce scria erau multe lucruri pe care, pur şi simplu, nu avea de unde să le ştie.

În schimb, încet-încet, începea să se contureze caracterul şi personalitatea lui Patience Worth. După mai multe întrebări, anchetatorii au aflat că se născuse în comitatul Dorset, din Anglia, în 1640, şi că sosise în America în 1670. Vorbea cu o precizie incredibilă şi cu foarte multe detalii despre viaţa coloniştilor din acea epocă, mărturisind că fusese ucisă de un indian, la puţin timp după sosire.

Impresionată de amploarea „misteruluiˮ pe care-l stârnise fără să vrea, doamna Curran a acceptat să se lase examinată de câte ori au dorit doctorii şi oamenii de ştiinţă. Nu intra niciodată în transă şi nu juca niciun fel de teatru.

Se aşeza, pur şi simplu, într-un fotoliu şi, după câteva minute, Patience Worth sosea. Dar în ciuda numelui ei (Patience înseamnă „răbdareˮ), entitatea din lumea de dincolo răspundea uneori destul de brutal la anumite întrebări. Cel mai mult vorbea despre ţinuturile, peisajele şi casele din Anglia sa natală. Din acest punct de vedere, afirmaţiile ei nu puteau fi puse în niciun fel la îndoială. Iar pentru ca doamna Curran să fi ştiut toate acele lucruri, ar fi fost nevoie să petreacă zeci de ani în biblioteci.

Surprinzătoare erau, mai ales, particularităţile limbajului. Folosirea unor cuvinte vechi sau care dispăruseră din limba engleză curentă i-au făcut chiar şi pe cei mai reticenţi dintre martorii fenomenului să accepte că „misterulˮ Patience Worth trebuia luat în serios. De altfel, specialiştii de la British Museum din Londra au confirmat că Patience nu făcea niciodată greşeli de exprimare, folosind expresii şi locuţiuni absolut normale pentru o englezoaică din secolul al XVII-lea.

Pe măsură ce experimentul avansa, Patience începuse să se exprime prin vocea doamnei Curran cu o asemenea uşurinţă, încât, la un moment dat, s-a făcut apel la un stenograf. Din clipa aceea, au început dictări de-a dreptul uluitoare. Patience a dictat cinci volume, pe care doamna Curran le-a rostit cu o viteză de 115 cuvinte pe minut, fără să se repete sau să ezite asupra vreunui cuvânt. Cele cinci romane au fost dictate în cursul a numeroase şedinţe, uneori scurte, alteori mai lungi, cu intervale variind de la o zi la o lună. De fiecare dată, Patience relua cu foarte multă exactitate dictarea de unde o lăsase.

Unul dintre romane, intitulat The Sorry Tale, îşi desfăşura acţiunea în epoca vieţii lui Iisus şi oferea o imagine extraordinar de exactă din acea perioadă. Un profesor de literatură de la Universitatea din Manitoba, pe nume W.T. Allison, a estimat că doar Biblia putea oferi o imagine atât de precisă a acelei perioade.

În cele din urmă, pentru a demonstra că era o personalitate absolut independentă de doamna Curran, Patience Worth a dictat un poem epic lung de 60 de mii de cuvinte, folosind doar vocabularul anglo-saxon utilizat la anul 1650, care era împănat pe jumătate cu termeni normanzi şi latini.

Profesorul F.S. Schiller de la Universitatea din Oxford a declarat că, pentru a scrie un astfel de poem, un scriitor contemporan ar fi avut nevoie de o viaţă întreagă de studiu al limbii vorbite în secolul al XVII-lea. Vocabularul poemului era, după spusele sale, saxon. „Ne găsim în faţa unui adevărat miracol al filologiei!ˮ, a afirmat profesorul.

Timp de peste 20 de ani, doamna Curran a primit vizita a nenumăraţi medici şi psihiatri eminenţi. Cu o blândeţe care de multe ori contrasta cu limbajul violent al lui Patience Worth, ea s-a supus la toate experienţele ce i-au fost cerute, răspunzând la toate întrebările.

Când, într-o zi, un grup de medici i-au cerut să accepte un experiment pe care chiar ei îl considerau imposibil, ea le-a răspuns simplu: „Sunt de acord. Dacă Patience e în stare să facă ce cereţi, o va faceˮ. Solicitarea a constat în scrierea unui poem, la comandă, despre praf (pulbere). Fără cea mai mică ezitare, prin vocea doamnei Curran, Patience a dictat un text, devenit ulterior un document al istoriei.

Redactat de dna Curran în engleza veche, el vorbeşte despre zădărnicia poftei de putere şi bogăţie, despre fragilitatea vieţii în faţa morţii, despre „prăbuşirea palatelor, a speranţelor şi dorinţelor omeneştiˮ. „Pulbere a măcinişului vieţii, care aşteaptă mâna lui Dumnezeu pentru a renaşte. Pulbere, pulbere, pulbere, cenuşa zilei de ieriˮ.

La capătul experimentului, impresionaţi de calitatea literară a textului, examinatorii au căzut de acord că doar un geniu ar fi putut răspunde astfel la întrebările lor. Misterul a rămas, însă, nedezlegat.

Citiţi şi:

Puterea telepatiei

Cine sunt paranormalii care au uimit mintea savanţilor prin abilităţile lor extraordinare

 

yogaesoteric
29 martie 2016