BHAIRAVIMUDRA, Eliberarea spirituală supremă (II)

de profesor yoga Dan Bozaru

Citiţi prima parte a acestui articol aici.

Referindu-se în lucrarea sa fundamentală, Tantraloka, la realizarea identităţii individuale cu însuşi SHIVA în conştiinţa absolută (ANUTTARA), marele înţelept Abhinavagupta afirma: „Această realizare spirituală reprezintă suprema plenitudine şi dincolo de ea nu mai există nimic altceva care să poată fi atins. Orice alt tip de realizare care poate fi concepută izvorăşte dintr-o stare ce provine din această perfecţiune supremă şi indestructibilă a conştiinţei absolute. O dată ce această stare necreată şi fără nicio cauză exterioară a fost atinsă de yoghinul perseverent şi plin de aspiraţie, ce alt fruct al realizării lui ar putea să mai existe dincolo de ea?”.

În prima parte a acestui articol s-a prezentat în mod sintetic atât semnificaţia, cât şi calea practică generală de realizare a MUDRA-ei supreme: BHAIRAVIMUDRA. S-a arătat, de asemenea, că dubla mişcare (de contracţie şi de expansiune) a conştiinţei yoghinului este în realitate un „gest”, o MUDRA cosmică pe care acesta îl realizează în practica lui spirituală. În tradiţia spirituală a şivaismului caşmirian, „mişcarea cosmică” a conştiinţei este numită KRAMAMUDRA. Marele înţelept şi eliberat Kshemaraja a explicat faptul că această practică este numită MUDRA (gest sincronizator), deoarece, pe de o parte, determină manifestarea beatitudinii spirituale infinite în adeptul care realizează cu fervoare KRAMAMUDRA, iar pe de altă parte este însăşi această beatitudine supremă a Conştiinţei lui Dumnezeu Tatăl. Mai mult decât atât, KRAMAMUDRA dizolvă orice urmă de impuritate şi de ignoranţă din conştiinţa individuală a yoghinului, punând astfel sigiliul, MUDRA iluminatoare, peste experienţa lui universală, în sensul că orice act de percepţie şi de experienţă individuală este atunci infuzat de conştiinţa plenară a Iluminării spirituale, fără să mai fie supus interpretărilor false ale ego-ului şi fără să mai nască felurite contradicţii în mentalul individual. Acest lucru este posibil pentru că yoghinul se află în cea de-a patra stare de conştiinţa (TURIYA), care transcende şi totodată include celelalte trei stări de conştiinţă: starea de veghe (JAGRAT), starea de somn cu vise (SVAPNA) şi starea de somn fără vise (SUSUPTI).
 
Această MUDRA este numită KRAMA, deoarece ea este însăşi sursa emanaţiei universale; de asemenea, ea reprezintă toate procesele conştiente care au o succesiune (KRAMA) (adică toate procesele secvenţiale în timp), fiind totodată chiar apariţia succesivă a acestor procese.

Uluirea fără seamăn a uniunii cu Divinul

Aspectul principal care derivă din practica plină de succes a lui KRAMAMUDRA este acela că toate contrariile şi toţi opuşii din Creaţie fuzionează, ceea ce înseamnă că la nivelul conştiinţei individuale este percepută uniunea beatifică dintre SHIVA şi SHAKTI. Altfel spus, yoghinul nu mai percepe atunci categoriile (TATTVA-ele) universului ca fiind separate şi individuale, ci conştientizează plenar şi simultan atât infuzia TATTVA-elor inferioare (aşa-zis „grosiere”) de către cele superioare, cât şi prezenţa germinală a categoriilor de existenţă (TATTVA) inferioare în cele superioare. Prin urmare, yoghinul începe practica sa meditativă realizând o formă incipientă a lui BHAIRAVIMUDRA, în care face ca ceea ce apare drept „exterior” să se unească în conştiinţa sa cu ceea ce este „interior”.

Mai apoi, realizând KRAMAMUDRA, el infuzează „exteriorul” în „interior” şi „interiorul” în „exterior”. Atunci când atinge perfecţiunea în ambele tipuri de „mişcări” ale conştiinţei sale (de la exterior spre interior şi de la interior spre exterior), yoghinul atinge cea mai înaltă formă de practică a lui BHAIRAVIMUDRA, în care cele două tipuri de „mişcări” se resorb complet în Conştiinţa Supremă (ANUTTARA) a lui Dumnezeu Tatăl, liberă de orice diferenţieri şi polarităţi. Dacă nu reuşeşte însă să menţină această stare supremă de conştiinţă, el va reveni pe nivelul inferior specific practicii lui KRAMAMUDRA, până când va reuşi să fuzioneze şi să omologheze complet toate categoriile superioare de existenţa cu categoriile inferioare şi, de asemenea, categoriile (TATTVA) inferioare cu cele superioare. Atingând acest stadiu suprem al evoluţiei sale spirituale, yoghinul nu mai trebuie să se încadreze pe nicio cale (ANUPAYA) şi nici să mai folosească vreun mijloc (KARANA) pentru a dobândi eliberarea spirituală supremă. Atunci tot ceea ce spune sau făptuieşte şi orice percepe sau gândeşte este o reflectare directă şi perfectă a celui mai înalt nivel de conştiinţă. Tocmai de aceea, „fructul” realizării cu succes a lui BHAIRAVIMUDRA mai este numit şi „marea minune” (CHAMATKARA) şi „uluirea fără seamăn” (VISMAYA) care îl copleşeşte pe yoghin atunci când el atinge planul uniunii depline (YOGABHUMIKA) în Conştiinţa Absolută a lui Dumnezeu Tatăl, acolo unde toate opoziţiile fuzionează beatific în radiaţia glorioasă şi eternă a Luminii Supremei Conştiinţe Depline.

Expansiunea conştiinţei conduce la adevăr

O dată ce el atinge acest prag suprem al realizării spirituale, yoghinul devine conştient de faptul că natura sa adevărată este în realitate una şi aceeaşi cu Supremul Subiect conştient (SHIVA). Fiind complet uluit, el descoperă atunci că individualitatea sa, construită în întregime pe un suport mental efemer şi profund implicată în reţeaua extrem de complexă a dualităţii spaţio-temporale, nu există în realitate şi că tot ceea ce el s-a străduit să realizeze în această direcţie pe parcursul numeroaselor sale existenţe are, de fapt, o natură iluzorie. Intuiţia spontană a acestui aspect fundamental îl determină atunci pe yoghin să transceandă orice construcţie mentală a gândurilor şi să se absoarbă astfel în Conştiinţa Absolută a lui Dumnezeu, dobândind eliberarea spirituală supremă.

Ignoranţa care determină delimitarea de conştiinţa Întregului (care, de fapt, reprezintă însăşi natura noastră esenţială) constă într-o stare de contracţie a conştiinţei, în cazul fiinţei umane obişnuite, care atunci trăieşte convingerea că acelea sunt toate posibilităţile pe care le are la dispoziţie. Realizarea faptului că suntem dominaţi de ignoranţă, în diferite grade, poate fi evidenţiată numai prin expansiunea gradată a conştiinţei, pentru a ajunge în acest fel să ne revelăm propria natură esenţială. Practic vorbind, putem spune că întregul proces al evoluţiei spirituale reprezintă (cel puţin în viziunea înţelepţilor care aparţin de tradiţia spirituală a şivaismului din Caşmir) un amplu proces de expansiune a conştiinţei. Una dintre doctrinele şivaiste care a reliefat cel mai bine această caracteristică a evoluţiei spirituale a fost doctrina şcolii SPANDA (Pulsaţia sau Vibraţia Divină Supremă a Conştiinţei lui Dumnezeu Tatăl). „Mişcarea” ce se realizează de la starea de contracţie la starea de expansiune a conştiinţei individuale marchează, de fapt, tranziţia de la ignoranţă la înţelegerea corectă a realităţii, de la dispersia mentalului şi limitarea formei conştiinţei focalizate în întregime doar asupra unei realităţi percepute şi reprezentate în mod discursiv, la conştiinţa directă şi intuitivă a Totului ca unitate indestructibilă, care este însăşi natura noastră divină absolută.

Starea de contracţie a conştiinţei sufletului individual supus ignoranţei îl face pe om să devină sclavul realităţii fenomenale (care este duală), deoarece îi lipseşte înţelegerea subtilă şi intuitivă a unităţii care defineşte întreaga existenţă, iar atenţia lui este focalizată doar asupra diversităţii grosiere din exterior. Totuşi, chiar dacă atunci sufletul individual ignorant nu este conştient de acest substrat fundamental al Creaţiei (care este unitatea perfectă şi indestructibilă), nu înseamnă că actul lui de cunoaştere asupra diversităţii este fals. Ignoranţa implică o formă a cunoaşterii care, deşi dintr-un anumit punct de vedere este corectă, subjugă fiinţa individuală şi determină fenomenul „orbirii sale spirituale”.
Dacă noi am fi în totalitate ignoranţi, ar însemna să fim practic inconştienţi faţă de realitatea înconjurătoare. Tocmai de aceea este necesar şi totodată important să precizăm faptul că ignoranţa spirituală este totdeauna corelată cu un anumit grad de conştiinţă. Prin urmare, deşi ocultează lumina divină a conştiinţei, totuşi este greşit să gândim (la fel ca doctrinele unor şcoli dualiste ale şivaismului) că ignoranţa reprezintă o impuritate ce acoperă cunoaşterea, aşa cum „o stofă groasă acoperă un vas”. Analizând în profunzime şi cu luciditate acest aspect important, ajungem la concluzia că şi ignoranţa spirituală reprezintă tot pura conştiinţă, chiar dacă această reprezentare a ei este foarte parţială şi limitată. Aşadar, Supremul SHIVA, care este conştiinţa universală, constituie însăşi natura esenţială atât a stării de contracţie a conştiinţei, cât şi a stării ei de expansiune, ambele fiind, de fapt, forme distincte ale cunoaşterii:
1) cunoaşterea supremă (PARAJNANA), definită ca revelarea naturii divine esenţiale, Realitatea Supremă din orice fiinţă care există în Creaţie.
2) cunoaşterea inferioară (APARAJNANA), ce rezultă din activitatea mentală a subiectului individual (a cărui conştiinţă este contractată). Ea constă, mai ales, din reprezentările mentale (VIKALPA) pe care acesta şi le formează atât despre el însuşi, cât şi despre obiectele pe care le percepe, fiind o cunoaştere de tipul: „Eu cunosc acest lucru…” sau „eu ştiu despre aceasta…”. Spre deosebire de cunoaşterea inferioară, cunoaşterea superioară (care este o caracteristică a purei conştiinţe) este liberă de orice reprezentări mentale. Aceasta este starea supremă spre care ne conduce practica perseverentă şi atent focalizată a lui BHAIRAVIMUDRA.

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 53

Citiţi şi:
PRAKASHA – Lumina conştiinţei divine străluceşte orbitor (I)
Calea spre inima transcendenţei

yogaesoteric
15 ianuarie 2010