Bucovina – Spicuiri istorice (I)

Subiectul acesta, abordat în contextul politic de azi al războiului dintre Rusia și Ucraina cere, înainte de toate, o bună cunoaștere a istoriei – mai vechi și mai noi – a modului cum au evoluat relațiile dintre Rusia și statele din vecinătatea ei apuseană, precum și cu Puterile ale căror interese se confruntau în această zonă geografică. Cunoașterea faptelor, evenimentelor ce au jalonat această evoluție, implică direct interesele românești de-a lungul multor secole.

Este de la sine înțeles că limitele de spațiu ale unui studiu de revistă permit doar o abordare punctuală a acestei problematici și anume referitoare la soarta acelei părți din Nordul Principatului Moldovei – „Țara de sus” – care a fost cuprinsă în vârtejul evenimentelor politice începând cu secolul al XVIII-lea. În același timp însă, această problematică nu poate fi nici abordată, nici înțeleasă dacă este ruptă din contextul mai larg al relațiilor Principatului Moldovei cu marile puteri vecine ale căror interese vizau acapararea teritoriului acestuia, dominația Gurilor Dunării, a navigației pe fluviu, a ieșirii la Marea Neagră.

Înainte de a purcede la istorisirea faptelor, morala istoriei mă obligă să readuc în memoria contemporanilor mei, care caută să discearnă – cu mai multă sau mai puțină pricepere – calea corectă a mersului istoriei, analiza și judecățile de valoare înfățișate de Ion I. Nistor – „cel mai mare istoric al Bucovinei”, cum îl caracteriza Nicolae Iorga în lucrarea Problema ucraineană în lumina istoriei, publicată la Cernăuți în 1934, sub auspiciile Institutului de Istorie și Limbă al Universității „Regele Carol al II-lea”, lucrare datată Cernăuți, octombrie 1933.

„Lucrarea de față este rezultatul unor îndelungate studii și cercetări în domeniul istoriei contemporane – scrie I. Nistor în «Cuvânt înainte». În paginile ei am urmărit să pun în evidență una dintre cele mai controversate probleme politice și naționale care preocupă astăzi spiritele în măsură foarte largă și așteaptă să fie soluționată. Pentru justa ei apreciere se cere însă ca ea să fie scoasă din vâltoarea luptelor și pasiunilor politice și ridicată la înălțimile unei analize istorice obiective. În toiul luptelor naționale s-au făcut afirmațiuni pătimașe, s-a recurs la exagerări nedrepte și s-au ridicat revendicări nejustificate”[1].

„Am insistat – anunță în această prefață Ion Nistor – asupra vechiului imperiu de Kiev și a principatului de Halici, apoi asupra faimoasei Diplome bârlădene și asupra izvodului orașelor de la Dunăre, pentru a dovedi netemeinicia unor afirmațiuni referitoare la pretinsele stăpâniri slave asupra unor părți din pământul românesc. Un capitol întreg a fost dedicat ctitoriilor românești din Polonia și Ucraina, pentru a scoate în evidență contribuția Bisericii românești la viața duhovnicească a poporului ucrainean aflat sub stăpânire străină. S-a arătat apoi cum românii s-au dovedit totdeauna prieteni și protectori ai ucrainenilor de pretutindeni. […] Legăturile dintre Ucraina și Moldova de pe vremea lui Bogdan Hmielnițki, Doroșenko și Mazepa sunt tratate pe temeiul bogatelor informațiuni istorice pe care le găsim la cronicarii contemporani Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce și Dimitrie Cantemir. […] În toată epoca căzăcească, raporturile de bună vecinătate dintre români și ucraineni au fost cele mai sincere și cordiale întrucât granița Nistrului dintre cele două popoare n-a fost contestată de nimeni. Dimpotrivă, ea a fost recunoscută chiar în acte oficiale. Cuvintele «Inter nos et Valachiam ipse deus flumine Tyras[2] dislimitavit» («Între noi și Țara Românească, zeul însuși a pus ca delimitare râul Tyras») au rămas să determine până astăzi condițiunile de prietenie și bună vecinătate dintre români și ucraineni”.

Revendicările teritoriale ale Ucrainei în Bucovina și Basarabia au contribuit la înăsprirea relațiilor între cele două popoare. „Disensiunile au sporit foarte mult în timpul războiului mondial când Ucraina rusească ridică pretenții asupra Basarabiei iar cea austriacă asupra Bucovinei sau a unei părți din ea. Atunci, Sfatul Țării din Chișinău cât și Consiliul Național al Bucovinei din Cernăuți au protestat energic împotriva unor asemenea pretenții nefondate, afirmându-se sus și tare inalienabilele drepturi ale Moldovei asupra vechiului pământ românesc până la Nistru.

Protestările acestea unanime – arată I. Nistor – determină pe șeful misiunii ucrainene din București să declare în numele guvernului său că «ucrainenii consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ambele țări». Prin această declarație s-a pus baza unei înțelegeri trainice între cele două țări vecine, pe care numai unii agitatori nesocotiți încearcă să le tulbure prin uneltirile lor […].”[3]

Și pentru cei de azi, o judecată care vine de peste veac are o actualitate dincolo de orice comentariu: „Ucrainenii luminați din toate părțile agită mereu chestiunea națională și reclamă imperios soluționarea ei. Este datoria lor națională să o facă și nimeni nu le poate lua în nume de rău că agită o chestiune care îi interesează și îi atinge așa de aproape. Nu este însă mai puțin adevărat că și națiunile și statele vecine cu ucrainenii sunt datoare să urmărească de aproape desfășurarea acestei probleme, contribuind după putința lor la rezolvarea ei în mod just și echitabil.

Îndeosebi noi, românii – precizează autorul – vecini la Ceremuș și Nistru cu ucrainenii, pe sute de de kilometri, suntem datori să urmărim cu atenție evoluția problemei în toate amănuntele ei și aceasta cu atât mai vârtos cu cât dezvoltarea istorică a adus cu sine ca o fracțiune din națiunea ucraineană să sălășluiască între hotarele României, și anume în vechile provincii moldovenești Bucovina și Basarabia, precum și în Maramureș. De aceea, nu ne poate fi indiferent felul în care urmează să fie soluționată problema ucraineană!”[4].

Cred necesar să includ în această scurtă dar utilă – cred – introducere, aprecierile obiective și foarte bine venite azi ale cunoscutului istoric Gheorghe Buzatu, plecat timpuriu dintre noi, semnatarul „Argument”-ului la ediția recentă a cărții lui I. Nistor: „Investigând realitățile trecutului, Ion Nistor revine consecvent în text la semnificațiile lor pentru prezent. În baza datelor istorice și etnice, istoricul dezvăluie întinderea drepturilor românești în Bucovina și Basarabia, respingând în contrapondere pretențiile imperialiste ale vecinilor de la Răsărit, ruși și ucraineni, în trecut și astăzi. Totodată insistă asupra revendicărilor românești care niciodată n-au depășit linia Nistrului. Dar, să-l recitim pe marele istoric: «Tot trecutul istoric este martor că poporul român a fost totdeauna însuflețit de cele mai bune simțăminte de prietenie și bună vecinătate față de ucraineni. Românii niciodată n-au râvnit la cuceriri teritoriale dincolo de Nistru… »[5]. Este necesar să recunoaștem că o atare concluzie – subliniază cu dreptate Gh. Buzatu – formulată în urmă cu peste o jumătate de veac, își dovedește deplina-i actualitate”[6].

Adevărul cuprins în aceste cuvinte este confirmat de întreaga istorie a românilor, iar contestările lui, nu puține, directe și indirecte, n-au putut fi niciodată argumentate. El face parte dintre adevărurile perene ale istoriei românilor.

1775

Numele „Bucovina” și „Basarabia” – atribuite unor așa-zise entități politico-teritoriale și etnice de sine stătătoare ale Moldovei, nu au existat ca atare niciodată. Denumirile acestea au apărut după săvârșirea anexiunii acestor părți ale Principatului autonom, de Imperiul habsburgic în 1775 și, respectiv, de Imperiul rus, în 1812; denumirile menționate le aparțin în exclusivitate acestor Imperii care au dorit separarea de Moldova – măcar teoretic, prin nume, a teritoriilor anexate.

Zona din partea de sud-est a Principatului Moldova, cu orașele Chilia și Cetatea-Albă era cunoscută sub numele de Țara Basarabească, pentru că, înainte de constituirea Principatului Moldova, s-a aflat sub stăpânirea Basarabilor, dinastie domnitoare în Principatul Valahia (Țara Românească). După înființarea statului său centralizat, Moldova s-a extins spre Sud și Est; în vremea Voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova se întindea de la Ceremuș și Hotin până la limanul Nistrului și Marea Neagră, stăpânind și Cetatea-Albă și Chilia (după moartea Voievodului valah Mircea cel Bătrân). Zona de sud-est a a Moldovei și-a păstrat vechea denumire de „Basarabia”, dar n-a fost niciodată o unitate administrativă de sine stătătoare[7] în cadrul Principatului Moldova. De altminteri, istoricul Gheorghe Brătianu, în studiul scris sub semnul rapturilor teritoriale din anul 1940, precizează că „frontierele Principatului moldovenesc erau trasate încă din epoca întemeieri sale”[8]. În anul 1392, Voievodul Roman Mușat se intitula „Domn al Țării Moldovei de la munte la mare”. În timpul lui Alexandru cel Bun fusese atins întregul curs al Nistrului[9].

În această arie de probleme, un document important îl reprezintă Tratatul de alianță din 1711 între țarul Petru cel Mare al Rusiei și Voievodul Moldovei Dimitrie Cantemir. Articolul 11 al acestui document preciza vechile hotare ale Țării Moldovei: „Frontierele Moldovei, după drepturile din vechime, sunt cele formate de Nistru, Camenița, Bender (Cetatea Albă) cu teritoriul Bugeacului (sud-estul Moldovei), Dunărea, Valahia, Transilvania și Polonia după delimitările care au fost făcute”. Acest Tratat prevedea și obligația ca trupele rusești să elibereze teritoriile pe care le ocupaseră în Moldova; de asemenea, era inclusă în Tratat și interdicția pentru ruși să obțină și să dețină proprietăți pe teritoriul Moldovei[10].

În timp. Imperiul rus a extins, în mod forțat, numele zonei din Sud-Estul Moldovei, Basarabia, la întreaga anexiune a pământului dintre Prut și Nistru.

Achiziția teritorială a Austriei nu avea nici ea un nume. La început s-a intitulat „Moldova austriacă”; mai târziu s-a recurs la dezvoltarea cuvântului buk=fag, din vechea slavă, folosit astfel de cronicari pentru a denumi codrii de fagi ce acopereau dealurile și colinele din Țara de Sus: „Bucovinele mari” în regiunea dintre Prut și valea superioară a Ceremușului, și „Bucovinele mici” în regiunea dintre Prut și Nistru. Aceasta este originea numelui de „Bucovina”.

Principatul Moldovei era constituit din trei unități administrative: Țara de jos cu 12 ținuturi: Iași, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna-Covurlui, Fălciu, Lăpușna, Orhei și Soroca. Țara de sus cu 7 ținuturi : Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamț, Bacău. Basarabia cu 4 ținuturi: Bugeac, Cetatea Albă, Chilia, Ismail[11]. De precizat că Prutul nu era hotar între aceste ținuturi, și nici nu delimita vreunul dintre ele.

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina. Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză).

Referințe:

[1] Ion I. Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Societatea pentru Cultură și Literatură română în Bucovina, Ediție îngrijită de Ștefan Purici. Argument de Gheorghe Buzatu. Editura Septentrion, Rădăuți, 1997, p. 12.

[2] Tyras = Nistrul.

[3] I. Nistor, op.cit.,p. 13.

[4] Ibidem, p. 16.

[5] Ibid., p. 217.

[6] Gh. Buzatu, Argument, inserat în fața textului cărții lui I. Nistor. Este datat: Iași, 9 septembrie 1996, semnat Gh. Buzatu.

[7] Basarabia Bucovina Transilvania. Documente. Adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc. Departamentul Informațiilor Publice. Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București, 1996, p. 6.

[8] Gheorghe Brătianu, La Moldavie et ses frontières historiques, Imprimerie Semne, 1995, p. 95. În acest studiu. Gh. Brătianu se referă pe larg la întinderea statului moldovenesc de-a lungul istoriei sale, la modificările ce au survenit în contextul evenimentelor care s-au succedat în secolele următoare constituirii statului centralizat.

[9] Ibidem.

[10] Ibid., p. 99. De precizat că această din urmă prevedere era identică celei cuprinse în hatișerif-urile otomane: turcii nu aveau voie să dețină, pe teritoriul Principatelor române, niciun fel de proprietăți, nu aveau dreptul să construiască moschei, nu aveau dreptul să treacă Dunărea pentru a-și vinde mărfurile, schimbul se făcea în porturile dunărene cu negustorii români etc.

[11] Basarabia Bucovina Transilvania…, p. 6-7.

Citiți și:
Basarabia, Bucovina și războiul din Ucraina: Ambiguitate occidentală și duplicitate orientală
Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (I)

 

yogaesoteric
27 mai 2023