Ca în orice ocupație…

România e codominium, sub dublă suveranitate: europeană și americană. Guvernanții săi sunt în realitate colaboraționiști, simpli agenți de influență ai ocupantului ajunși în poziții cheie. Asta spune imaginea în care apare ministrul Muncii pe vremea în care nu era nimic, nimic decât o susținătoare a entităţii potrivite pentru a ajunge ministru și a răsplăti puterea pe care o susține, UE, cu forță de muncă ieftină la comandă. V-a surprins promptitudinea Guvernului României de a furniza sclavi pentru plantațiile de sparanghel din Germania, în ciuda tuturor interdicțiilor, instaurate tot de către ea, și a pericolului pentru bieții români? O aveți explicată în această fotografie.

CV-ul acestei persoane spune că a absolvit o facultate particulară, dintre cele contra-cost, iar apoi s-a umplut de diplome, care dau bine și care nu înseamnă nimic. A trecut inclusiv și bineînțeles pe la școala de cadre a noii Securități, descendenta directă a comunistei Academii de Studii politice Ștefan Ghiorghiu, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Aici este fabricată și spălată pe creier astăzi noua nomenclatură, toți idioții care vor să ajungă ceva în viață și ar face orice pentru asta, trec pe aici și învață cum sa fie supuși noilor idealuri europene și globale, care se confundă cu interese lor, și să se așeze la comanda stăpânilor, care le facilitează realizarea acestor interese. Toți fonfii și flecari își învață discursul care îi va promova în funcții aici, „valorile europene”, „democrația”, „statul de drept” și toate acele expresii și noțiuni pe care le vor repeta papagalicește și care confruntate cu realitatea nu înseamnă nimic, le vor deprinde pentru a le găsi contexte aici.

Ei sunt, în realitate și nu e prea mult spus, niște trădători, inconștienți sau nu, niște vânduți: carieriști sadea, oameni amorali, lipsiți de scrupule, stăpâniți de ipocrizie și vanitate, fără coloană vertebrală. Și sunt promovaţi tocmai pentru aceste „calități”.

Doamna din imagine ținea mândră mai ieri steagul UE peste cel al propriei țări, indiferentă față de cel al propriei țări, și apoi a ajuns ministru și a trimis muncitori la comanda Germaniei, cu orice risc.

Măcar acum înțelegeți în ce colonie ați ajuns să trăiți și cine vă conduce? Imaginea este mai mult decât sugestivă, realitatea vă vine în ajutor, dar câtă inteligenţă v-a mai rămas?

SC România SA

„Democraţia” românească şi nu numai a reuşit să transforme statul într-o mare societate comercială în care oamenii obişnuiţi, lucrătorii de toate felurile şi micii întreprinzători, sunt simpli salariaţi, plătiţi şi exploataţi în beneficiul unităţii economice, în timp ce politicienii şi alte categorii de parveniţi sunt acţionarii care încasează dividentele de pe urma funcţionării statului şi îşi împart patrimoniul.

Totul poate şi chiar este necesar să fie gândit în termeni economici capitalişti în statul democrat, şi astfel guvernul este Consiliul de Administraţie (CA) al marii societăţi, în vreme ce toate tipurile de funcţii publice de conducere şi banii marilor oameni de afaceri asigură un rol şi privilegiile participării în marea Adunare Generală a Acţionarilor (AGA).

CA, mai restrâns, se întinde de la guvern până la şefii instituţiilor centrale, agenţiilor guvernamentale şi regiilor autonome, adică toţi cei care participă la „actul administrativ”, cum spun analiştii, în timp ce în AGA intră senatorii şi deputaţii, primari, şefii filialelor locale ale partidelor de la guvernare, neamurile transformate în oameni de afaceri…

Partidele sunt grupurile de interese din rândul acţionariatului care se luptă pentru a impune un anumit tip de politică economică marii societăţi şi pentru încasarea unei cote cât mai mari, în mod legal sau ilegal, din profit, din cuantumul dividentelor, ca şi pentru acapararea patrimoniului marii societăţi economice, statul.

Pentru modul acesta de a privi situaţia pledează nu numai discursul strict economic al guvernului, care nu îşi recunoaşte astfel decât o singură funcţie şi utilitate, cea economică, dar şi comisionul pe care cei din funcţiile publice de conducere îl încasează în mod legal atunci când participă la tranzacţiile, vânzările şi contractele pe care le încheie în numele marii societăţi comerciale, statul.

Precum în teoria lui Marx, în statul burghez, cetăţenii, la fel ca în orice unitate economică, îşi cedează plusvaloarea muncii lor statului, pentru a-şi respecta calitatea de contribuabili, ei rămânând doar cu acei bani care le pot asigura subzistenţa sau existenţa, pentru a continua să presteze pentru stat. Asta în timp ce acţionarii, politicienii şi clica oamenilor de afaceri care lucrează cu statul, ca şi alte categorii de parveniţi, îşi împart profitul şi patrimoniul societăţii, patrimoniul social.

Tot la fel ca în orice unitate economică, de data asta modernă, există stimulente care favorizează munca şi implicarea salariaţilor. Dacă în simplele societăţi economice, acţionarii aruncă salariaţilor firmiturile de la masa lor sub forma stimulentelor financiare şi a unor funcţii mai bine retribuite, care facilitează implicarea salariaţilor şi responsabilizarea, statul are un instrument recunoscut: alegerile.

Prin intermediul lor, din patru în patru ani, statul stimulează implicarea, participarea, ca şi responsabilizarea salariaţilor săi. Dat fiind numărul mare de acţionari care îşi dispută profitul şi patrimoniul, alegerile mai au un rol, asigurând şi participarea cât mai largă din rândul acţionarilor la împărţirea privilegiilor ce decurg din această calitate. Prin „schimbarea puterii politice” se schimbă componenţa CA şi, într-o proporţie importantă uneori, cea a AGA. La alegeri se deschide bursa internă a societăţii, şi cei din rândul acţionarilor care investesc în modul cel mai oportun pentru diferitele subunităţi economice vor câştiga o proporţie mai importantă din acţiuni şi astfel o participare mai mare la împărţirea profitului şi chiar un loc bine retribuit în cele două structuri de conducere, CA şi AGA. Ele sunt şi singurul indicator economic de performanţă recunoscut în rândul acţionarilor, dând măsura în care societatea funcţionează şi le va putea asigura prosperitatea prezentă şi în viitor.

În afara statisticilor pe care le consultă, acţionarii au astfel un indicator obiectiv şi suficient asupra gradului de suportabilitate asigurat pentru salariaţi în cadrul acestei unităţi economice atotcuprinzătoare în care aceştia îşi desfăşoară întreaga viaţă. Dacă salariaţii sunt hrăniţi şi fericiţi, precum în Vest, atunci cei din CA şi AGA nu îşi fac griji şi îşi păstrează de cele mai multe ori, la alegeri, funcţiile în cele două structuri şi dividentele, pe măsura acţiunilor deţinute. Dacă nu este aşa, precum la noi, atunci CA şi AGA se reînnoieşte din patru în patru ani, lupta acerbă pentru împărţirea profitului şi patrimoniului, mai mici decât în vest, ducând la asocieri între grupurile de interese din rândul acţionarilor, partidele, dintre cele mai nefireşti şi frecvente regrupări.

Reinvestirea profitului statului care nu se distribuie ca dividente acţionarilor, când nu se face prin implicarea şi spre beneficiul celeilalte categorii de acţionari ai statului, marii oamenii de afaceri, se realizează pentru facilitarea afacerilor statului cu alte megaunităţi economice, multinaţionalele şi corporaţiile. Astfel, statul investeşte pentru crearea infrastructurii necesare accesului şi investiţiilor pe piaţa sa a altor societăţi, numite „private”, care, la schimb, vor furniza statului contribuţii financiare sub forma taxelor şi impozitelor. Salariaţii sunt ultimul element de care se ţine cont în aceste investiţii.

Finanţa, atunci când nu este „privată” şi pe deplin exterioară statului, precum în SUA, Marea Bitanie şi alte ţări, este un partener de afaceri, cu o proporţie importantă de acţiuni şi un loc asigurat în CA. Nu este Mugur Isărescu veşnicul guvernator?

Ca orice unitate economică, statul se împrumută de la bancă cu dobândă pentru investiţii pe care acţionarii le derulează, în mod privat sau prin stat. Pentru acest împrumut, CA se angajează să respecte nişte condiţii de creditare şi pune gaj părţi din patrimoniul unităţii, pe care apoi, la nevoie, le vând pentru a putea rambursa împrumutul, marii acţionari încasându-şi comisioanele.

Dacă se află într-o situaţie economică dificilă, precum la noi, statul se împrumută pentru a plăti salariile angajaţilor, dar numai cât să nu moară de foame şi pentru câţi are nevoie la momentul respectiv, asta din raţiuni… economice. Cei de care nu mai este nevoie sunt invitaţi într-un mod cât se poate de pragmatic pe piaţa liberă a muncii şi pot lucra pentru alte unităţi economice asemănătoare, alte state, aşa cum a făcut-o preşedintele CA al SC România SA, Traian Băsescu. Noţiunile de patrie şi naţionalitate, aşa cum erau înţelese în mod tradiţional, nu mai au niciun rol acum.

Acesta este un mod de a privi situaţia şi au italieni o vorbă: „si non e vero, e ben trovato” (dacă nu e adevărat, e bine găsit), dar parcă e prea bine găsit ca să nu fie adevărat…

Citiţi şi:
Ilie Șerbănescu: «România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene»
Gândește urgent, România! 

yogaesoteric
8 noiembrie 2020