Bandera și campionii nazismului ucrainean ai „Occidentului”

Vă prezentăm un text sub semnătura prof. univ. dr. Annie Lacroix-Riz care conține informații mai puțin cunoscute în România anului 2023, referitoare la nazismul ucrainean, la implicarea SUA în „Operațiunea Maidan” și în actualitatea conflictului militar alimentat de Occident.

Războiul ucrainean a fost lansat de Rusia după opt ani de agresiune ucraineano-occidentală (2014-2022) împotriva cetățenilor ucraineni din est vorbitori de limbă rusă. Cei 14.000 de morți ai lor, majoritatea civili, au interesat mass-media noastră majoră la fel de puțin precum morții din Irak, Serbia, Afganistan și Siria, țări atacate, începând din 1991, de Statele Unite în căutarea globală a controlului asupra petrolului și a gazelor naturale precum și a altor materii prime, sub acoperirea NATO, supusă comenzii unice americane încă de la înființarea sa (1950). Coaliția occidentală, care a ridiculizat de la bun început obiectivul oficial rus de „denazificare” anunțat în februarie 2022 – în conformitate cu „principiile politice” înscrise în Protocolul Conferinței de la Potsdam (1 august 1945)[1], pretinde că acționează împotriva Rusiei în numele „democrației” (noua denumire a „Lumii libere” din epoca sovietică).

Pe măsură ce războiul a continuat, „Occidentul” a dezvoltat conceptul de „democrație” și a „acoperit” respectul statului ucrainean „aliat” pentru criminalii săi de război și de dinainte de război. Astfel, îl erijează pe nazistul ucrainean Stepan Bandera (1909-1959) în vestitorul „independenței ucrainene”: un mic defect pe care îl iartă la fel de mult cum iartă „democrația” ucraineană post-Maidan pentru promovarea grupărilor naziste și pentru bătaia de joc la adresa poporului ucrainean a multimilionarul Zelenski, un demn succesor al miliardarului Poroșenko: distrugerea codului muncii, de la orele de muncă la salarii, și interzicerea partidelor și ziarelor de opoziție, cerute de „investitorii” americani.

„Democrația” ucrainean-americană din 2004: „eroul național” și marile petroliere americane

Bandera a devenit un „erou național” abia după „Revoluția portocalie” americană din 2004 și mai ales de la lovitura de stat „Maidan” organizată în februarie 2014 de Washington împotriva unui guvern ucrainean intolerabil, legal, dar pro-rus.

Orchestratoarea acesteia, adjunctul secretarului de stat pentru afaceri politice, Victoria Nuland, o madonă neoconservatoare a National Endowment for Democracy (CIA) și rusofobă compulsivă (și xenofobă), și-a ocupat postul ucrainean din 1993, atât sub conducere democrată, cât și republicană (cu excepția președinției Trump).

Ea a mărturisit, pe 13 decembrie 2013, în fața Clubului Național de Presă, într-o conferință finanțată de grupul petrolier „Chevron”[2], și din nou pe 15 ianuarie 2014 în fața Comisiei de politică externă a Senatului, că de la căderea URSS, guvernul american „a cheltuit cinci miliarde de dolari” pentru a face ca „democrația” să triumfe în Ucraina și că „Chevron” a semnat pe 5 noiembrie anul precedent un acord de investiții de zece miliarde de dolari pentru foraj care să pună capăt „dependenței țării de Rusia”[3]. De atunci, doamna Nuland, o servitoare irascibilă a puciștilor maidanezi, a fabricat guverne ucrainene și a prezidat, împreună cu restul aparatului de stat, reînarmarea până în dinți a Ucrainei, pe care Washingtonul a integrat-o efectiv în operațiunile NATO din iulie 2021[4].

Intimitatea SUA cu nazismul ucrainean în general a precedat căderea URSS. Interesul lor pentru peștera ucraineană a lui Ali Baba, ca și cel al tuturor statelor imperialiste, nu a încetat niciodată de la „deschiderea” Rusiei țariste, care le-a cedat economia sa modernă și concentrată, de la bănci la materii prime. Întrucât Reich-ul se afla de mult timp în prim-planul scenei ucrainene, mai ales după Primul Război Mondial, băncile americane le-au însoțit pe cele ale Reich-ului în perioada interbelică. Dar în rolul secundar pe care îl impunea primatul german.

Epoca germană a nazismului ucrainean

Reich-ul, prima putere care a recunoscut Rusia în 1922, a avut influență în Rusia sovietică, care era tratată ca un paria de către „comunitatea internațională” imperialistă. Chiar și în Ucraina, pe care o smulsese în 1918 (până la înfrângerea sa din noiembrie) de la Rusia, care a fost asediată din toate părțile de paisprezece puteri imperialiste din 1918 până în 1920[5] și pe care bolșevicii au recucerit-o în 1920. Prin recunoașterea statului sovietic, Berlinul și-a recuperat dezavantajul, „acoperit” de Vatican. Curia era un auxiliar al Reich-ului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și cu atât mai mult din 1914, iar clerul catolic german a fost însărcinat cu spionajul militar în vederea pregătirii noului asalt planificat[6].

Banderişti nazişti în perioada antebelică

În acest context a evoluat Bandera, un produs tipic al uniatismului din Galiția de Est (Ucraina de Vest), arma de război a Bisericii Romane împotriva Ortodoxiei din anii 1595-1596. Fiu al unui preot uniat, a fost educat ca semenii săi în ura fanatică împotriva polonezilor, rușilor, evreilor și oponenților, sub autoritatea episcopului uniat de Lemberg Andreï Szepticky (Lwow în poloneză, Lvov în rusă, Lviv în ucraineană) numit în 1900.

Rusofob, polonofob și antisemit extremist, Szepticky, la fel ca toți predecesorii săi, a urmărit să convertească ortodocșii răsăriteni, misiune legată de cucerirea germanică. A fost mai întâi în slujba Vienei, stăpână a Galiției de Est, apoi, întrucât Pius al X-lea i-a preferat pe puternicii Hohenzollern în locul muribunzilor Habsburgi începând din 1907, episcopul a susținut până la moartea sa (noiembrie 1944) „Drang nach Osten” („împingere spre Est” ) a Reichului imperial, „republican” și hitlerist.

Reich-ul, care înainte de 1914 a finanțat „autonomia ucraineană” împotriva Rusiei, a făcut din Ucraina un bastion militar în timpul Primului Război Mondial. Din 1929, Berlinul a sprijinit „Organizația ucrainenilor naționaliști” (OUN), pe care Stefan Bandera (20), „șeful organizației teroriste ucrainene din Polonia”, a fondat-o împreună cu locotenenții săi loiali Mykola Lebed și Iaroslav Stetsko. Aceștia au participat la campania antisovietică privind „foametea genocidară din Ucraina” descrisă încă din 1987 de fotograful și activistul sindical canadian Douglas Tottle, un pionier în studiul nazismului ucrainean[7]. Lansată de Reich și de Vatican în vara anului 1933, adică după ce recolta excelentă din iulie a pus capăt foametei, și reluată cu zel de toți aliații lor, inclusiv de Polonia, având ca centru Lwow, ea pregătea ideologic cucerirea Ucrainei. Berlinul și Vaticanul se angajaseră într-unul dintre cele două articole secrete ale Concordatului Reichului din iulie 1933 să o realizeze împreună[8].

Banderiștii au prestat, de asemenea, mari servicii în Polonia, nu numai împotriva evreilor, ci și împotriva statului. Bandera și Lebed l-au asasinat pe ministrul polonez de Interne, Bronisław Pieracki, la 15 iunie 1934, anul de vârf al atacurilor germane asupra șefilor de stat și miniștrilor, deși acesta se afla în extaz, ca și liderii săi, Pilsudski și Beck, în fața „prietenului german”.

Naziștii OUN au jucat în Galiția de Est, scria în 2014 Grzegorz Rossolinski-Liebe în teza sa fundamentală despre Bandera, același rol ca ustașii croați ai lui Ante Pavelitch, naziștii slovaci din Partidul Hlinka, românii din Garda de Fier (autoarea face o omisiune importantă: unica formațiune 100% nazistă din România a fost „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” (Grupul Etnic German) – (DVR), înființat prin Decretul nr. 830 din 20 noiembrie 1940, sub presiunea Germaniei. Era subordonată direct Berlinului, iar membrii înrolați în Waffen SS – n.n.) și alți naziști din Europa de Est. Toți au „adoptat fascismul, antisemitismul, suprematismul rasial, cultul războiului și o întreagă gamă de valori de extremă dreapta”[9]. Pentru a nu-și jigni „prietenii” germani, Varșovia a comutat pedeapsa cu moartea a lui Bandera și Lebed, care a fost promulgată (abia) în 1936, în închisoare pe viață. Ocupanții germani i-au eliberat imediat ce au invadat Polonia în septembrie 1939.

„Bander Nazis” în al Doilea Război Mondial

De atunci, „Organizația Naționaliștilor Ucraineni Uniat” – („OUN Uniat”) -, puternică în Ucraina slovacă și poloneză (interzisă în Ucraina sovietică), a fost lacheul Reich-ului. Ea s-a subdivizat în 1939-1940 în OUN-M și OUN-B, conduse de Andrei Melnik și, respectiv, de trioul Bandera-Lebed-Stetsko, divizați doar prin dezacordul lor, de fațadă, asupra „independenței Ucrainei”. Cele două O.U.N. au ajutat Sipo-SD (Gestapo-ul) și Abwehr-ul să pregătească ocuparea Poloniei, apoi a URSS.

Membrii săi au populat „Academiile de poliție germane” din Polonia ocupată și au sporit ravagiile după declanșarea Operațiunii „Barbarossa”. Alături de Wehrmacht, au lichidat imediat 12.000 de evrei din Galiția de Est și nu s-au oprit. În calitate de deputați Sipo-SD, au torturat și exterminat fără încetare cu binecuvântarea clericilor uniați, inclusiv a lui Szepticky, binecuvântătorul banderiștilor din Legiunea a 14-a a Waffen SS din Galiția (1943-1944) și din alte părți.

În „Einsatzkommandos”, închisori, lagăre de concentrare și în alte locuri, cele două OUN-uri i-au masacrat pe „dușmanii națiunii ucrainene”: ucraineni „neloiali”, evrei de toate naționalitățile, ruși și polonezi neevrei, inclusiv cei 100.000 din Volinia, o ispravă a lui Bandera care tulbură actuala relație (fals) idilică Varșovia-Kiev.

În Polonia și URSS, până la eliberarea completă a Ucrainei de către sovietici (Lvov, iulie 1944), acești campioni ai „epurării etnice” au jucat rolul de „distrugători ai evreilor” din „statele satelit (ale Reichului) prin excelență” [Croaţia şi Slovacia][10]”. Conflictul oficial, foarte secundar, dintre Berlin și banderiști cu privire la „independența” Ucrainei le-a adus lui Bandera și Stetsko încarcerarea în „lagărul de onoare” de la Sachsenhausen (la 30 km de Berlin) în 1942.

Lebed, fugar, a condus în numele lor „Armata Insurgentă Ucraineană” (UPA): formată în 1942 din aceste poliții auxiliare ale Wehrmacht-ului și SS-ului, UPA a lichidat inamicii comuni.

Bandera și Stetsko ar fi fost eliberați din „buncărul de onoare” din hotelul lor până în septembrie 1944, a declarat mai târziu CIA.

Până în iulie 1944, o mare parte a autorilor masacrelor părăsiseră Ucraina în dube germane. Berlinul a fondat pentru naziștii săi ucraineni „Consiliul Suprem de Eliberare al Ucrainei” (UHVR), iar apoi, în noiembrie 1944, un „Comitet Național Ucrainean” cu o majoritate banderistă. Aceasta a fost o mare dovadă de „rezistență națională și anti-nazistă”!

Cucerirea Berlinului de către sovietici i-a precipitat la München, centrul istoric al nazismului intern și al expansiunii Deutschtum-ului încă din perioada interbelică[11], care în primăvara anului 1945 a devenit una dintre capitalele zonei de ocupație americane. Dintre cei „250.000 de ucraineni stabiliți în 1947 în Germania, Austria și Italia, așa-numitele «persoane strămutate», un număr mare erau membri sau simpatizanți cunoscuți ai OUN.”[12].

Restul criminalilor OUN-UPA rămăseseră în ceea ce era acum Galiția de Est sovietică, unde, în clandestinitate, continuau masacrele, sub conducerea clericilor lor uniați: „în Ucraina de Vest”, „zeci de mii” dintre ei au ucis „35.000 de cadre ale armatei și partidului sovietic între 1945 și 1951”[13], conduși de prietenii lor străini, nu mai doar germani, ci și americani.

De la legenda post-Stalingrad a luptei pentru independența națională, la articolele „Le Monde” din ianuarie 2023

Odată cu înfrângerea Reich-ului care s-a profilat după luptele de la Stalingrad, OUN-UPA a început să inventeze o poveste a „rezistenței”: cheie pentru propaganda rusofobă actuală, această legendă a fost răspândită în Occident când clica Bandera a devenit oficial „aliat” împotriva URSS. Astfel s-a dezvoltat mitul unei „rezistențe a naționaliștilor ucraineni” care era la fel de antinazistă pe cât era de antibolșevică și care este întreținută în prezent de presa mainstream „occidentală”.

„Le Monde” a dedicat zilele în zilele de 7 și 8 ianuarie (a.c.) două articole lui Bandera, „acest erou al independenței ucrainene”. Primul, „Stepan Bandera, antieroul ucrainean glorificat după agresiunea rusă” a fost atât de indulgent încât a fost publicat un al doilea articol, poate ca răspuns la numeroasele reacții. Titlul, „Războiul în Ucraina – mitul Bandera și realitatea unui colaborator nazist” era mai captivant decât conținutul.

Bandera „s-a luptat prin toate mijloacele să elibereze Ucraina de sub jugul succesiv al Poloniei și al Uniunii Sovietice”. A colaborat cu „Germania nazistă” doar pentru acest obiectiv nobil care l-a făcut să vadă în Hitler „un posibil aliat pentru a lansa revoluția națională ucraineană împotriva opresorului sovietic care orchestrase, printre alte atrocități, marea foamete din 1932-1933, Holodomorul, ucigând între 3 și 5 milioane de ucraineni.” Așadar, a avut o mulțime de scuze.

Cele două articole, pline de mari minciuni directe și minciuni prin omisiune, fac din Bandera „un simbol al rezistenței și al unității naționale”, un erou complex și „contestat”. Această descriere l-a indignat pe Arno Klarsfeld, care este acum alarmat de glorificarea occidentală a naziștilor ucraineni: „«Le Monde» devine un ziar părtinitor și înșelător: Bandera nu este o figură «controversată», el a participat activ la Holocaust. Cum l-ar califica «Le Monde» pe Goring? Și el este controversat? Rușine pentru un ziar serios!, este cu adevărat rușinos.”

Pe 15 martie 2014, ziarul încă mai admitea că lovitura de stat de la „Maidan” i-a pus pe naziști la conducerea Ucrainei. Desigur, cu rusofobia moștenită de la organul „Comité des Forges”, predecesorul său, „Le Temps” scrie: „Extrema dreaptă ucraineană, o țintă neașteptată pentru Moscova. Vizibilitatea pe «Maidan» a grupusculelor neo-naziste, ultra-minoritare alimentează propaganda rusă împotriva noii puteri de la Kiev”. Deci, fondat sau nu? Știința istorică a avansat încă din 1987, cu Tottle despre „foametea genocidară”, despre masacrele și despre fraudele OUN-OPA cu privire la activitățile sale din 1929 până în 1945[14].

Rossolinski-Liebe – a cărui siguranță personală a fost amenințată de post-„revoluția portocalie” din Ucraina și căruia i s-a interzis să țină cursuri – a completat tabloul despre criminalul Bandera. Articolul din Le Monde din 8 ianuarie menționează teza sa, fără a spune nimic despre conținutul ei.

Tutela americană în chestiunea ucraineană începând cu 1944-1945

Eroii naziști ucraineni ai „independenței naționale” jucat un rol important în pregătirea îndelungată a actualei ere americane în Ucraina.

În obiectivul lor de cucerire a lumii, Statele Unite au inclus Rusia în general, și Ucraina în special, dar au au fost nevoiți să se mulțumească cu un rol minor în epoca germană a Europei [15]. Între timp, capitalul financiar american a devenit un actor important în economia ucraineană. Capitalul financiar american a fost, din 1919, asociat cu capitalul german din Europa de Est.

Presa sa de mare tiraj, inclusiv Hearst, purtătorul de cuvânt al cercurilor germano-americane, a participat la campania privind „foametea genocidară din Ucraina” din 1935 – cu cincizeci de ani înainte de „Holodomor” (noul său nume)[16]. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat momentul, dacă nu a succesiunii Reich-ului, atunci a colaborării cu moștenitorii Reich-ului în vederea, în special, a cuceririi Ucrainei.

Strategia americană de cucerire a întregii Europe s-a deconspirat în compromisul teritorial de la Ialta din februarie 1945 – detestat de la început – și decizia finală din 1947-1948 de a lichida nu numai zona de influență sovietică, ci și statul sovietic odată cu ea. Sarcina a fost încredințată lui Frank Wisner și George Kennan. Wisner, un avocat de pe Wall Street, fusese trimis în România în 1944 de către omul de afaceri Allen Dulles, șeful OSS-Europa din noiembrie 1942, la Berna: era necesar să se evite un viitor sovietic pentru această țară, campioană a masacrelor antisemite, prin negocierea cu elitele sale care fuseseră implicate în acestea[17]. Kennan, diplomat, își petrecuse cariera, din 1931 la Riga (Letonia) și apoi în diferite posturi, luptând împotriva URSS[18]. Prin urmare, Departamentul de Stat a încredințat acestui tandem, în cadrul CIA (succesorul oficial al OSS) înființată în iulie 1947, aplicarea Directivei 10/2 a Consiliului Național de Securitate din 18 iunie 1948, care prevedea lichidarea generală a socialismului european[19]. O vedetă a Războiului Rece, Kennan, rezonabil la pensie, a avertizat Washingtonul împotriva extinderii NATO spre Est, împotriva Rusiei, după 1991[20].

Ucraina a ocupat un rol central în această direcție, iar Washingtonul s-a bazat pe experiența Germaniei (de Vest), care devenise din nou un aliat imediat după ce fusese înfrântă (ca după Marele Război). Istoricul Christopher Simpson a descris încă din 1988 uluitoarea salvare-reciclare de către OSS și succesorii săi („Unitatea de Servicii Strategice”, apoi CIA) a criminalilor de război europeni, în principal germani și ucraineni. Harry Rositzke, șeful „operațiunilor sub acoperire în interiorul URSS” ale naziștilor ucraineni, din 1945 la München – și un agent loial care nu a menționat niciun nume – a recunoscut în 1985: „Știam foarte bine ce facem. Baza de lucru era să folosim orice gunoaie, atâta timp cât erau anticomuniste”[21]. Istoricii americani Breitman și Goda, specialiști în „Shoah” și colaboratori obișnuiți ai Departamentului de Stat, au completat dosarul în 2010.

Washingtonul avea mare nevoie de Vatican, care, în calitate de salvator în masă al criminalilor de război prin intermediul clerului european și-a menținut colaborarea cu moștenitorii Reich-ului, dar a adaptat-o la alinierea sa cu Statele Unite, stăpâni ai „Europei de Vest” și mari donatori (pentru uz intern, italian și internațional). Curia a continuat să își gestioneze fondul său uniat de la Lvov, prin intermediul prelaților și preoților clandestini. Szepticky, care a murit în noiembrie 1944, a fost succedat de liderul banderist Ivan Bucko, fost „episcop auxiliar de Lvov” (din 1929), care fusese implicat în pregătirile pentru Barbarossa și apoi în „recreștinarea” eșuată a rușilor. În vara anului 1945, Washingtonul l-a acceptat pe acest „expert al Vaticanului în chestiuni ucrainene [cu] opinii radical anti-rusești”, ca „vizitator apostolic al rutenilor din armata Ucrainei” (OUN-UPA) și șef, la Roma, până în 1971, al „Ucrainenilor în Europa de Vest”[22].

Încă din iulie 1944, chiar înainte ca Armata Roșie să intre în Lvov, ucigașii în masă din „Consiliul Suprem de Eliberare a Ucrainei” (UHVR), inclusiv prelații, au tratat sub aripa romană „cu guvernele occidentale”. Aliații britanici și americani au colaborat cu grupurile conduse, pe de o parte, de Bandera-Stetsko (80% din forța de muncă ucraineană din „lagărele de persoane strămutate în Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite și alte țări occidentale la sfârșitul anilor 1940”) și, pe de altă parte, de Lebed și prelatul uniat Ivan Hrinioch, ofițerul de legătură al Vaticanului[23].

În mai 1945, americanii îl numiseră și instalaseră, foarte aproape de München, ca spion șef, pe generalul nazist (membru al NSDAP) al Wehrmacht-ului Reinhard Gehlen: șeful „Informațiilor militare germane pe Frontul de Est” din URSS ocupată (Fremde Heere Ost, FHO), Gehlen, responsabil de „interogatori”, îi dirija pe colaboratorii sovietici din toate regiunile ocupate, inclusiv din Ucraina, și construise armata Vlassov încă din 1942. Acești soldați ai Armatei Roșii, care s-au alăturat Wehrmacht-ului pentru a nu pieri, au format bande criminale care au acționat, în URSS și chiar împotriva rezistenței franceze în anii 1943-1944[24], asemenea naziștilor uniați.

Lui Gehlen, un mare criminal de război, i s-au încredințat în 1945 responsabilități imense: spionaj de informații și agresiune împotriva URSS, dar și acțiuni anticomuniste în zona americană. Adenauer, care îl aprecia la fel de mult, i-a încredințat serviciile sale secrete la înființarea RFG în toamna anului 1949: marele nazist Gehlen a condus astfel Bundesnachrichtendienst (BND) până la pensionarea sa în 1968[25]. Având în vedere experiența germană dobândită încă din anii 1930, contribuția sa în Ucraina a fost decisivă. Înconjurat exclusiv de foști naziști, inclusiv de foștii săi adjuncți din URSS ocupată, Gehlen a menținut astfel fără întrerupere colaborarea germano-ucraineană.

Londra și Washington au colaborat și au concurat în folosirea lui Bandera și a acoliților săi. Washingtonul a fost mai discret, dar a lăsat majoritatea banderiștilor și pe alți membri ai OUN să se reunească în München și în împrejurimi. Aliații-rivali au refuzat sub toate pretextele să-i livreze pe Bandera și pe alți criminali de război ucraineni „refugiați” URSS-ului, care cerea judecarea lor încă de la începutul anului 1946.

Americanii l-au ajutat pe Bandera să se instaleze la München încă din august 1945, i-au falsificat acte de identitate (pe numele Stefan Popel) și alte documente false, inclusiv unul de „internat în lagărele de concentrare naziste între 15 septembrie 1941 și 6 mai 1945 [și] eliberat din lagărul de concentrare Mauthausen” – una dintre legendele presei „occidentale” actuale. L-au găzduit și i-au oferit multe facilități, inclusiv un set de legitimații de jurnalist pentru un ziar „francez”.

CIA l-a desemnat pe Gehlen și BND-ul său să „se ocupe” de Bandera – implicat în „operațiuni militare” în Ucraina, documente încă clasificate. Bandera raporta direct lui Heinz Danko Herre, fostul secund al lui Gehlen în Divizia de Stat Major a „Fremde Heere Ost” (Serviciul de Informații Militare, Secția de Est – n.n.). repartizat printre altele la armata Vlasov și care, în calitate de „consilier principal al lui Gehlen” la BND, îl adora pe Bandera: „îl cunoaștem de aproximativ 20 de ani și are peste jumătate de milion de susținători în și în afara Germaniei”.

Washingtonul a întârziat cererea de viză pentru Bandera în Statele Unite încă din 1955, dar BND dorea să-l pună pe iubitul său Bandera în contact direct cu naziștii ucraineni din America, care imigraseră cu zecile de mii încă de la sfârșitul anilor 1940: complicitatea dintre CIA și Departamentul de Justiție al SUA a făcut posibilă încălcarea legii care interzicea imigrația naziștilor. „Oficialii CIA din München” au acceptat în cele din urmă „acordarea [așa-zisei] vize în 1959”, dar Bandera nu a putut ajunge în Statele Unite: un agent KGB l-a executat la München la 15 octombrie 1959, „sovieticii hotărând că nu-și pot permite resuscitarea alianței dintre spionajul german și fanaticii ucraineni” (Breitman și Goda). Acesta este motivul pentru care actualul „erou național” al Ucrainei „independente” nu și-a extins activitățile dincolo de Atlantic.

Washingtonul, din nou în colaborare cu BND, și-a continuat activitatea în Ucraina și în jurul acesteia, inclusiv în Cehoslovacia, „CIA furnizând bani, provizii, instruire, instalații radio și parașutări pentru agenții instruiți” ai UPA. Chiar în Statele Unite, CIA a promovat alți aliați banderiști ca vestitori ai „democrației” ucrainene, precum Mykola Lebed, un „sadic notoriu și colaborator al germanilor”, care îl contactase pe Allen Dulles la Berna la începutul anului 1945. În 1955, Dulles l-a naturalizat pe liderul mișcării de propagandă „națională ucraineană” din Statele Unite și l-a instalat la New York ca „rezident permanent”, unde a fost responsabil de „asasinatele în masă ale ucrainenilor, polonezilor și evreilor”.

Din 1955, „au fost aruncate pliante din avioane deasupra Ucrainei, iar emisiunile radio numite «Nova Ukraina» au fost difuzate din Atena pentru consumul ucrainean”. Toate țările NATO au fost mobilizate în acest scop.

După ce fiascoul maghiar din noiembrie 1956 a pus capăt acțiunilor militare în Europa de Est (și l-a împins pe obsedatul Wisner la nebunie[26]), a înflorit o așa-numită „asociație non-profit” (finanțată, ca și restul, de CIA), cunoscută sub numele de „Prolog”, însărcinată cu inundarea Ucrainei cu propagandă antisovietică. Briocher, secundul lui Lebed, a condus filiala sa din München, „Ukrainische Gesellschaft für Auslandsstudien” (Societatea ucraineană pentru studii externe). În 1957, Prolog a difuzat 1.200 de programe de radio timp de 70 de ore pe lună și a distribuit 200.000 de ziare și 5.000 de pliante. A organizat distribuirea de „cărți ale scriitorilor și poeților naționaliști ucraineni”, inclusiv în Ucraina sovietică, „până la sfârșitul Războiului Rece”. A „finanțat deplasarea studenților și a cadrelor universitare ucrainene la conferințe academice, festivaluri internaționale pentru tineret” și alte evenimente: la întoarcere, beneficiarii de subvenții raportau CIA. Prolog a fost singura „conductă pentru operațiunile CIA către Republica Sovietică Ucraineană și cei patruzeci de milioane de cetățeni ucraineni ai acesteia”.

În anii 1960, banderiștii americani, inclusiv Lebed, și-au făcut conversia publică la filosemitism, denunțând sistematic „Sovieticii pentru antisemitismul lor”, o temă foarte la modă în aceste zile. Aristocratul catolic polono-american Zbigniew Brzezinski, un pilon încă din anii 1950 al subversiunii permanente împotriva URSS și al divizării Ucraina-Rusia[27], a susținut în 1977, în calitate de consilier pentru securitate națională al lui Jimmy Carter, extinderea acestui program. În anii 1980, între Carter și Ronald Reagan, Prolog s-a extins și la „alte naționalități sovietice, care includeau dizidenți sovietici evrei – ironie supremă”, potrivit lui Breitman și Goda.

Aceasta a fost o tactică strălucită, după decenii de ostilitate sau indiferență față de evreii europeni[28], deoarece propaganda „occidentală” a transformat o URSS odinioară urâtă ca iudeo-bolșevică într-un simbol al antisemitismului.

Operațiunile americano-germano-ucrainene-naziste împotriva URSS și a Europei de Est, numite „Cartel”, apoi „Aerodinamic”, apoi, în anii 1980, „Qrdynamic”, „Pddynamic” și „Qrplumb”[29] nu au încetat niciodată. Studiul lui Breitman și Goda s-a încheiat în 1990, „în pragul colapsului” URSS: totul era atunci pregătit în Ucraina pentru următoarea fază, gestionată de doamna Nuland și de adepții săi[30].

Autor: Prof. univ. dr. Annie Lacroix-Riz 

Annie Lacroix-Riz (născută la 18 octombrie 1947) este profesor de istorie modernă la Universitatea Paris VII, specialist în relații internaționale în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este specializată în istoria politică, economică și socială a celei de-a 3-a republici franceze și a Guvernului de la Vichy, în relațiile dintre Vatican și cel de-al Treilea Reich, precum și în strategia elitelor politice și economice franceze înainte și după al Doilea Război Mondial[31].

Note:

[1] La Documentation français, nr. 664, 10 iulie 1947, online.

[2] https://www.youtube.com/watch?v=rPVs5VuI8XI

[3] https://www.govinfo.gov/content/pkg/CHRG-113shrg91859/html/CHRG-113shrg91859.htm

[4] Traduceți îngrozitoarea sa intrare pe Wikipedia în engleză, https://en.wikipedia.org/wiki/Victoria_Nuland, mai precis decât în franceză; https://fr.wikipedia.org/wiki/Victoria_Nuland

[5] În afară de China, acum „populară”, există puterile „democratice” ale coaliției rusofobe NATO din 2022, inclusiv Statele Unite, fostul Imperiu Britanic (inclusiv Canada și Australia), Franța, Japonia, Polonia, Italia (lista completă: https://fr.wikipedia.org/wiki/Intervention_alli%C3%A9e_pendant_la_guerre_civile_russe)

[6] Lacroix-Riz, Vaticanul, Europa și Reichul de la Primul Război Mondial la războiul rece (1914-1955), Paris, Armand Colin, 2010, capitolul 6 și passim.

[7] Tottle, Fraud, Famine and Fascism, The Ukrainian Genocide Myth from Hitler to Harvard, Toronto, Progress Book, 1987, online, capitolele 1-2.

[8] Vaticanul, Europa și Reich, capitolul 7, din care p. 332-333; și https://www.historiography.info/ukr33maj2008.pdf

[9] Stepan Bandera, Viața și viața de apoi a unui naționalist ucrainean. Fascism, Genocid and Cult, Stuttgart, ibidem Press, 2014, , netradus în franceză

[10] Raul Hilberg, Distrugerea evreilor din Europa, Paris, Gallimard, 1991, 2 vol., vol. 2, p. 612-642.

[11] Vaticanul, Europa și Reichul, passim.

[12] Richard Breitman și Norman Goda, Hitler’s Shadow: Nazi War Criminals, US Intelligence and the Cold War, Arhivele Naționale, 2010, http://www.archives.gov/iwg/reports/hitlers-shadow.pdf, p. 76, și tot acest capitol 5 „Colaboratori: informații aliate și Organizația Naționaliștilor Ucraineni”, p. 73-97 (tradus acum, În umbra lui Hitler. Serviciul secret american și criminalii naziști în timpul Războiului Rece, Paris, J.-C. Godefroy, 2022, acest capitol 5: „Colaboratori: Spionajul aliat și Organizația ucraineană Naţionalişti (OUN)”).

[13] Geoffrey Roberts, Războaiele lui Stalin, Paris, Delga, 2014 p. 437 (ediția I, Războaiele lui Stalin, 2006).

[14] Tottle, Fraud, Famine and Fascism, Capitolul 9, „Colaborare și coluziune”

[15] Roman Dmowski, Viitorul Poloniei, cap. „Chestiunea ucraineană”, traducere anexată la scrisoarea 396 din Jules Laroche, Varșovia, 24 august 1930, URSS 1918-1940, vol. 678, arhive diplomatice.

[16] „Presa Hearst. Campania continuă”, Totle, Fraude, Foamete și Fascism, capitolul 2, p. 13-21.

[17] Burton Hersh, Elita americană și originile CIA, New York, Scribners, 1992, indexul Wisner.

[18] https://en.wikipedia.org/wiki/George_F._Kennan#Diplomatic_career , bibliografie uriașă.

[19] Bibliografie Lacroix-Riz. „Imperialismele dominante în Ucraina de înainte de 1914 până la salvarea-reciclarea germano-americană a criminalilor de război banderiști (1890-1990)”, capitolul Rusia fără ochiuri, Paris, Delga, p. 145-169, 2022.

[20] Interviu James Peck, profesor asistent de istorie, Universitatea din New York, colaborator la lucrările lui Kennan din anii 1980, cu jurnalistul chinez Xia Wenxin, Global Times (GT), 29 martie 2022

[21] Interviu din 16 ianuarie 1985, citat în Simpson, Blowback, p. 159, acest capitol 12 și indicele Bandera și Lebed; Rositzke, Operațiunile secrete ale CIA: spionaj, contraspionaj și acțiune secretă, New York, Routledge, 2019 (ediția I, 1977).

[22] Vaticanul, Europa și Reich-ul, cap. 10-11, despre Ucraina sovietică, p. 614-615 și indicii Bucko.

[23] Mixt, Breitman și Goda, Umbra lui Hitler, p. 77, iar Rossolinski-Liebe, Stepan Bandera, mai precis, p. 280.

[24] Lacroix-Riz, Nepurificarea în Franța din 1943 până în anii 1950, Paris, Dunod-Armand Colin, 2019, buzunar, 2022, p. 47, 82.

[25] Simpson, Blowback; Naftali, „Reinhard Gehlen and the United States”, în Breitman et al., U.S. Intelligence and the Nazis, p. 375-418. Pionier, jurnalistul E.H. Cookridge, agent de informații al anglo-americanilor în timpul războiului, Gehlen, spionul secolului, Londra, Hodder și Stoughton, 1971.

[26] Then to suicide (1965), Hersh, The old boys și Simpson, Blowback, Wisner index.

[27] https://en.wikipedia.org/wiki/Zbigniew_Brzezinski

[28] Acest singur incident, Peter Novick, The Holocaust in American Life, Boston, Houghton Mifflin, 1999, care a devenit The Holocaust in American Life, Paris, Gallimard, 2001, indispensabil, și David Wyman, The Abandonment of the Jews: America and the Holocaust 1941-1945, New York, Pantheon Books, 1984, acum The Abandonment of the Jews. Americanii și soluția finală, Paris, Flammarion, 1987.

[29] Breitman și Goda, Hitler’s Shadow, capitolul 5, passim, (și Simpson, Blowback, capitolul 12 și Rossolinski-Liebe, Bandera, capitolul 7). Annie Lacroix-Riz, profesor emerit de istorie contemporană, Universitatea din Paris

[30] Sursa – https://fr.sott.net/article/41717-Bandera-et-le-nazisme-ukrainien-champions-de-l-Occident – 24 ianuarie 2023.

[31] Wikipedia – https://en-m-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Annie_Lacroix-Riz?_x_tr_sl=fr&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

Citiți și:
Războiul rabinilor cu Rusia şi anunţul sioniștilor că vor acţiona pentru refacerea Ucrainei ca un „Mare Israel” (I)
„Țara 404”: Președintele Poloniei și bunicul său nazist urainean!!!

 

yogaesoteric
24 aprilie 2023