Avem nevoie de genii – Interviu cu reputatul matematician Florian Colceag

 

Antrenorul de genii

Florian Colceag nu are lacrima uşoară, dar întrebarea reporterului îi dezlănţuie emoţii pe care nu le mai poate, pur şi simplu, controla.

Camera e inundată de lumina galbenă, înşelătoare a zilei, de parcă ar fi început de vară, iar iarna nu ar soma tot mai insistent paltoanele să stea departe de şifoniere. În surdină, câteva acorduri de muzică clasică părăsesc difuzoarele televizorului, sabotând liniştea crudă a decorului spartan înainte de a se furişa nevăzute spre colţurile încăperii.

Bărbatul îşi întoarce privirea într-o parte, fugind de ochii iscoditori ai interlocutorului, îşi adună câteva secunde nodurile din gât şi după ce revine în poziţia iniţială murmură mai mult pentru sine: „Iertaţi-mă…”.

Apoi, repetă aproape mecanic întrebarea, căutând parcă încă puţin timp pentru a-şi face ordine în gânduri. „Ce m-a determinat să nu mă dau bătut?”. „Ştiţi, i-am promis mamei mele pe patul de moarte că nu voi renunţa să încerc să fac ceva pentru ţara asta. Angajamentul ăsta nu-l voi putea uita vreodată.”

Florian Colceag s-a născut în 1951, în judeţul Gorj, şi antrenează genii. Are zeci de medalii de aur obţinute de olimpicii pe care i-a ghidat la un moment sau altul la competiţiile internaţionale de matematică. E preşedintele unei asociaţii pentru copii supradotați şi probabil singurul profesor din România care nu educă, ci călăuzeşte.

Nu doarme mai mult de patru ore pe noapte, telefonul mobil îi suna fără încetare, iar în curtea casei sale din apropierea Bucureştiului ar putea fi confundat cu un fel de Epicur modern, care îşi strânge discipolii la o șuetă despre frumuseţea simplă şi uitată a vieţii.

Reporter: Ce sunteţi? Matematician, psihopedagog, antrenor de genii?
Florian Colceag: Sunt ţăran.

R.: Ţăran?
F. C.: Da, sunt un ţăran care a devenit matematician, un matematician care a devenit psihopedagog şi un psihopedagog care a devenit un economist. Dar la bază sunt ţăran şi mi se pare absolut normal să recunosc asta. Eu iubesc ţara, îmi place natura.

R.: Asta defineşte un ţăran, iubirea pentru ce îl înconjoară?
F. C.: Iubirea pentru natură şi iubirea pentru ţară. Până la urmă, ei, ţăranii, sunt talpa ţării, nu?

R.: Mai lucraţi pământul în momentul de faţă?
F. C.: Când mai apuc o fac cu plăcere.

R.: Aveţi manualitate în sensul ăsta?
F. C.: Am şi e minunat.

R.: Ţineţi o grădină aici, la Mogoşoaia?
F. C.: O mică grădiniţă. Avem şi o seră.

R.: Ce plantaţi?
F. C.: Roşii.

R.: Le mâncaţi dumneavoastră?
F. C.: Desigur, sunt foarte bune.

Avem nevoie de genii

R.: Ce este geniul, domnule Colceag? Cum se vede el din postura omului care lucrează cu tineri supradotați?
F. C.: În general, geniul este confirmat de istorie. Rareori cineva este descoperit ca fiind genial în cursul vieţii proprii. Faptele pe care le-a comis, ce a descoperit şi aşa mai departe îi confirmă genialitatea. Asta este întotdeauna post-factum. Dar acum, din punctul de vedere al profesionistului care lucrează cu persoane cu abilităţi foarte înalte, vă pot spune că oamenii aceştia, cei care au potenţialul de a fi recunoscuţi mai târziu ca genii, au o hotărâre, o dorinţă de cunoaştere şi o deschidere intelectuală uriaşe. Practic sunt de neoprit în dorinţa lor de a rezolva problemele, de a descoperi soluţiile optime şi de a sparge porţile cunoaşterii.

În rest, sunt oameni cât se poate de normali. Geniile sunt, în primul rând, nişte oameni extrem de modeşti. Dacă întrebăm un geniu dacă e geniu va răspunde nu. Va spune că e un om absolut obişnuit şi ar avea dreptate. Genii sunt oameni care îşi cunosc lungul nasului şi aici intervine sfera cunoaşterii a lui Platon: ignoranţii au sfera cunoaşterii foarte redusă, dar şi contactul lor cu necunoscutul este foarte mic, iar din cauza asta au impresia că dacă vor mai afla câteva lucruri vor şti, de fapt, tot.

R.: Au puţine îndoieli, în ultimă instanţă…
F. C.: Aşa e.

R.: … în vreme ce, pe de altă parte, un geniu are multe. Asta spuneţi?
F. C.: Nu neapărat îndoieli. Un geniu are deschideri. Are enorm de multe deschideri. Practic, înţelegând mult, vibrând şi rezonând faţă de tot el este, în primul rând, impresionat de complexitatea uriaşă, incredibilă, infinită a universului, de armonia lui şi, în permanenţă, pus în faţa provocării de a-şi depăşi limitele proprii şi limitele de specie.

Nu uitaţi că noi avem un organism limitativ şi puterile noastre sunt limitate. Evoluăm ca să ne mai mărim limitele, să ne mai depărtăm graniţele. De aceea un geniu este modest. El ştie că este la marginea posibilităţilor umane de a rezolva problemele.

R.: Îşi înţelege, cu alte cuvinte, poziţia insignifiantă în peisajul general al lucrurilor?
F. C.: Sigur. Ca om, eşti nimic în fața infinitului de fiecare dată, dar eşti extrem de important în anumite momente. Pentru că acest puţin, acest infim în ansamblul întreg poate asigura ceva: sustenabilitatea. Şi atunci geniile sunt extrem de responsabile.

R.: Credeţi că suntem toţi parte a unui mecanism, mici rotiţe într-o maşinărie universală care se învârte la nesfârşit?
F. C.: Sunt convins, doar că nu suntem nişte rotiţe, suntem modelul mecanic însuşi. Dacă vreţi, suntem nişte celule într-un organism mai mare. E mai degrabă un modul fractal de tip biologic. Oamenii aparţin omenirii, omenirea aparţine unui ecosistem, şi aşa mai departe. Aici fiecare are responsabilităţi de nişă, proprii.

După ce a început să se studieze cu atenţie alcătuirea ecosistemelor şi s-a ajuns la înţelegerea faptului că planeta este vie şi că, de fapt, metabolismul planetar există şi tot ce se petrece cu substanţele pe planetă face parte din metabolismul planetar, a început să se reconfigureze şi modul de gândire al oamenilor.

Am devenit din ce în ce mai conştienţi că facem parte dintr-un sistem extrem de complex şi că avem responsabilităţi faţă de acest sistem. Din nefericire acest lucru s-a petrecut recent. Nu e nici un secol de când a început să se configureze această imagine.

R.: De ce spuneţi „din nefericire”?
F. C.: Pentru că oamenii merg încă pe vechile paradigme şi reuşesc să facă praf mediul. Vă dau un exemplu care trebuie să fie cunoscut de toată lumea. Mă uitam la acţiunile politice ale guvernului actual şi ale lui Victor Ponta, în special, în privinţa gazelor de şist şi a exploatărilor cu cianuri de la Roşia Montana.

Goana lor după profit, după șpagă, să mai pună mâna pe ceva înainte să crape totul – ceea ce se vede şi din faptul că toţi cumpără terenuri pe care să le vândă mai târziu, să le tranzacţioneze şi să speculeze, întrucât, de fapt, e o speculă ordinară –, goana lor aşadar arată că nu le-a păsat de nimic şi nu le pasă de nimic. Dar ei nu se gândesc la faptul că se întoarce roata.

R.: Puteţi fi mai explicit?
F. C.: În momentul în care România este expusă poluării toxice cu cele două tehnologii, cianuri şi substanţe chimice la gazele de şist, mor albinele. Deja este un fenomen care se petrece la nivel mondial. Noi suntem una dintre puţinele țări cu un potenţial uriaş pe care nu îl vede niciun politician: avem încă albine. Şi avem destul de multe.

R.: E albina o resursă mai importantă decât aurul?
F. C.: Enorm! Mult mai mult! Infinit mai mult! În primul rând pentru că odată cu moartea albinelor nu se mai face agricultură, căci nu mai avem fructe. Albinele sunt cele care polenizează totul. România având un mediu curat, la care ar trebui să ţină din răsputeri, ar putea fi furnizorul de hrană al Europei, în condiţiile în care mor albinele în alte părţi din cauza poluării industriale. Asta ar însemna că am scăpa de toate crizele fără probleme.

Dar tocmai acest lucru nu îl mai putem face pentru că ne vindem pământurile pe nimic, poluăm mediul şi îl distrugem, ceea ce va produce efectul contrar. Cei care vor cumpăra terenuri pe care le ştiu productive se vor păcăli odată cu începerea morţii albinelor. Iar asta se va produce din cauza exploatării gazelor de şist şi din cauza Roşiei Montane.

Şi atunci, în loc să cumpere un pământ care este fertil şi prosper şi pe care se poate face orice, vor cumpăra un semideşert. Iar cei care au transformat România într-un semideşert vor fi priviţi, bineînţeles, cu prea puţină îngăduinţă de ceilalţi, extorcaţi, înşelaţi şi jefuiţi de politicienii noştri. Aşa că nu ştiu prin ce găuri de şarpe sau de şoareci se vor ascunde aceşti politicieni în clipa în care îi vor căuta mafioţii care le-au cumpărat pământurile.

R.: Poate greşiţi plecând de la premisa că majoritatea populaţiei cunoaşte circuitul pe care îl expuneţi.
F. C.: Nici nu mai contează, vrând-nevrând acest lucru va deveni vizibil în termen scurt. În Franţa mai sunt jumătate din albine. Albinele mor de poluare şi de o viroză. Singura pavăză împotriva acestei viroze este un mediu curat. Dar noi am reînceput industria poluantă. Din momentul ăsta eu nu văd bine nici România, nici pe cei care au vândut-o, au trădat-o şi au făcut-o praf.

R.: Asta înseamnă că nu vedeţi bine lumea industrială în general?
F. C.: Nu. Înseamnă că lumea industrială se schimbă şi că apar noi tehnologii. Este perioada în care pe ciclul economic se lansează generaţii de noi tehnologii neinvazive. Ele nu mai au şi capacitatea de a distruge şi de a dezechilibra mediul. Dar noi, în loc să ne centrăm pe dezvoltarea de noi tehnologii, ne grăbim să distrugem mediul, țara, naţiunea, cultura.

Apropo de ce discutam înainte despre genii: oamenii care au abilităţi înalte, cultură şi înţelegere pot face conexiuni. Dar tocmai din cauza asta sunt incomozi. Uitaţi-vă la Eminescu, care a fost foarte incomod şi a deranjat enorm de mult la momentul respectiv. La fel, Coşbuc. A fost foarte deranjant. Amândoi au fost scoşi pe tuşă şi apoi au fost ajutaţi să moară.

R.: Sună a teoria conspiraţiei…
F. C.: Din păcate nu e vorba de teoria conspiraţiei, e vorba de modelele culturale pe care le are un popor şi care fac ca el să se învârtească în jurul aceluiaşi punct fix. Din timp în timp ajungem din nou la aceleaşi stări şi la aceleaşi perioade. Se roteşte roata, dar tot pentru a apare aceleaşi situaţii.

Când s-a mai întâmplat să avem aşa o vânzare masivă de pământuri? La 1907. Şi ce a scris Coşbuc? „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, când foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt.”

Deci, dacă începe o reacţie populară împotriva politicienilor care vând tot, va fi un al doilea 1907. Ce se întâmplă acum la Pungeşti este un prim semnal. Aşa a fost şi atunci. Modul de gândire al poporului român rămâne acelaşi. Nu a fost distrus nici de Hollywood, nici înşelat cu tot soiul de percepte. Românii şi-au păstrat cultura, ei continuă să fie ţărani.

R.: Poezia pe care aţi invocat-o a fost intens folosită de propaganda comunistă pentru demonizarea monarhiei. Iar comunismul a venit la pachet cu o industrializare îngrozitoare…
F. C.: Sigur.

R.: …departe de industrializarea de care vorbiţi, una prietenoasă cu mediul.
F. C.: Bineînţeles.

R.: Aşadar depinde ce se întâmplă după acest gen de mişcări, cine le capitalizează imaginea.
F. C.: Aşa este, exact asta doream să vă spun. Uitaţi-vă bine că asta este şi dorinţa politicienilor: să repete comunismul. Tot ce s-a întâmplat în ultimii ani sub mâna lui Băsescu, adică politizarea administraţiei, politizarea educaţiei, politizarea sănătăţii, politizarea sectoarelor care nu au nicio treabă cu politica, totul este o repetare fidelă a ce s-a întâmplat după 1947.

Noi cădem în aceleaşi şleauri. Însă politicienii nu se gândesc că pot aluneca în şleaurile astea şi pot să se frigă. Nici românii nu s-au gândit până acum ce trebuie făcut, căci nu au avut destulă cunoaştere.

R.: Ca efect al aşa-numitului exod al creierelor?
F. C.: Vedeţi, inteligenţele înalte sunt deranjante. Ai noştri şi-au luat măsuri ca să scape de ele şi au scăpat de cât de mulţi au putut. Acum ar fi momentul culegerii roadelor. Atât au muncit ca să scape de creiere, atât au muncit ca să fure şi să strângă o grămadă de bani!

Sunt peste o mie de miliarde de euro dispăruţi în ultimii 20 de ani din România, bani care nu sunt în contabilităţi. Asta înseamnă peste o treime din produsul intern brut pe an furat în fiecare an. Şi au făcut-o pe diverse căi, falimentând întreprinderile, vânzându-le la fiare vechi şi aşa mai departe. Dar asta este rezultatul.

R.: Nu e specific doar României. Uitaţi-vă la toate celelalte ţări postcomuniste.
F. C.: Aţi pus întrebarea cu teoria conspiraţiei: acum suntem în momentul în care vedem nu doar că s-a întâmplat, ci şi că se întâmplă în continuare. Vedem ţări europene care pică, pică urât şi dezastruos. Grecia au cumpărat-o deja nemţii.

R.: Dacă-mi permiteţi o glumă, s-ar putea nici să nu fie aşa rău. Vi se pare Germania un model prost de ţară?
F. C.: Nu e problemă de administrare. Germania a administrat Bulgaria la un moment dat când ţara era în faliment şi nu a administrat-o rău. Problema este, însă, că distrugi o cultură. Iar asta este un lucru foarte grav. Vedeţi, oamenii sunt mai deştepţi, mai puţin deştepţi, mai etici, mai puţini etici, dar cultura are rădăcini foarte vechi. Cultura este singura valoare pe care noi o păstrăm în timp şi care ne dă nu numai identitate, ci şi rol funcţional în cadrul celorlalte naţiuni.

Eu sunt ţăran. Bunica mea era ţărancă. De la ea am învăţat o grămadă de lucruri. Am ajuns să cunosc o cultură care are rădăcini neolitice, cu un bun-simţ şi o înţelepciune absolut incredibile. Acest bun-simţ şi această înţelepciune sunt diamantele pe care noi ar trebui să le folosim în continuare pentru că subculturile care au apărut sunt dăunătoare. Ne pierdem bunul-simţ specific în cultura veche.

Iar marea problemă este pierderea acestui bagaj cultural, întrucât prin intermediul acestui bagaj străvechi noi aveam o relaţie bună cu mediul şi ne întorceam la mediu. Noi eram nişte gestionari ai pământului, nu nişte distrugători. Noi eram oamenii pământului, nu era doar pământul al oamenilor. Eram nişte întreţinători ai ecosistemului şi ai pământului.

R.: S-a alterat această filosofie culturală?
F. C.: S-a alterat atât de tare încât acum distrugem totul. Şi distrugem modelul nostru cultural care putea permite o relaţie normală cu mediul şi care este o soluţie pentru problemele globale, generale.

Gândiţi-vă la drama petrecută când Tibetul a fost cucerit de China şi au plecat localnicii care încotro. Ei au împrăştiat nucleul cultural budist în lume. Înainte de asta, budismul era o religie locală, acum a devenit o religie principală de o importanţă maximală. Tibetanii aveau nucleul de cultură cristalizat şi au venit cu principii care s-au potrivit pe problemele existente. Ei au adus o contribuţie uriaşă, reuşind să mai echilibreze câte ceva din dezechilibrul decizional colosal.

Noi avem, de asemenea, nişte resurse de cultură pe care le pierdem înainte să se valorifice. Exodul aceasta de creiere după zeci de ani de comunism nu mai produce şi o diseminare a culturii bunului-simţ care ar putea să ne dea o şansă să rezistăm ca specie, să nu ne autodistrugem. Şi aici apare marea problemă: avem nevoie de genii.

R: Modelul cultural românesc pe care l-aţi invocat mai devreme a fost suficient de puternic încât să reziste comunismului, încât să mai avem acum ceva de salvat?
F. C.: Filonul acestui model este foarte vechi, el aparţine popoarelor care au trăit pe teritoriul Mării Negre înainte să comunice Mediterana cu Marea Neagră prin Bosfor şi Dardanele. Aici este un nucleu care s-a împrăştiat odată cu revărsarea apelor mediteraneene. S-a împrăştiat radial pe toată zona europeană, în Asia Mică şi chiar în nordul Africii, până acolo a ajuns. Iar prin marile invazii a ajuns până în India.

Dacă stai şi cauţi să vezi care este scheletul acestui filon, afli că el ţine de familie, de respectul strămoşilor, de respectul mediului, de bunul-simţ şi bucuria vieţii.

R.: Sunt, mai degrabă, aspecte caracteristice inteligenţei de grup, nu celei individuale.
F. C.: Este inteligentă de grup, e adevărat. Dar asta a creat linia culturală care a permis inclusiv existenta Drumului Mătăsii. Aşa ceva nu trebuie alterat.

R.: Credeţi că n-a fost deja alterat? Haideţi să ne uităm la România de astăzi: inteligenta de grup pare la cote minime.
F. C.: Asta a fost efectul manipulării, al conspiraţiei, dacă vreţi, de care vă spuneam mai devreme. A fost o alterare care a slăbit nu numai poporul, a slăbit rădăcina culturală, noi suntem acum perisabili din punctul acesta de vedere. Dar ne putem reveni dacă avem nişte oameni înţelepţi la cârmă.

R.: Ce rol are geniul în revenirea viitoare a României?
F. C.: Asta este rolul geniului: revenirea şi recuperarea potenţialelor. Dar rolul politicianului este, în general, nu numai la noi, să micşoreze aceasta revenire pentru că, în general, politicienii şi afaceriştii trăiesc generând crizele. Dacă îi aduci pe oameni la flămânzenie şi nu mai au ce mânca, atunci poţi vinde un morcov pe o tonă de apă. Aici este toată istoria.

Ştiţi că în călătoriile lui Magellan sau ale lui Columb se ajunsese să se vândă un şobolan de cala de vapor pe un diamant, pe o piatră preţioasă. Resursele de hrană erau minimale şi atunci vindeau orice să mai supravieţuiască o zi. Dacă noi mergem pe ideea minimală ca businessul lor contează, aş vrea să îi întreb şi eu pe aceşti politicieni dacă vor să fie cei mai bogaţi morţi din cimitir. Căci până la urmă tot acolo ajungem. La ce le va folosi? Ei cred că totul e veşnic.

R.: Vă atrag atenţia asupra unui detaliu: întrebarea dumneavoastră vizează o zonă de inteligenţă superioară necaracteristică acelora pe care îi chestionaţi.
F. C.: Mă bucur că înţelegeţi acest lucru. Aici avem o problemă. Am fost învăţaţi să nu ridicăm inteligenţele superioare în fruntea deciziilor. Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligenţa lipsită de perspectivă, de orizont. Şi au avut întotdeauna o mare admiraţie pentru hoţi. Hoţii erau şi sunt semizeii locului. Dar acum, cred, s-au săturat de hoţi, care ne-au jefuit în ultima perioadă suficient de mult încât să ne aducă din nou la starea de spirit din 1907. Este un moment semnificativ acum, suntem în ceasul al doisprezecelea.

Apropo de ce spuneam cu geniul: nu doar ai noştri au încercat să scape de genii. De Gaulle după război spunea că geniile sunt periculoase şi că trebuie scăpat de ele pentru că dau prea mare viteză istoriei. Schimbările pe care le produc sunt prea brutale. Dar el nu a înţeles un lucru esenţial, că fără genii nu există nici soluţii de ieşire din situaţiile imposibile.

Numai de la genii poate veni o soluţie suficient de bine aşezată, de bine structurată ca să rezolve problemele care s-au conturat între timp. Şi în toate direcţiile. Că sunt ştiinţifice, artistice, că sunt orice, rolul geniilor este unic. Ei sunt liderii care scot la lumină din întuneric, aducând soluţia.

R.: Acceptând ipoteza dumneavoastră, cum stăm la capitolul genii?
F. C.: Stăm bine. La capitolul genii, acest popor încă produce. Din păcate eu găsesc capacităţi de genialitate la vârste din ce în ce mai mici.

R.: De ce spuneţi din păcate?
F. C.: Pentru că adulţii care au genialitate au plecat. Şi pleacă, în continuare pleacă. Nu găsesc sprijin.

R.: Găsiţi, aşadar, aproape numai genialităţi neşlefuite.
F. C.: Da. Şi potenţială genialitate la vârste mici. Însă la aceste vârste mici este uriaşă. Găsesc copiii cu nişte abilităţi intelectuale normale la copii cu vârste de până la zece ani mai mari. Dar noi nu am reuşit până acum – şi aici am o mare problemă şi un mare of în relaţiile cu statul – să creăm, instituţional vorbind, pepiniera.

Nu am dat drumul la programele de gifted education, deşi ele sunt introduse în legea educaţiei. Legislaţia secundară a zis nu, a luat-o ca De Gaulle sau ca tot soiul de miniştri care îmi spuneau: „Domnule Colceag, dar de ce să îi sprijinim pe ăştia deştepţi, să ne ia locul?”.

R.: Care e ideea dumneavoastră? Să faceţi clase speciale pentru copii supradotaţi?
F. C.: Copiii aceştia sunt izolaţi, sunt prea capabili şi atunci suferă o reacţie socială negativă. Ei dezvoltă abilităţi înalte şi capacitatea de a rezolva problemele în clipa în care sunt strânşi împreună. E ceea ce se cheamă charter center, centre pilot.

Aceste centre pilot sunt hrănite de şcoli care îi selectează pe toţi copiii prea incomozi, prea deştepţi, care îi deranjează pe profesori, au prea multe răspunsuri, au prea multe întrebări, au prea multă cunoaştere, sunt hiperactivi. Copiii aceştia sunt foarte deranjanţi pentru sistemul educaţional obişnuit.

R.: Şi atunci îi scoateţi din circuitul normal…
F. C.: Ies din circuitul normal unde pierd vremea şi îi chinuie şi pe ceilalţi şi intră într-un circuit de specializare înaltă, unde îşi dezvoltă abilităţile până când devin utili societăţii. Şi nu numai utili, devin soluţiile la probleme.

R.: Cunoaşteţi vreo ţară care funcţionează la scară largă după acest model?
F. C.: Da. Prima care a pornit a fost Australia acum vreo 40-50 de ani. Australia nu ştie ce e aia criză, în afară de criză de mediu. Acolo nu se mai simte mirosul oceanului din cauza poluării şi distrugerii algelor.

R.: Păi, în spiritul discuţiei anterioare, înseamnă că geniile de acolo nu şi-au făcut treaba foarte bine.
F. C.: Abia în momentul ăsta au ajuns şi ei să îşi facă treaba, pentru că trebuie timp ca să dezvolţi oameni şi trebuie timp să îi şi plasezi acolo unde au putere de decizie. Australia este liderul mondial pe nanotehnologie şi lucrează într-un stil incredibil ca să rezolve problemele de mediu. Şi este o preocupare permanentă în direcţia asta şi care dă rezultate.

Dar sistemul nu a rămas doar în Australia, s-a împrăştiat în toată lumea. Se împrăştie cu viteză inclusiv în ţări în care nu te-ai fi aşteptat, cum ar fi ţările arabe unde pot să trăiască liniştiţi cu burta la soare pentru că le vin banii din petrol. Ei bine, au început să înţeleagă foarte bine că resursele se epuizează, că oamenii sunt nişte puturoşi, că s-au învăţat să nu facă nimic, că le-au venit subvenţiile de la stat, că viitorul este extrem de nesigur şi investesc acum enorm în educaţia geniilor, dezvoltând cu ajutorul lor tehnologii care să fie înlocuitoare de petrol.

R.: Iar la polul opus, susţineţi, este România care ignoră stimularea şi valorificarea celor supradotați?
F. C.: Nu ignoră, se teme. România se teme de genii, se teme de copiii extraordinari, pur şi simplu se teme.

R.: De ce spuneţi că se teme?
F. C.: Uitaţi-vă bine, de exemplu, la bursa guvernului României în care copiii extrem de inteligenţi au fost trimişi să înveţe administraţie europeană. Nici unul nu a fost angajat în administraţie. E o dovadă că se tem să apară nişte oameni care se pricep, pentru că sistemul administrativ e folosit la jaf, la furt. Din păcate, noi suntem în situaţia de a ne uita în urmă şi de a vedea că suntem conduşi de Ali Baba şi cei 40 de hoţi. Care nu mai sunt 40, sunt mai mulţi hoţi. Dar paradigma este aceeaşi.

R.: Avem o problemă de selecţie?
F. C.: Mai mult decât atât: avem o selecţie negativă. Pe sistemul legislativ actual nu poţi promova nişte oameni capabili. Ei trebuie să treacă mai întâi prin filtrul de partid. Filtrul de partid înseamnă corupţie, pupincurism, mită, mafiotism şi aşa mai departe, până la necesitatea existenţei şcolii vieţii prin puşcărie. Dacă nu e aşa şi candidatul e un om curat şi un bun profesionist, atunci nu poate fi tras de sfori, nu e șantajabil.

Când filtru la admitere e șantajabilitatea candidatului, ajungi la nişte aberaţii îngrozitoare. Şi iarăşi aş reaminti acestor tovarăşi să îşi aducă aminte de poezia lui Coşbuc. Pentru că şi poporul ăsta rabdă până la un timp.

R.: Ce ar putea face un geniu politic în momentul de faţă în România?
F. C.: Nu vreau să dau eu programul. Dacă ar fi un geniu politic ar şti ce să facă. Dar eu l-aş ajuta cu plăcere.

R.: Aţi conceput la un moment dat chiar un model de ţară.
F. C.: Am conceput mai multe, da. Modelul de ieşire din criză, modelul de ţară, lucrăm acum la o constituţie care să poată permite punerea României pe picioare.

R.: Lucraţi singur?
F. C.: Nu, suntem mai mulţi. Şi suntem din ce în ce mai mulţi care dorim acest lucru. Pentru că e păcat să distrugem ceea ce rezistă de mii de ani, doar pentru că au venit nişte lăcuste care consumă tot. Reacţia populaţiei începe să fie din ce în ce mai clară. Şi văd că este profesională.

Se formează ligi profesionale care încep să acţioneze, se formează alianţe de tineri, de oameni de afaceri care încep să facă politici sociale, să ajute acolo unde e nevoie, deci văd că începe să crească nivelul de coeziune a populaţiei care înainte era atomizată. Încă nu acţionează ei foarte bine, dar a început să apară un fenomen. Vă dau un exemplu. Recent a fost ziua României. Vi s-a mai întâmplat vreodată că de ziua României românii să îşi trimită sms-uri cu la mulţi ani?

R.: Aţi primit sms-uri să înţeleg.
F. C.: Da, şi nu numai eu, mulţi au primit sms-uri de genul acesta. În fiecare a început să crească un alt spirit. E un început pe care eu îl aplaud. Şi piaţa Universităţii este extraordinară. Şi multe alte fenomene. Şi faptul că la Pungeşti au ieşit cu mic cu mare, cu popa cu tot, ca să îşi apere nevoile, sărăcia şi neamul.

Citiți și:

Reputatul matematician Florian Colceag: «Pot demonstra că Dumnezeu există și acționează» 
Geniul tău benefic te va conduce prin viață cu pași de uriaș. Trezește-l!(I) 
D. C. Dulcan: «În spatele tuturor lucrurilor este prezent Dumnezeu»
 

 

yogaesoteric
2 octombrie 2016