Bunul-simț

Am putea lega bunul-simţ de educaţia din familie, deci de cei șapte ani de acasă, dar şi de firea omului, de credinţa şi de năzuinţele sale, de felul său de a fi în lume şi de a transmite lumină sau întuneric în relaţiile cu oamenii. Secole de-a rândul strămoşii noştri nu au ştiut carte, dar au avut drept ladă de zestre omenia, credinţa, măsura şi bunul-simţ.

Oricât de mare era familia, cuvântul părinţilor era sfânt pentru urmaşi. Fiecare copil, la maturitate, ieşea în societate cu o seamă de învăţături, deprinderi şi norme ce ţineau de omenie, cumsecădenie şi bun-simţ. În fond, orice comunitate, mai ales rurală, respecta cu mare grijă aceste învăţături şi norme colective, care permiteau oamenilor să se simtă bine şi în siguranţă.

Dacă, Doamne fereşte, într-un sat apărea un „revoluţionar”, care sfida normele colective şi refuza să se corijeze, lumea îl scotea, până la urmă, la marginea satului şi îl trimitea pentru totdeauna să-şi câştige pâinea în alte părţi. Astfel, comunitatea se autoproteja de aceia certaţi cu bunul-simţ şi normele colective fără să aştepte ca Domnitorul să vină să le facă ordine şi dreptate.

Aşa a fost până în ziua când au intrat „eliberatorii” cu tancurile în satele noastre, au dat foc la biserici, la cărţile sfinte, i-au umilit pe preoţi, gospodari şi învăţători, învăţându-i pe copii să fie ca Pavlic Morozov, să nu-i asculte pe părinţi, dar să-i pârască la secretarul de partid. Cu ce societate ne-am ales în urma „educaţiei sovieto-komuniste” se vede zi de zi în fiecare localitate şi în orice spaţiu public.

Bunul-simţ a devenit o floare foarte rară în societate. Mai ales bunul-simţ ce ţine de comportamentul cetăţenilor în locurile publice. Mitocănia, brutalitatea, mojicia, lipsa de respect răbufnesc cam peste tot: de la o simplă deservire la cumpărături până în anticamera demnitarilor, din transportul public până la un concert sau spectacol.

Dictatura proletariatului a falimentat, dar nu şi mitocănia. Deşi majoritatea absolută a oamenilor sunt victime ale brutalităţii şi inculturii în spaţiul public, bădăranii, chiar dacă sunt în minoritate, se simt ca peştii în apă în transportul obştesc, în magazine, la volan. Partea şi mai rea este că atunci când apuci un bădăran de guler ca să-l pui la respect, el te priveşte cu nedumerire şi nu înţelege că comportamentul lui deranjează şi supără lumea din jur. Pentru el, obrăznicia, mojicia şi lipsa de bun-simţ au ajuns să fie ceva normal şi ţipă ca din gură de şarpe când îl rogi să se comporte ca un om civilizat.

Ce facem mai departe: dăm a lehamite din mână şi lăsăm bădărănismul şi lipsa de respect să domine societatea sau urmărim să găsim soluţii pentru a educa în cetăţenii de astăzi ceea ce aveau părinţii, buneii şi strămoşii noştri fără de carte – bunul-simţ şi cei șapte ani de acasă? Or, poate vă place cum arată societatea românească şi nu e timpul să ne facem prea mari griji, dacă cetăţenii nu au nevoie de bunul-simţ, de cei șapte ani de acasă, de cumsecădenie şi omenie…….

Dar despre ceea ce se petrece în sistemul (ne)educațional școlar instalat „pas cu pas” în „statul eșuat” de „Măria sa” Vodă Sparanghel și de „guvernele lui” de slugi prea-plecate ale GloboCap și al Ursulei, ce credeți? Așa vrem să arate „România educată”?

Citiți și:
Educație pentru emancipare sau imbecilizare?
Oamenii eminamente buni, ce sunt caracterizați de o moralitate înaltă, au deloc întâmplător un creier diferit

yogaesoteric
26 iulie 2023