Cât de răi au fost „cei buniˮ? (VII)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

„Again and Again and Again” (II)

Citiți partea precedentă a articolului

Colonelul Dall şi-a făcut datoria până la capăt. Iată mărturia lui:

„Poporul Statelor Unite ale Americii nu a fost crescut şi educat pentru a deveni o masă de escroci cu mentalitate internaţională. Drept urmare, suntem acum victimele dinainte stabilite ale celor crescuţi şi deprinşi cu acest antrenament. Pe deasupra, ca popor, suntem prea înclinaţi spre hedonism, complet absorbiţi de un program urmărind plăcerea. În acest scop suntem răsfăţaţi şi modelaţi zi de zi de presa noastră, de radioul nostru şi de programele TV inspirate din afară. Din motive uşor de ghicit, modelatorii lumii ne îndeamnă să ne lăsăm cotropiţi de trivialitate.

Mulţi dintre noi suntem înclinaţi a simţi că statutul nostru politic, inclusiv independenţa noastră şi libertatea Statelor Unite sunt definitiv obţinute. Numai că, pe urmele acelui amator internaţionalist care s-a numit Woodrow Wilson, ne-am aşezat periculos, în 1913, în abjectul lui tobogan politic, iar acum ne apropiem de fundul acelei călătorii dezastruoase. A urmat apoi alt periplu dezastruos în toboganul lui F.D.R. şi al succesorilor lui. Unde ne vom opri dintr-un tobogan în altul? […] Spre sfârşitul lui lumesc, se pare că F.D.R. era ros de remuşcări şi de griji la Warm Springs, Georgia, din cauza felului cum Iosif Stalin îl jucase pe degete. Puteai înţelege aceste sentimente, numai că erau exprimate prea târziu. La vremea aceea, Stalin şi partizanii lui din SUA storseseră tot sucul portocalei prezidenţiale oferite păgubos de F.D.R. Nouă ne-a rămas doar coaja spre mistuire, ca unic profit. Ciudat, dar şi Woodrow Wilson a simţit aceleaşi regrete tardive, pe măsură ce i se apropia sfârşitul. La urmă a zis: «Sunt foarte nefericit…, fără să-mi dau seama mi-am ruinat ţara».

A rupt relaţiile cu Colonelul House, agent de influenţă care s-a retras din viaţa publică dar a continuat să lucreze din spatele cortinei pentru The Money Barons. Cu siguranță a fost devastator, atât pentru Wilson cât şi pentru F.D.R., să înfrunte la final dura realitate şi să-şi dea seama că din pricina ambiţiilor personale şi a unor decizii politice egoiste, ţara lor a suferit pierderi grele. Au plătit prea mare preţ pentru ascensiunea politică. […] Conversaţia mea la un prânz cu fostul guvernator George Earle, la 20 de ani de la evenimente a fost electrizantă. Ce mi-a povestit părea de necrezut.

Prietenul meu Edward W. Shober, din Philadelphia, a organizat prilejul de a mă întâlni cu unchiul său, George H. Earle. Locul întâlnirii era un centru al lumii mondene din Philadelphia, The Rittenhouse Club. De mai multe ori discutasem cu Ed despre seria de evenimente care împinseseră Statele Unite în al Doilea Război Mondial în pofida opoziţiei majorităţii poporului american. Pierderile în vieţi omeneşti, în bunuri materiale şi în trezorerie păreau a oferi mijloace pentru o victorie sovietică plănuită dinainte. Mai discutaserăm în detaliu şi cum W. Wilson instigat mereu de judecătorul Louis Brandeis de la Înalta Curte manevraseră inteligent evenimentele ca să atragă SUA în Primul Război Mondial. Din acesta ne-am ales doar cu mari pierderi umane şi materiale. Atunci, Ed mi-a zis:

– Curtis, îl cunoşti pe unchiul meu, George Earle?

– Nu, dar am auzit şi am citit multe despre el. De ce?

– Pentru că el ţi-ar putea povesti ceva cu totul deosebit despre el însuşi şi socrul tău, F.D.R. Ceva de rămâi înmărmurit. Ceva ce poporul american ar fi necesar să afle.

– Despre ce este vorba, Ed?

– Este vorba de o propunere de pace a germanilor pentru a pune capăt celui de al Doilea Război Mondial, făcută de autorităţi cu maximă răspundere ale Reich-ului, şi de alte informaţii pe care le-a strâns el la Istanbul în 1943. Pe atunci sovieticii pasămite ne erau aliaţi, dar se pregăteau să se instaleze în Europa ca potenţiali inamici. Evident, ajutorul nostru militar şi toată puterea noastră materială îi sprijineau. Poate îţi aminteşti că preşedintele Roosevelt l-a numit pe unchiul meu ataşat naval personal la Istanbul, în Turcia, ca să se asigure că informaţiile despre ce se petrecea în realitate în Balcani şi în Germania erau corecte. Asta a făcut unchiul meu, şi se pare că a făcut-o atât de bine încât şi-a atras nemulţumirea celor care stabileau la New York şi Washington mersul politicii numai şi numai în direcţia continuării războiului. George Earle a fost printre primii adepţi ai politicii New Deal a lui Roosevelt, îl admira pe F.D.R. şi filozofia-i politică. La momentul cuvenit, a depus un cec de cinci cifre în puşculiţa Partidului Democrat. Cum era de aşteptat, gestul lui nu a trecut neobservat.

Deşi eu nu împărtăşeam multe din ideile politice ale lui George Earle, am fost intrigat de observaţiile lui Ed şi i-am spus că aş fi încântat să îi cunosc unchiul. Ed precizase că F.D.R. şi administraţia lui îl nedreptăţiseră flagrant pe unchiul său, astfel încât aşteptam nerăbdător ziua întâlnirii. Cu toate acestea, nu eram pregătit pentru surprinzătorul impact pe care mi l-au provocat cuvintele măsurate şi calme ale lui George Earle la prânzul luat împreună două săptămâni mai târziu.

Unchiul lui Ed era un bărbat de statură mijlocie, profund interesat de bunăstarea şi viitorul ţării sale. Am detectat la el frustrare şi dezamăgire provocate de lipsa rezultatelor benefice pentru ţară în al Doilea Război Mondial. Guvernatorul Earle nu mi-a vorbit de politici locale sau naţionale, acestea fiind nişte «fleacuri» faţă de importanţa revelaţiilor sale. Oficialităţile îi ignoraseră cu neruşinare părerile oportune. Cei ce îl supravegheau îndeaproape pe preşedinte la Casa Albă, sau poate chiar fostul său prieten F.D.R. aflat cu totul sub dominaţia lor, îl împinseseră pe Earle, cu multă grijă, pe o linie moartă. Dar George Earle ocupase multe posturi de încredere spre beneficiul ţării sale. În plus, cuvintele lui denotau o autoritate considerabilă: în 1933-34 fusese ambasadorul SUA în Austria; între 1935-39 fusese guvernatorul Pennsylvaniei; între 1940-42 fusese ambasadorul SUA în Bulgaria; în 1942 şi-a reluat serviciul activ în Marină şi a fost ofiţerul-şef al artileriei în transportul «Hermitage» care l-a dus pe marele general George S. Patton cu trupele sale în Africa.

În 1943, cu puţin înainte de întâlnirea lui Roosevelt cu Churchill la Casablanca, unde au făcut cunoscută politica lor de „capitulare necondiţionatăˮ impusă Germaniei, F.D.R. îl numise pe comandantul Earle ataşatul său naval personal în Turcia, la Istanbul. Era un post instabil, şi tocmai de aceea prietenul lui F.D.R., George Earle, fusese trimis acolo. (…). Mă adresam lui cu «domnule guvernator», ce părea să-i placă mai mult decât «domnule comandant». Iar guvernatorul a început, ca orice artilerist din Forţele Navale, cu un tir direct:

– Dall, i-am spus fostului tău socru, F.D.R., când eram ataşatul lui naval la Istanbul, cum am putea scurta cu aproape doi ani al Doilea Război Mondial. Nu m-a ascultat, sau mai bine zis: nu i s-a permis să mă asculte! Îţi poţi imagina aşa ceva?

Am şovăit puţin, descumpănit, apoi l-am întrebat:

– Cum a fost cu putinţă, domnule guvernator? […] Şi atunci a început să-mi depene o poveste surprinzătoare. De mâncarea din farfurie uitasem complet.

Sosise în Turcia, la Istanbul, în primăvara lui 1943. Încă dinainte se făcuse cunoscut prin luări de poziţie antinaziste. Guvernatorul mi-a povestit că într-o dimineaţă a auzit bătăi în uşa apartamentului său de la hotel. A deschis, şi înaintea lui era un bărbat nu prea înalt, cu umeri laţi, îmbrăcat civil, care îi solicita o discuţie neoficială. S-a prezentat ca fiind amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwehr-ului, Serviciul Secret german.

Motivul conversaţiei a fost acela că existau mulţi nemţi raţionali care îşi iubeau patria şi îl detestau pe Hitler, fiindcă simţeau că duce naţiunea la pieire. Amiralul Canaris a spus în continuare că politica de «predare necondiţionată» anunţată de Roosevelt şi Churchill la Casablanca era ceva ce generalii germani nu puteau admite sub niciun chip. Totuşi, a spus că dacă preşedintele Roosevelt ar indica pur şi simplu că acceptă o predare onorabilă a armatei germane către forţele americane, atunci ceva se putea organiza, iar adevăratul duşman al civilizaţiei occidentale, adică sovieticii, ar putea fi opriţi.

Armata germană, dacă primea ordinul, se putea disloca din Est unde lupta, către Vest, ca să-l apere de cotropirea armatei sovietice care venea dinspre Est întărită, alimentată şi înarmată cu imensele resurse trimise ei de Roosevelt. Sovieticii năzuiau să pună stăpânire pe Europa, ca putere supremă, înşelând poporul american, ajutaţi fiind de multe cârtiţe şi agenţi de rang înalt instalaţi în SUA.

Guvernatorul a precizat că la început a şovăit şi a fost extrem de prudent cu amiralul şi cu uimitoarea lui propunere. Dar imediat apoi a luat contact cu ambasadorul german, Fritz von Papen, un catolic fervent care nutrea puternice sentimente antihitleriste. Au stabilit o întâlnire secretă, noaptea, într-un loc pustiu aflat la patru-cinci mile de Istanbul. Acolo, numai ei doi, guvernatorul şi ambasadorul german au discutat mult şi au analizat propunerea pe toate feţele.

Guvernatorul mi-a mai spus că destul de repede s-a convins de sinceritatea nemţilor antinazişti. Aflând planurile secrete de dominaţie europeană ale forţelor sovietice, i-a trimis imediat un mesaj codificat lui F.D.R. la Washington prin valiza diplomatică, informându-l amănunţit şi aşteptând răspunsul preşedintelui. Or, acest răspuns nu a venit.

După o lună, la terminarea răgazului stabilit cu Canaris în aşteptarea răspunsului, amiralul l-a contactat din nou:

– Aveţi vreo ştire?

– Aştept, dar încă nu am primit nimic.

– Cu adevărat vă spun că deplâng acest fapt.

Apoi situația a evoluat. Întâi, guvernatorul a observat unele comentarii antihitleriste făcute de baroana von Papen, soţia ambasadorului german Franz von Papen, fost vice-cancelar în primul guvern al lui Hitler. Era clar că ambasadorul era de acord cu soţia lui şi putea fi unul din aliaţii din umbră ai lui Canaris. Apoi Earle l-a cunoscut pe baronul Kurt von Lersner care conducea Societatea Orientală, o organizaţie culturală germană. Întâlnindu-se cu acesta în locuri tăinuite, comandantul Earle a fost pus în faţa aceleiaşi întrebări: dacă forţele antinaziste din Germania ar preda paşnic armata germană forţelor americane, ar putea conta pe o cooperare aliată ca să-i ţină pe sovietici departe de Europa Centrală? Aşadar, dacă Roosevelt ar accepta o «predare onorabilă», a declarat von Lersner, atunci chiar dacă grupul lui nu-l asasina pe Hitler, era gata să-l predea Statelor Unite. În acest caz, armata sovietică s-ar fi aflat sub control în zone prestabilite.

Comandantul Earle a trimis un al doilea mesaj urgent, codificat, Casei Albe, insistând ca preşedintele să analizeze oferta antinaziştilor germani. Nici acesta nu a primit niciun răspuns.

În cursul unei noi întâlniri cu von Lersner, acesta îi prezentă lui Earle un plan adiţional care prevedea încercuirea şi anihilarea Sediului Militar din Est al lui Hitler şi mobilizarea armatei germane pe frontul estic, până la ajungerea la un acord de încetare a focului. De data asta, guvernatorul Earle a trimis un mesaj de extremă urgenţă către Casa Albă, servindu-se nu numai de valiza diplomatică, ci şi de canalele Armatei şi ale Marinei americane, ca să se asigure că mesajul atât de important va ajunge în mâinile lui F.D.R. A mai zis că simţea că preşedintele şi principalii lui consilieri erau sub influenţa vădită a lui Stalin, sau că Roosevelt se înşela amarnic crezând că îl putea influenţa el pe Iosif Stalin, şi nu invers. Textual, Earle a zis: «Casa Albă nu era nicidecum locul unde să încerci a expune adevărul despre Rusia Sovietică».

Auzind asemenea declaraţie alarmantă a guvernatorului, am făcut feţe-feţe şi am rămas tăcut. A continuat spunând că era absolut sigur că «puternicele influenţe» de la Casa Albă îl dominau pe preşedintele tot mai captiv în faţa lor, dispus să vadă întregul popor german şters de pe faţa pământului, indiferent câte vieţi americane urmau să fie sacrificate pe câmpul de luptă, pe mări şi în aer, pentru un asemenea obiectiv monstruos.ˮ

Nu mai continuăm cu eşecul dureros al comandantului Earle, tot mai descurajat şi mai frustrat de fostul lui „prietenˮ, F.D.R. Acesta i-a trimis într-un târziu, prin fiica lui, Anna, o misivă imundă, în care îl ameninţa cu acuzaţia de trădare dacă mai continua cu intervenţiile în favoarea Germaniei. Presiunile Trustului de Creiere hotărâseră deja pentru el. Preşedintele nu mai era decât o paţachină prosionistă în mâinile Puterii Monetare Mondiale. Comandantul Earle a fost îndepărtat din postul lui din Istanbul şi trimis tocmai în Samoa! L-au anihilat şi pe el, aşa cum au făcut-o cu amiralul H.E. Kimmel şi cu generalul Short, comandanţii de la Pearl Harbour scoşi ţapi ispăşitori pentru criminala mizanscenă din Hawaii. Cercetările actuale au dovedit că spargerea codului secret japonez avusese loc cu câteva săptămâni înaintea atacului, prin urmare decidenţii din sferele înalte americane ştiau precis ce avea să se petreacă. Nu mai insistăm.

Tot aşa l-au anihilat pe excepţionalul general Patton, antisovietic şi antisionist, ferm opus atitudinilor inumane şi tergiversărilor militare prostaliniste ale generalului Eisenhower, şi tocmai de aceea victimă a unui foarte dubios accident de circulaţie. Şi tot aşa de dubios a dispărut de pe firmament (la propriu) patriotul general polonez Sikorski într-un „accidentˮ aviatic montat la Gibraltar, după ce aflase cine fuseseră cu adevărat călăii de la Katyn şi refuzase să mai lupte alături de ei. Pe linie moartă aveau să fie puşi şi generalul MacArthur, comandantul suprem în Pacific, şi senatorul McCarthy, alarmat de comuniştii, procomuniştii sau criptocomuniştii mişunând pretutindeni prin sectoarele politice, economice şi artistice-ideologice americane, precum fac astăzi sub ochii noştri neomarxiştii occidentali. Tuturor celor de mai sus li s-a astupat gura (şi să zică mersi că n-au zburat pe geam de la etaj ca un anume politician ceh Jan Masaryk, împins de vânjoasele braţe ale unor băieţi prostalinişti cu ochi albaştri).

Câte zeci și sute de mii de vieți omenești unice și irepetabile, inclusiv americane, ar fi fost salvate în cazul acceptării de către decidenții politici de la Washington a ofertei Canaris-antihitleriștii germani-Earl în cel de al doisprezecelea ceas! Dar nu s-a dorit asta!

Iată-ți omenire idolii tăi.

Citiți continuarea articolului

Autor: Mihai Cantuniari, fragment dintr-un volum aflat în pregătire

Citiți și:
Ascensiunea la putere a lui Hitler nu a fost o întâmplare, el a fost finanțat de către Federal Reserve și Bank of England
Generalul Dumitru Iliescu: Fabrica americană de minciuni

 

yogaesoteric
8 noiembrie 2022