CCR a motivat secretizarea declaraţiilor de avere – Judecătorii CCR invocă pericolul inteligenţei artificiale

„Sistemul românesc privind regimul declaraţiilor de avere este unul dintre cele mai intruzive în privinţa vieţii private din spaţiul european……. Dezvoltarea tehnologiilor de inteligenţă artificială face posibilă crearea unor modele şi tipare comportamentale personalizate, ceea ce prezintă un risc, fragilizând până la anulare protecţia constituţională” (Decizia)

Cea mai detestată Curte Constituţională a României a publicat, în data de 11 iunie 2025, decizia prin care a secretizat declaraţiile de avere şi de interese. Este vorba despre „Decizia nr. 297 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), ale art. 6 alin. (1) lit. d) şi ale art. 12 alin. (6) din Legea nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative”.

Aşa cum deja se cunoaşte, prin respectiva decizie – care a întors practic România în perioada de preaderare la Uniunea Europeană – CCR a înlăturat obligativitatea indicării în declaraţiile de avere a veniturilor realizate de soţi şi copii. De asemenea, Curtea Constituţională a eliminat şi obligativitatea publicării declaraţiilor de avere şi de interese pe site-ul ANI şi pe site-urile instituţiilor.

După cum Lumea Justiţiei a atras atenţia încă din momentul adoptării acestei decizii, practic, orice judecător, procuror, politician, demnitar şi funcţionar public va putea lua mită prin intermediul soţilor, având în vedere că nu va mai exista obligaţia de a menţiona în declaraţiile de avere banii încasaţi de partenerii de viaţă. Şi orice sumă de bani sau bunuri care nu ar putea fi justificate vor fi trecute pe numele soţilor /soțiilor, astfel încât să nu poată fi depistate.

În plus, decizia CCR va avea un impact nefast major asupra transparenţei şi dreptului la informare. Concret, vor exista cazuri în care, spre exemplu, judecătorii vor putea judeca liniştiţi părţi de la care soţii lor iau bani, chiar legal, fără să se poată depista starea de incompatibilitate a magistraţilor şi conflictul de interese în care aceştia se află, în condiţiile în care nimeni nu va şti unde lucrează soţii acestora.

Revenind la motivarea CCR, judecătorii Curţii îşi argumentează decizia pe zeci de pagini, subliniind încălcarea dreptului la viaţa privată. În plus, aceiaşi judecători invocă inclusiv pericolul inteligenţei artificiale, pentru a încerca să justifice de ce este nevoie de secretizarea declaraţiilor de avere:

„Curtea subliniază că dezvoltarea tehnologiilor de inteligenţă artificială face posibilă crearea unor modele şi tipare comportamentale personalizate în raport cu fiecare declarant în parte, ceea ce, coroborat cu abundenţa informaţiilor private devoalate, prin efectul legii, în spaţiul public, prezintă un risc în sensul desconsiderării demnităţii umane şi a individualităţii persoanei, fragilizând până la anulare protecţia constituţională de care aceasta trebuie să se bucure în privinţa vieţii sale private”.

Iată fragmente din motivarea CCR (ataşată integral la finalul articolului):

„12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, referitor la prevederile art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010, că s-a mai pronunţat prin Decizia nr.651 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 2 mai 2023, şi prin Decizia nr.689 din 12 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.253 din 25 martie 2024, constatând că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale care garantează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată.

13. Astfel, Curtea a reţinut (paragraful 37 din Decizia nr.651 din 15 decembrie 2022, precitată) că obligaţia de a declara veniturile soţului este instituită prin lege, este justificată de raţiunea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi, totodată, legea obligă persoana responsabilă să publice declaraţiile de avere cu anonimizarea adresei imobilelor declarate, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii olografe, potrivit prevederilor art.6 alin.(1) lit.d) din Legea nr.176/2010. Ca atare, Curtea a constatat că nu este întemeiată susţinerea privind încălcarea dreptului la viaţa familială prin instituirea obligaţiei de a declara veniturile soţului, aceasta neconstituind o ingerinţă în viaţa privată a celuilalt soţ (paragraful 39 din Decizia nr.651 din 15 decembrie 2022).
14. Faţă de criticile formulate în prezenţa cauză, Curtea observă că sunt aduse argumente suplimentare, care conduc la constatarea constituţionalităţii prevederilor art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010, prin prisma interpretării pe care instanţa de contencios constituţional urmează să o dea, aşa cum se va arăta în continuare.
15. În acest sens, Curtea reţine că în cauza de faţă se critică faptul că textul de lege menţionat impune întocmirea declaraţiilor de avere pe propria răspundere, deşi acestea cuprind, pe lângă drepturile şi obligaţiile declarantului, şi pe cele ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere. Faţă de acest conţinut normativ al art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010, Curtea subliniază că, prin ipoteză, declaraţia pe propria răspundere nu poate să vizeze decât informaţii referitoare strict la persoana declarantului, pentru care acesta îşi poate asuma răspunderea, în mod direct şi individual. Declaraţia pe propria răspundere angajează răspunderea penală a declarantului, motiv pentru care aceasta nu poate fi făcută decât în nume propriu, nimeni neputând fi ţinut răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta altei persoane. De altfel, însăşi Legea nr.176/2010 precizează, în art.3 alin.(1), că declaraţiile de avere reprezintă acte personale.
16. Anexa nr.1 la Legea nr.176/2010 face referire expresă la prevederile Codului penal care incriminează infracţiunea de fals în declaraţii (art.326 din actualul Cod penal, art.292 din Codul penal din 1969), ceea ce subliniază necesitatea conştientizării de către declarant a consecinţelor grave pe care declararea necorespunzătoare a informaţiilor cerute o poate avea asupra sa. Astfel, constituie infracţiunea de fals în declaraţii «declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei autorităţi publice, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe». Aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
17. Art.28 din Legea nr.176/2010 accentuează această idee, precizând că fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit Codului penal. Art.29 nuanţează situaţia în funcţie de acţiunea comisivă sau omisivă a declarantului, menţionând că nedeclararea, în declaraţia întocmită potrivit anexei nr.1, a cuantumului veniturilor realizate, sau declararea acestora cu trimitere la alte înscrisuri constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 50 lei la 2.000 lei.
18. Ca atare, Curtea reţine că instituirea obligaţiei de a declara nu doar drepturile şi obligaţiile proprii, ci şi pe cele ale soţului/soţiei implică asumarea răspunderii personale a declarantului pentru informaţii pe care acesta nu le deţine/nu le cunoaşte în mod direct, ci trebuie să le obţină de la o terţă persoană, respectiv soţ/soţie. În privinţa declarării drepturilor şi obligaţiilor copiilor aflaţi în întreţinerea declarantului, potrivit Codului civil, se observă că părinţii pot cunoaşte personal, în mod direct, întinderea acestora cel mult în cazul copiilor minori, întrucât încheie actele juridice în numele acestora, în calitate de reprezentanţi legali, până la împlinirea vârstei de 14 ani, iar în cazul minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă încuviinţează actele juridice ale acestora, cu excepţiile prevăzute la art.41 alin.(3) din Codul civil. Situaţia este diferită în cazul copiilor deveniţi majori aflaţi în întreţinerea părinţilor până la vârsta de 26 de ani, conform art.499 din Codul civil, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, aceştia având capacitatea de exerciţiu deplină pentru a încheia acte juridice în nume propriu. Este posibil ca, nefiind în egală măsură responsabilizată prin plasarea sub incidenţa aceleiaşi răspunderi penale sau contravenţionale, după caz, această persoană (soţ, soţie sau copil major aflat în întreţinere), care este terţ faţă de obligaţia impusă declarantului, să refuze să le furnizeze, din varii motive, sau chiar să ofere informaţii eronate, astfel că declarantul va fi în imposibilitate de a furniza datele referitoare la patrimoniul acesteia sau va fi pus în situaţia de a menţiona date incorecte, fără să aibă posibilitatea de a le verifica, pentru a evita sancţiunea penală aplicabilă pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii sau sancţiunea contravenţională, după caz.
19. De pildă, având în vedere că prin actualul Cod civil a fost instituit regimul matrimonial al separaţiei de bunuri (art.360), o astfel de ipoteză poate justifica, în practică, refuzul soţului de a furniza celuilalt soţ informaţii privitoare la bunurile proprii. Tot astfel, există situaţii în care veniturile obţinute de soţ sunt protejate de o clauză de confidenţialitate, care se impune şi cu privire la declarant, în sensul că acesta din urmă, chiar în calitate de soţ, nu va avea dreptul să cunoască aceste venituri, astfel că survine, într-un astfel de caz, consecutiv, imposibilitatea comunicării acestor date în vederea completării declaraţiei de avere, pentru că venitul confidenţial nu va putea fi cunoscut de declarant, în calitate de soţ al persoanei care obţine veniturile aflate sub protecţia confidenţialităţii, aceasta făcând parte dintre modalităţile de evitare a divulgării respectivului venit. În plus, de lege lata, veniturile aflate sub clauză de confidenţialitate nu sunt protejate prin anonimizare în cazul publicării declaraţiei, neputându-se asigura scopul clauzei de confidenţialitate. Astfel de împrejurări, redate exemplificativ, constituie impedimente în realizarea obligaţiei declarării pe propria răspundere inclusiv a veniturilor/bunurilor soţului declarantului. Aceleaşi considerente se aplică mutatis mutandis în privinţa copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia.
20. Aşadar, deşi prin Deciziile nr.651 din 15 decembrie 2022 şi nr.689 din 12 decembrie 2023, precitate, Curtea a apreciat că susţinerile similare celor formulate în cauză de faţă, referitoare la ipoteza în care soţul poate refuza solicitarea celuilalt soţ de a-i comunica veniturile obţinute, constituie aspecte privind aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, iar nu veritabile critici de neconstituţionalitate, totuşi, realitatea demonstrează că acestea pot interveni frecvent în practică, punând persoana declarantului în postura de dependenţă faţă de voinţa discreţionară a unei alte persoane, respectiv soţ/soţie, copil major aflat în întreţinerea sa, care îi poate bloca titularului obligaţiei de declarare a averii posibilitatea reală de a se conforma dispoziţiilor legale.
21. Pentru toate aceste motive, Curtea apreciază că se impune constatarea constituţionalităţii prevederilor art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010 în măsura în care nu se referă şi la drepturile şi obligaţiile soţului/soţiei declarantului, precum şi ale copiilor majori aflaţi în întreţinerea acestuia, o altă interpretare fiind contrară dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie, prin prisma nerespectării exigentelor calitative pe care redactarea textelor de lege trebuie să le întrunească pentru a fi în concordanţă cu principiul legalităţii. Aceasta, deoarece prevederile legale menţionate conţin un viciu de concepţie, care, pe de o parte, afectează logica reglementării şi, pe de altă parte, ignoră situaţii care pot apărea în practică, în care obligaţia este imposibil de realizat. Aşadar, Curtea subliniază că o astfel de constatare nu afectează obligaţia titularului de a declara drepturile şi obligaţiile soţului şi ale copiilor săi majori, aflaţi în întreţinerea sa, întrucât nu obligaţia de declarare per se a veniturilor/bunurilor acestor persoane este neconstituţională, ci angajarea răspunderii declarantului pentru corectitudinea informaţiilor furnizate de terţi prezintă un viciu de neconstituţionalitate, răspunderea juridică penală sau contravenţionala fiind una personală.
22. În ceea ce priveşte prevederile art.12 alin.(6) din Legea nr.176/2010, potrivit cărora Agenţia Naţională de Integritate asigură afişarea declaraţiilor de avere, Curtea reţine că, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010, a constatat următoarele: dispoziţiile art.14 lit.c), d), e) şi f) şi ale cap. VI – Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (art.45-50) din Legea nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359 din 25 mai 2007, sunt neconstituţionale; dispoziţiile cap. I – Dispoziţii generale (art.1-9) din Legea nr.144/2007 sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd competența Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi întocmi acte de cercetare şi de constatare referitoare la verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor; dispoziţiile art.11 lit.e), f) şi g), ale art.12 alin.(2) şi ale art.42 alin.(2), (3) şi (4) din Legea nr.144/2007 sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd transmiterea declaraţiilor de avere şi de interese Agenţiei Naţionale de Integritate şi publicarea lor pe pagina de internet a acesteia şi a instituţiei.

23. Prin decizia menţionată, Curtea a constatat neconstituţionalitatea prevederilor din Legea nr.144/2007 care impuneau obligaţia publicării declaraţiilor de avere, reţinând, în acest sens, că, potrivit art.26 alin.(1) din Constituţie, autorităţile publice trebuie să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată. Curtea a subliniat, totodată, că libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului, valori consacrate în art.1 alin.(3) din Constituţie, nu pot fi concepute fără respectarea şi ocrotirea vieţii private. Dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind expres prevăzut şi în art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevedere ce impune, în principal, obligaţia negativă din partea autorităţilor statului de a nu face nimic de natură să stânjenească exerciţiul dreptului la viaţa privată. Având în vedere aceste consideraţii, Curtea a constatat că obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere pe paginile de internet ale entităţilor în cadrul cărora profesează persoanele care au obligaţia de a le depune, în conformitate cu prevederile legale, precum şi transmiterea acestora către Agenţia Naţională de Integritate în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art.26 din Legea fundamentală, precum şi prin art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere.
24. Ca urmare a acestei decizii, Parlamentul a adoptat Legea nr.176/2010, prin care a pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei doar prevederile Legii nr.144/2007 care conduceau la asimilarea Agenţiei Naţionale de Integritate cu un organ de cercetare penală şi judiciar, contrar principiilor constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti. În schimb, Legea nr.176/2010 a menţinut obligaţia de publicare a declaraţiilor de avere, corectivul adus constând doar în anonimizarea adresei imobilelor declarate – cu excepţia localităţii unde sunt situate –, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii. Legea nr.176/2010 a constituit obiectul controlului anterior promulgării, Curtea reţinând, sub acest aspect, prin Decizia nr.1018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010, că, potrivit art.147 alin.(4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept, iar decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes. Curtea a subliniat, de asemenea, că, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, soluţia fiind aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
25. Curtea a constatat că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamata România în art.1 alin.(3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art.16 alin.(2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art.1 alin.(5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, considerent care îşi menţine valabilitatea în situaţia actuală.
26. Ca atare, Curtea observă că prin Decizia nr.1018 din 19 iulie 2010 a reţinut că una dintre cele două soluţii normative constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, şi anume obligaţia publicării pe internet a declaraţiilor de avere nu a fost corectată prin noua lege adoptată. Or, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit art.147 alin.(1) şi (4) din Constituţie, Parlamentul avea obligaţia să pună pe deplin de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, iar nu doar selectiv, cum a procedat prin Legea nr.176/2010.
27. Curtea constată că, în cauza de faţă, autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile art.12 alin.(6) din Lega nr.176/2010, potrivit cărora Agenţia Naţională de Integritate asigura afişarea declaraţiilor de avere pe pagina sa de internet, cu anonimizarea doar a elementelor mai sus enumerate, menţin caracterul neconstituţional al prevederilor criticate, întrucât nesocotesc, de asemenea, dreptul la viaţa privată, ca urmare a faptului că permit, totuşi, identificarea imobilelor, iar numele soţului şi ale copiilor declarantului nu sunt anonimizate.
28. Cu privire la această susţinere, Curtea apreciază că evidenţiază reale vicii de neconstituţionalitate, prin încălcarea dispoziţiilor art.147 alin.(4) din Legea fundamentală, care impun caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi ale art.26 alin.(1) din Constituţie, care garantează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată. Aceasta, deoarece Legea nr.176/2010 a menţinut soluţia legislativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată de Curte prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, în condiţiile în care menţiunea privitoare la anonimizarea adresei exacte a imobilului, a codului numeric personal şi a semnăturii nu reprezintă o modificare substanţială de natură să corecteze viciile de neconstituţionalitate evidenţiate prin decizia citată. Ca atare, Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, nesocotind decizia Curţii Constituţionale.
29. Curtea reţine că anonimizarea elementelor menţionate în textul de lege criticat nu este suficientă pentru asigurarea confidenţialităţii şi protecţiei datelor cu caracter personal şi, implicit, pentru protecţia vieţii private şi a demnităţii umane, ca valoare fundamentală, consacrată şi ocrotită la nivel constituţional. Astfel, pe de o parte, nu se poate nega faptul că, nu de puţine ori, cunoaşterea localităţii în care sunt situate imobilele permite cu uşurinţă identificarea imobilelor deţinute de declarant şi membrii familiei, cu toate că adresa exactă a acestora este anonimizată, potrivit textului criticat. Este, de exemplu, cazul persoanelor care locuiesc în localităţi reduse ca dimensiuni, în care comunităţile locale sunt restrânse, iar informaţiile de acest tip sunt de notorietate. Curtea reţine că nu numai denumirea străzii şi numărul imobilului de pe respectiva stradă sunt date cu caracter personal ce nu pot fi divulgate în mod public prin raportare la patrimoniul personal al declarantului, ci şi localitatea în care este situat imobilul este o astfel de dată prin raportare la persoana acestuia. Ca atare, aceste elemente de fapt circumstanţiate la persoana declarantului beneficiază de aceeaşi formă şi grad de protecţie din punctul de vedere al art.26 din Constituţie. Cu alte cuvinte, adresa imobilului pe care declarantul îl deţine, indiferent că este redată sub forma determinată (cu indicarea localităţii, străzii, numărului, apartamentului) sau determinabilă (cu indicarea localităţii), constituie o informaţie cu caracter personal referitor la conţinutul patrimoniului şi la modul în care îşi gestionează, administrează şi exercită controlul asupra patrimoniului său. Expunerea publică a unei asemenea informaţii, impusă prin lege, echivalează cu încălcarea directă şi nejustificată a dreptului său la viaţa privată.
30. Totodată, Curtea observă că Legea nr.176/2010 nu impune obligaţia menţionării nominale a soţului şi a copiilor, atunci când declarantul face referire la veniturile pe care aceştia le obţin. Nicio prevedere din legea criticată nu instituie o astfel de obligaţie în sarcina persoanei care trebuie să îşi declare averea în considerarea funcţiei pe care o deţine. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art.3 alin.(2) din aceeaşi lege, declaraţiile de avere «cuprind drepturile şi obligaţiile declarantului, ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit anexei nr.1» la Legea nr.176/2010, iar din analiza acestei anexe, se constată că nu conţine nicio dispoziţie din care să rezulte că ar fi necesară individualizarea prin indicarea numelui şi prenumelui soţului şi ale copiilor declarantului, ci doar precizarea cu privire la cuantumul veniturilor obţinute de aceştia, fiind aşadar suficientă, potrivit legii, menţionarea generică a existenţei acestora. în cadrul verificărilor pe care le efectuează, în temeiul art.70 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.339 din 18 mai 2012, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr.38/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.790 din 1 septembrie 2023, Agenţia Naţională de Integritate poate lua cunoştinţă de datele înscrise în actele de stare civilă, adresându-se în acest scop autorităţilor cu competenţe în domeniul evidenței persoanelor.
31. Cu toate acestea, în Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi de interese elaborat de Agenţia Naţională de Integritate se precizează că persoanele care au obligaţia declarării averilor trebuie să menţioneze explicit numele şi prenumele soţului şi copiilor. Curtea reţine însă că acest ghid are doar rol tehnic, de îndrumare, este un document lipsit de forţă juridică şi nu are valoare normativă, întrucât nu este un act de executare a legii şi nici nu organizează executarea legii. Obligaţiile declarantului derivă exclusiv din prevederile Legii nr.176/2010, aceasta constituind cadrul prin raportare la care este analizată conduita destinatarilor normelor privitoare la materia în discuţie. Astfel, deşi aceste îndrumări ale ghidului relevă doar un exces de interpretare care nu îşi găseşte fundamentul în textul de reglementare primară, totuşi, Curtea subliniază că asemenea instrumente de tip soft law pot induce, ţinând seama de poziţia şi rolul instituţional al emitentului lor, conduite de conformare din partea destinatarilor legii, chiar dacă obligaţiile astfel fixate nu sunt reglementate prin lege, determinând veritabile paradigme juridice contra legem, care, paradoxal, în timp, iau locul legii sau determină schimbarea acesteia; de aceea, este axiomatic că autorităţile administrative să se plaseze în sfera aplicării legii şi nu a legiferării pe cale de interpretare [cu privire la noţiunea de paradigmă juridică, a se vedea, mutatis mutandis Decizia nr.26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 12 martie 2019, păr.133]. În aceste condiţii, Curtea va analiza dacă textul astfel interpretat de Agenţia Naţională de Integritate respectă exigenţele art.26 din Constituţie.
32. Curtea observă că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă, într-o situaţie dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei [a se vedea în acest sens, Decizia nr.37 din 7 decembrie 2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51 din 25 ianuarie 2016].

33. În aceste coordonate, Curtea Constituţională reţine cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 1 august 2022, pronunţată în cauza C-184/20, în sensul că dreptul european [mai exact articolul 7 literă (c) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi articolul 6 alineatul (1) primul paragraf literă (c) şi alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), citite în lumina art.7, 8 şi art.52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], se opune divulgării publice a datelor nominale referitoare la soţul, partenerul său concubinul declarantului ori la persoanele apropiate sau cunoscute de acesta. Hotărârea citată a fost dată în legătură cu legislaţia lituaniană care impunea în sarcina oricărui director al unei instituţii care primeşte fonduri publice obligaţia de a depune declaraţii de interese private la autoritatea naţională desemnată cu colectarea acestor declaraţii şi cu verificarea conţinutului lor. În cuprinsul acestor declaraţii, persoana vizată trebuia să furnizeze informaţii privind datele nominale şi activităţile soţului, concubinului sau partenerului unui director al unei instituţii care primeşte fonduri publice, precum şi privind rudele sau alte persoane cunoscute de către director.
34. În lumina acestei jurisprudenţe a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională apreciază că publicarea expresă a numelui şi prenumelui soţului şi copiilor, împreună cu precizarea veniturilor acestora, în cadrul unei declaraţii date pe propria răspundere a persoanei căreia îi incumba această obligaţie, constituie o nesocotire a dispoziţiilor art.26 din Constituţie, care garantează respectul vieţii private. În acelaşi timp, Curtea subliniază că legiuitorul trebuie să identifice o soluţie legislativă adecvată, care să permită Agenţiei Naţionale pentru Integritate să cunoască informaţiile privitoare la averea soţului declarantului şi a copiilor majori aflaţi în întreţinerea sa, în vederea realizării scopului legal al acesteia.
35. De asemenea, în cauza de faţă, Curtea Constituţională apreciază, ţinând cont de concepţia europeană orientată pregnant pe necesitatea protecţiei datelor cu caracter personal, că publicarea pe site-ul instituţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea declarantul şi pe cel al Agenţiei Naţionale de Integritate a declaraţiilor de avere, conform art.12 alin.(6) din Legea nr.176/2010, contravine dreptului fundamental la viaţa privată reglementat de art.26 din Constituţie şi recunoscut la nivel internaţional prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (articolul 12) şi în Convenţia pentru apărarea a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (articolul 8) şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (articolul 7).
36. Conceptul de «viaţă privată» este complex și nu poate fi definit exhaustiv. Acesta poate cuprinde multiple aspecte ale identităţii fizice şi sociale a unui individ, printre care dreptul la dezvoltare personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu ceilalţi şi cu lumea exterioară. Protecţia datelor cu caracter personal este garantată şi joacă un rol fundamental în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. Acest din urmă drept consacră, la rândul său, un drept la o formă de autodeterminare informaţională, care permite indivizilor să îşi invoce dreptul la viaţa privată în ceea ce priveşte datele care, deşi neutre, sunt colectate, prelucrate şi diseminate comunităţii. Pentru a determina dacă informaţiile cu caracter personal păstrate de autorităţi implică aspecte legate de viaţa privată, se ţine cont în mod corespunzător de contextul specific în care informaţiile în cauză au fost înregistrate şi păstrate, de natura înregistrărilor, de modul în care aceste înregistrări sunt utilizate şi prelucrate şi de rezultatele care pot fi obţinute [a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 martie 2023, pronunţată în Cauză L. B. împotriva Ungariei, paragrafele 102 şi 103]. Viaţa privată poate include chiar şi activităţi de natură profesională sau comercială, iar orice persoană are dreptul la o viaţă privată, departe de o atenţie nedorită [Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauză Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjan, paragraful 139].
37. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul intern trebuie să prevadă garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanţiile prevăzute la articolul 8 din Convenţie şi că prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să ţină seama de cel puţin 4 principii: limitarea la scopul urmărit, minimizarea datelor, acurateţea datelor şi limitarea stocării în timp a acestora [a se vedea Hotărârea din 9 martie 2023, pronunţată în Cauză L. B. împotriva Ungariei, paragrafele 122 şi 123].
38. Totodată, confidenţialitatea şi protecţia datelor sunt drepturi consacrate în tratatele Uniunii Europene şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, Carta instituie un drept explicit la protecţia datelor cu caracter personal (articolul 8), iar articolul 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) obliga UE să stabilească norme de protecţie a datelor pentru prelucrarea datelor cu caracter personal. în acest sens, în aprilie 2016, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptat un cadru legal exhaustiv, Regulamentul general privind protecţia datelor (RGPD), aplicabil pe deplin în toate statele membre ale Uniunii Europene începând cu anul 2018.
39. Astfel, este de menţionat că, la nivelul instituţiilor europene nu se solicită declaraţii de avere, ci doar aşa-numite declaraţii de interese financiare. într-un studiu realizat în anul 2023 de Serviciul de cercetare al Parlamentului European se arată că dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, doar 10, în afară de România, impun membrilor parlamentelor naţionale să îşi declare averea (Belgia, Bulgaria, Grecia, Franţa, Italia, Cipru, Lituania, Polonia, Portugalia şi Slovenia), iar dintre acestea, în 3 state declaraţiile de avere nu sunt aduse la cunoştinţa publicului prin nicio modalitate, fiind depuse la organisme competente însărcinate cu analiza acestora (Belgia, Franţa, Slovenia), în altele publicarea fiind doar parţială (Cipru şi Portugalia). Totodată, din acelaşi studiu, reiese că 15 dintre statele membre UE nu solicită declaranţilor să furnizeze date referitoare la soţi sau la alte rude.
40. Protecţia datelor vizează protejarea oricăror informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, considerate date cu caracter personal. Noţiunea de protecţie a datelor decurge din dreptul la viaţa privată şi ambele sunt esenţiale în păstrarea şi promovarea valorilor şi drepturilor fundamentale.
41. Confidenţialitatea (privacy) şi protecţia datelor cu caracter personal sunt valori care s-au conturat din ce în ce mai pregnant în ultima perioadă, necesitatea respectării acestora fiind conştientizată din ce în ce mai intens în contextul progresului tehnologic fără precedent, care în domeniul tehnologiei informaţiei a dobândit dimensiuni deosebite, dar, în acelaşi timp, a vulnerabilizat intimitatea, confidenţialitatea, viaţa privată a persoanelor. În acest nou cadru informaţional, protejarea acestora se impune cu o mai mare necesitate decât până acum, elaborarea şi respectarea unor reguli pentru ocrotirea acestora definind societăţile democratice, orientate spre respectarea demnităţii umane şi a durabilităţii valorilor specifice acesteia.
42. În contextul social şi legislativ mai sus descris, dominat de evoluţia şi diversificarea mijloacelor de cunoaştere, cu potenţial masiv intruziv în viaţa privată, este necesară realizarea unui test de proporţionalitate a măsurii publicării declaraţiilor de avere pe site-urile de internet ale instituţiilor şi al Agenţiei Naţionale de Integritate, prin raportare la reperele dezvoltate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr.789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 19 ianuarie 2022, sau Decizia nr.88 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 25 aprilie 2023), având în vedere că publicarea declaraţiilor de avere nu neagă, în sine, dreptul la viaţa privată, dar aduce atingere acestuia. Pentru a evalua intensitatea acestei atingeri, se impune a se analiza dacă măsura publicării urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit, mai exact dacă este adecvată, necesară şi asigură un just echilibru între drepturile afectate.
43. Astfel, este de netăgăduit faptul că prevederile legale criticate în cauza de faţă au fost edictate în anul 2010 în scopul prevenirii corupţiei şi asigurării transparenţei vieţii politice din perspectiva modului de acumulare a averilor de către persoane aflate în poziţii de decizie în cadrul aparatului statal, urmărind, aşadar, un scop legitim.
44. Publicarea pe site-ul Agenţiei Naţionale de Integritate şi al instituţiei căreia îi aparţine declarantul, deşi este adecvată in abstracto atingerii finalităţii propuse, nu este însă necesară, în condiţiile în care, potrivit art.8 din Legea nr.176/2010, Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată tocmai în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirii corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art.1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice.
45. Astfel, potrivit art.10 din Legea nr.176/2010, inspectorii de integritate desfăşoară următoarele activităţi: primesc, colectează, centralizează şi procesează date şi informaţii cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese privind persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice; evaluează declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese; efectuează controlul depunerii la termen a declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese de către persoanele prevăzute de prezenta lege; evaluează, în condiţiile prezentului capitol, diferenţele semnificative, în sensul prevederilor art.18, dintre modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă; evaluează conflicte de interese sau incompatibilităţi ale persoanelor care ocupă demnităţi sau funcţii publice; întocmesc rapoarte de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, identifică elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul declarării averii, al conflictelor de interese, respectiv al incompatibilităţilor, precum şi, după caz, a legislaţiei disciplinare, contravenţionale sau penale; întocmesc rapoarte de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, nu identifică elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul declarării averii, al conflictelor de interese, respectiv al incompatibilităţilor; aplică sancţiunile şi iau măsurile prevăzute de lege în competenţa acestora.

46. Totodată, art.10 din Legea nr.115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.263 din 28 octombrie 1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.176/2010, reglementează înfiinţarea pe lângă fiecare curte de apel a unei comisii de cercetare a averilor, formată din 2 judecători de la curtea de apel şi un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel. Această comisie primeşte rapoartele de evaluare transmise de Agenţia Naţională de Integritate şi, dacă este cazul, pronunţă o ordonanţă motivată, prin care poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat [art.101 şi art.104 lit.a) din Legea nr.115/1996].
47. Mai mult decât atât, Legea-cadru nr.153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr.492 din 28 iunie 2017, instituie, la art.33 alin.(1), regula transparenţei veniturilor salariale, statuând, în acest sens, că toate autorităţile şi instituţiile publice enumerate la art.2 alin.(1) şi (3) din legea menţionată vor publica la sediul propriu şi pe pagina proprie de internet, în datele de 31 martie şi 30 septembrie ale fiecărui an, şi vor menţine publicată o listă a tuturor funcţiilor din autorităţile sau instituţiile publice respective ce intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, cuprinzând următoarele: salariul de bază, solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază, indemnizaţia de încadrare sau indemnizaţia lunară, după caz; tipul, baza de calcul, cota procentuală, valoarea brută a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor şi premiilor eligibile pentru fiecare funcţie, precum şi baza legală a acordării acestora; valoarea anuală a voucherelor de vacanţă care urmează să fie acordate pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acestora; valoarea anuală a indemnizaţiei de hrană care urmează să fie acordată pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acesteia; orice alte drepturi în bani şi/sau în natură, dacă este cazul, precum şi baza legală a acordării acestora; orice informaţii cu privire la posibile limitări ale venitului salarial, precum şi baza legală a acestora.
48. Aşadar, există un cadru legal suficient, care permite realizarea scopului propus, respectiv asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art.1 din Legea nr.153/2017, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, publicarea declaraţiilor de avere pe site-ul instituţiei şi al Agenţiei Naţionale de Integritate nemaifiind necesară în aceste condiţii. Prin urmare, Curtea constată că măsura aducerii la cunoştinţă publică a bunurilor mobile şi imobile şi a activelor şi pasivelor financiare depăşeşte finalitatea legii, care poate fi îndeplinită prin mecanismul juridic prevăzut deja de legislaţia în vigoare, aşa cum s-a arătat, şi, totodată nu îndeplineşte exigenţele testului ingerinţei minime asupra dreptului fundamental prevăzut de art.26 alin.(1) din Constituţie, test prin care se evaluează caracterul necesar al măsurii.
49. Ca atare, posibilitatea ca orice persoană să acceseze aspecte detaliate ale situaţiei financiare şi materiale ale declarantului şi familiei acestuia determină o fragilizare a securităţii persoanei, dar şi a demnităţii sale, recunoscută în art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală, precum şi a universului personal ce configurează viaţa privată şi de familie a acestuia, contrar art.26 din Constituţie, revelând, prin informaţiile furnizate, caracteristici ale persoanei referitoare la obiceiurile de viaţă, deduse din felul în care utilizează veniturile pe care le obţine, modul în care le investeşte sau le economiseşte evidenţiind faţete deosebit de personale din viaţa acestuia, care ar trebui să fie protejate din perspectiva datelor cu caracter personal. Cu titlu exemplificativ, Curtea remarcă faptul că, prin accesarea declaraţiei de avere, se poate afla public starea civilă a persoanei (căsătorie/divorţ, inclusiv modul în care s-a realizat partajul), regimul matrimonial aplicabil, dacă persoana respectivă are sau nu copii, iniţiala numelui tatălui declarantului (deşi textul legii nu impune acest lucru, formatul electronic al declaraţiei obligă declarantul să indice şi acest aspect al vieţii sale private, pe care poate că declarantul nu doreşte să îl expună dacă paternitatea nu a fost stabilită/a fost tăgăduită, actele de stare civilă nu cuprind nicio menţiune cu privire la rubrica „Tatăl”), numele rudelor de gradul I sau ÎI dacă acestea oferă un cadou/beneficiu «neuzual» (legea ajungând să stabilească, astfel, ceea ce este sau nu uzual în raporturile de familie) sau adresa de domiciliu (referitor la care, deşi se declară, legea nu prevede expres obligaţia anonimizării sale, cu toate că, în practică, se anonimizează această informaţie). Mai mult, prin elementele sale de conţinut, declaraţia de avere aduce atingere dreptului la viaţa privată a unor terţe persoane, cărora declarantul este obligat să le devoaleze public numele (exemplificativ se reţine: numele persoanei către care declarantul a înstrăinat bunuri mobile a căror valoare depăşeşte 3.000 de euro fiecare şi bunuri imobile înstrăinate în ultimele 12 luni, numele eventualilor coproprietari ai bunurilor imobile deţinute, numele persoanei fizice beneficiare a unui împrumut din partea declarantului sau numele persoanei fizice care a acordat declarantului un împrumut – a se vedea, în acest sens şi Ghidul de completare a declaraţiilor de avere şi de interese antereferit).
50. Problema publicării pe internet a declaraţiilor de avere pune în discuţie considerarea unor date cu caracter personal ca fiind informaţii de interes public motivat de faptul că acestea vizează o persoană care deţine o funcţie/demnitate publică. Ca atare, are loc o convertire în masă a tuturor datelor cu caracter personal cuprinse în declaraţia de avere în informaţii de interes public, ceea ce, din perspectiva constituţională, echivalează cu deplasarea artificială a unor elemente componente şi intrinseci dreptului la viaţa privată, reglementat de art.26 din Constituţie, în sfera de incidență a dreptului persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, reglementat de art.31 din Constituţie. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că intervenţiile legislative realizate trebuie să respecte o justă măsură pentru a nu afecta echilibrul în care se află drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi elementele componente ale acestora [Decizia nr.78 din 14 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.229 din 19 martie 2024, paragraful 47]. Art.26 şi 31 din Constituţie se află în relaţie de coexistență, nu se exclud reciproc, iar prevalența, în anumite condiţii şi circumstanţe, a unui drept nu poate conduce la eliminarea protecţiei oferite de dreptul cu care acesta se află în relaţie de concurenţă, ci la adaptarea acesteia. Acestea impun un echilibru între interesul cunoaşterii publice a unor informaţii care să confere încredere în condiţia etică a persoanei publice/ funcţionarului public şi respectarea vieţii private a acestuia.
51. Curtea reţine că datele cu caracter personal cuprinse în declaraţia de avere nu pot fi prezumate de plano şi ab initio ca afectând capacitatea de exercitare a unei funcţii publice [a se vedea, în acest sens, art.14 din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001] pentru a se considera că intră în sfera de incidență a art.31 din Constituţie, o asemenea concluzie fiind în contradicţie cu art.57 din Constituţie. Prin urmare, mutarea în masă a acestor date cu caracter personal, prin efectul legii, în categoria informaţiilor de interes public conduce la un dezechilibru structural şi axiologic între sferele de protecţie ale art.26 şi art.31 din Constituţie.
52. Livrarea unei asemenea cantităţi excesive şi în masă de date cu caracter personal în spaţiul public, pe internet, estomparea scopului urmărit iniţial prin provocarea unei forme de curiozitate publică şi de lecturare a acestor declaraţii, expunerea declarantului unei atenţii publice nerezonabile, precum şi stocarea datelor şi declaraţiilor de avere pe un interval de timp extensiv pe internet demonstrează cu prisosinţă că echilibrul care trebuie să caracterizeze relaţia dintre cele două drepturi fundamentale antereferite este afectat. Toate acestea relevă o expunere şi o diseminare în masă a datelor cu caracter personal pentru un număr considerabil de cetăţeni, creând o vulnerabilitate din perspectiva protecţiei dreptului la viaţa privată al acestora. Practic, o bază de date cuprinzând informaţii sensibile ale cetăţenilor este disponibilă oricând, oriunde şi oricui, ceea ce echivalează cu înlăturarea de plano a garanţiei constituţionale a protecţiei datelor cu caracter personal, element intrinsec al substanţei dreptului la viaţa privată al persoanei.
53. În aceste condiţii, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate nu asigură un just echilibru între cele două drepturi fundamentale aflate în concurenţă. Astfel, nevoia de informare a publicului şi necesitatea controlului averilor nu pot conduce la o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată a persoanelor asupra cărora poartă obligaţia de declarare a averilor, în contextul mai sus arătat fiind justificat să primeze obligaţia constituţională a autorităţilor statale de a nu aduce atingere vieţii private.
54. Ca atare, Curtea reţine că, în principiu, persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a depune anual declaraţii de avere sunt fie numite în respectivele funcţii, prin concurs/examen, fie numite printr-o decizie politică a unei autorităţi ori alese prin vot de către cetăţeni. În cazul acestora din urmă, datorită caracterului electiv al funcţiei deţinute sau a naturii deciziei politice de numire, Curtea consideră că este justificat un control al publicului, pe considerentul că persoana respectivă a fost propulsată într-o funcţie de demnitate publică prin alegere sau numire politică (a se vedea, în acest sens, şi Decizia de inadmisibilitate din 25 octombrie 2005, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wypych împotriva Poloniei). În schimb, în ceea ce priveşte funcţiile obţinute prin concurs/examen o astfel de expunere publică nu îşi găseşte justificarea, din moment ce, aşa cum s-a arătat, există posibilităţi legale pentru evaluarea declaraţiei de avere depuse.
55. Curtea reţine că problematica din cauza de faţă a format obiectul preocupării şi pentru alte jurisdicţii constituţionale. Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a Italiei a examinat constituţionalitatea unor prevederi legale cuprinse în Decretul-lege nr.33 din 14 martie 2013 referitor la reorganizarea legislaţiei privitoare la dreptul de acces la informaţii publice şi obligaţia de dezvăluire, transparența şi diseminarea a informaţiilor de către administraţiile publice, care impuneau obligaţia de publicare a datelor fiscale privind veniturile, activele, implicarea şi acţiunile în societăţi comerciale ale tuturor celor care deţin funcţii de conducere în cadrul administraţiilor publice, obligaţie extinsă şi la soţii şi rudele acestora până la gradul al doilea. Prin Decizia nr.20 din 23 ianuarie 2019, Curtea Constituţională a Italiei a remarcat că problema constă în echilibrarea a doua drepturi: dreptul la confidenţialitatea datelor cu caracter personal, înţeles ca dreptul de a controla răspândirea informaţiilor despre sine, şi dreptul cetăţenilor de a avea liber acces la datele şi informaţiile deţinute de către autorităţile publice, în contextul digitalizării, care sporeşte atât ameninţările la adresa securităţii personale, cât şi capacitatea de a oferi acces şi de a circula informaţii.

56. Instanţa italiană de contencios constituţional a folosit testul de proporţionalitate pentru a aprecia asupra constituţionalităţii opţiunii legislative criticate şi a observat că prevederea are un scop legitim, respectiv acela de a oferi o supraveghere publică asupra utilizării fondurilor publice şi îndeplinirii funcţiilor publice, ca măsură anticorupţie, însă prevederea criticată nu are un caracter necesar, neîndeplinind exigenţele ingerinţei minime. Aceasta, deoarece există soluţii alternative la cea analizată, care pot echilibra atât cerinţele de confidenţialitate, cât şi cele de transparentă, că, de exemplu, predeterminarea unor praguri de venit care trebuie depăşite pentru a declanşa obligaţia de publicare, difuzarea anonimizată a datelor, precum şi simpla înregistrare a declaraţiilor personale la autoritatea de supraveghere competentă. Curtea Constituţională a Italiei a precizat că nu este de competenţa sa indicarea celei mai bune soluţii pentru echilibrarea drepturilor contradictorii, alegerea instrumentului considerat a fi cel mai potrivit încadrându-se în puterea de apreciere a legiuitorului.
57. De asemenea, Curtea Constituţională a Italiei a apreciat că nu poate fi acordată o prioritate automată obiectivului de transparență faţă de dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Datele referitoare la venituri şi avere, altele decât remuneraţia şi plata aferente sarcinilor lor de serviciu, nu sunt neapărat legate direct de îndeplinirea rolului care le este încredinţat acestor persoane. Mai degrabă acestea oferă o reprezentare analitică a circumstanţelor financiare personale ale părţilor interesate şi rudelor lor cele mai apropiate, fără ca aceste obligaţii de transparență să fie justificate prin invocarea necesităţii sau oportunităţii de a face o contabilitate/o raportare către cetăţeni a fiecărui aspect al situaţiei financiare şi sociale, aşa cum se procedează în cazul persoanelor cu funcţii politice, în scopul menţinerii raportului de încredere care alimentează consensul popular pe parcursul îndeplinirii mandatului lor.
58. Totodată, instanţa constituţională italiană a considerat că obligaţia de a publica declaraţiile în discuţie este disproporţionată faţă de scopul principal urmărit, acela de a combate corupţia în administraţia publică, iar publicarea unor astfel de cantităţi masive de date nu facilitează în niciun caz căutarea informaţiilor care sunt cele mai relevante pentru scopurile stabilite (respectiv în scopul deţinerii de informaţii autentice, pentru scopuri care includ combaterea corupţiei) fără utilizarea unor instrumente puternice de procesare, pe care nu este rezonabil să se presupună că cetăţenii le au la dispoziţie.
59. Mai mult, Curtea Constituţională a Italiei a apreciat că restrângerea dreptului la protecţia datelor cu caracter personal nu are ca efecte o creştere comparabilă a protecţiei dreptului compensatoriu al cetăţenilor de a fi corect informaţi şi nici a interesului public de a preveni corupţia şi de a se opune acesteia, iar indexarea şi căutarea gratuită a datelor cu caracter personal publicate pe web, cu ajutorul motoarelor de căutare larg utilizate, nu sunt în concordanţă cu scopurile de a promova o conştientizare corectă a conduitei celor care deţin posturi de conducere în administraţia publică şi a modalităţilor în care resursele publice sunt folosite. Mai degrabă, aceste forme de dezvăluire riscă să permită găsirea «aleatorie» a datelor cu caracter personal, promovând, în plus, forme de cercetare care sunt inspirate exclusiv de nevoia de a satisface simpla curiozitate a celui care le accesează.
60. De altfel, sub acest ultim aspect, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că, având în vedere progresele tehnologiei informaţiei şi posibilităţile tot mai mari de prelucrare a datelor cu caracter personal datorită automatizării, există o strânsă relaţie între protecţia vieţii private, prin intermediul art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi protecţia datelor cu caracter personal. Instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a interpretat acest concept ca protecţie a autonomiei personale împotriva amestecurilor excesive din partea subiectelor private şi publice (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauză Amann împotriva Elveţiei şi Hotărârea din 6 aprilie 2010, pronunţată în Cauză Flinkkila şi alţii împotriva Finlandei).
61. De asemenea, în Hotărârea din 8 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Magyar împotriva Ungariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că interesul care stă la baza accesului la date cu caracter personal în scopuri de interes public «nu poate fi redus la setea publicului de informare despre viaţa privată a altora sau la dorinţa unui public de senzaţionalism sau chiar voyeurism», paragraful 162).
62. Curtea reţine, de asemenea, şi Decizia Consiliului Constituţional Francez nr.2013-676 DC din 9 octombrie 2013 referitoare la Legea privind transparența în viaţa publică, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor care impuneau publicarea declaraţiilor de avere ale aleşilor locali şi a declaraţiilor de avere şi de interese ale persoanelor care nu exercită un mandat electiv (membri ai autorităţilor administrative independente, membri ai cabinetelor ministeriale, înalţi funcţionari publici etc.). Consiliul Constituţional Francez a apreciat că această publicitate, pentru persoanele care nu exercită funcţii elective sau ministeriale, ci responsabilităţi de natură administrativă şi care nu sunt alese, este fără legătură directă cu obiectivul urmărit şi subminează în mod disproporţionat dreptul la respectarea vieţii private al acestor persoane. Pe de altă parte, Consiliul Constituţional Francez a hotărât că legiuitorul poate prevedea ca declaraţiile de interese ale membrilor Guvernului, deputaţilor, senatorilor şi ale tuturor aleşilor locali reglementaţi de lege să fie făcute publice de către înaltă Autoritate pentru Transparența Vieţii Publice, în considerarea caracterului electiv al acestor funcţii şi a prerogativelor lor.
63. În fine, Curtea precizează că, din studiul legislaţiei comparate în materia declaraţiilor de avere, rezultă că nu există o uniformitate cu privire la modul de reglementare a acestei problematici, dar numitorul comun al legislaţiei şi al jurisprudenţei rezultate din aplicarea acesteia îl constituie preocuparea pentru asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor celor, potrivit legii, trebuie să îşi declare averea, astfel încât să existe un echilibru între conţinutul declaraţiei de avere şi drepturile persoanelor stabilite prin lege să depună o asemenea declaraţie. Varietatea de soluţii legislative pentru care statele europene au optat în ceea ce priveşte problematica în discuţie poate reprezenta un argument în sensul că statul român are posibilitatea să reglementeze în maniera pe care o consideră adecvată, cu respectarea dreptului la viaţa privată, fără să fie constrâns să impună obligaţii atât de intruzive în viaţa privată şi de familie a declarantului. Astfel, de exemplu, în Belgia – declaraţia de avere se păstrează în plic închis; în Franţa – declaraţia de avere este nepublică, cu excepţia celei a membrilor Guvernului, a senatorilor, a deputaţilor, a membrilor Parlamentului European, a membrilor Colegiului înaltei Autorităţi pentru Transparenta Vieţii Publice, a preşedintelui Republicii, a candidaţilor la funcţia de preşedinte; în Germania – nu există obligaţia funcţionarilor publici de a-şi declara averea; în Portugalia – declaraţia de avere poate fi consultată în mod liber de orice cetăţean; în Slovenia – declaraţia de avere este disponibilă public în partea referitoare la veniturile şi bunurile obţinute în perioada ocupării unei funcţii publice sau a desfăşurării unei activităţi şi în termen de un an de la încetarea funcţiei sau activităţii.
64. Curtea subliniază că sistemul românesc privind regimul declaraţiilor de avere este unul dintre cele mai intruzive în privinţa vieţii private din spaţiul european, oferind cele mai puţine garanţii de protecţie a acesteia. Toate considerentele mai sus dezvoltate pledează nu pentru eliminarea obligaţiei persoanelor prevăzute de lege de a da declaraţii de avere, ci doar pentru că aceste declaraţii să nu mai fie publice, urmând ca ele să fie înaintate Agenţiei Naţionale de Integritate, care să le gestioneze potrivit competențelor prevăzute de lege. Aşadar, într-un stat de drept verificarea standardelor de integritate ține de controlul instituţional, realizat prin autoritatea menţionată, care este înzestrată, potrivit legii, cu prerogative care îi asigură eficiența în asigurarea standardelor de integritate. În acest sens, Curtea reţine că acest organism este Agenţia Naţională de Integritate, care a fost înfiinţată ca urmare a Deciziei Comisiei Europene nr.928 din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.339 din 2006, fiindu-i conferite responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive [a se vedea şi paragrafele 45 şi 46 din prezenţa decizie]. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că Legea nr.176/2010 pune în aplicare al doilea obiectiv de referinţă care figurează în anexă la Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 a Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene, seria L, nr.354 din 14 decembrie 2006, iar, în considerarea acesteia, din deciziile imperative ale Agenţiei Naţionale de Integritate este necesar să rezulte sancţiuni disuasive [Hotărârea din 4 mai 2023, pronunţată în cauză C-40/21, paragraful 60], sens în care Curtea observă că prezenta decizie nu examinează sancţiunile stabilite de lege, iar Agenţia Naţională de Integritate îşi prezervă toate competențele şi prerogativele care îi permit să îşi desfăşoare activitatea, în mod eficient şi în coordonatele legii, aspecte subliniate şi de evaluările Comisiei Europene în perioada de aplicare a MCV.
65. Totodată, Curtea reţine că, în anul 2023, Comisia Europeană, având în vedere că toate obiectivele de referinţă stabilite în Decizia 2006/928/CE au fost îndeplinite în mod satisfăcător, a apreciat că nu se mai justifică menţinerea mecanismului menţionat, astfel că a adoptat Decizia (UE) 2023/1786 a Comisiei din 15 septembrie 2023 de abrogare a Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr.229/94 din 18 septembrie 2023. În acest context şi ţinând seama de competențele Agenţiei Naţionale de Integritate, constatarea neconstituţionalităţii obligaţiei de publicare pe site-ul de internet al acesteia, precum şi pe cel al instituţiei în care declaratul îşi desfăşoară activitatea, a declaraţiei de avere este o expresie a unei realităţi adaptate stadiului actual de evoluţie a societăţii româneşti, în care valorile democraţiei s-au consolidat şi au fost conştientizate la nivel larg, iar protecţia datelor cu caracter personal reprezintă un reper constituţional esenţial, în special în contextul dezvoltării fără precedent a tehnologiilor informaţionale de tipul inteligenţei artificiale şi al proliferării ameninţărilor la adresa securităţii juridice a persoanei prin utilizarea la scară largă a acestor informaţii sensibile.
66. Ca atare, textul Constituţiei se opune unei prelucrări în masă a datelor cu caracter personal prin publicarea declaraţiilor de avere cu consecinţa expunerii persoanei unei nejustificate atenţii publice. Curtea subliniază că dezvoltarea tehnologiilor de inteligenţă artificială face posibilă crearea unor modele şi tipare comportamentale personalizate în raport cu fiecare declarant în parte, ceea ce, coroborat cu abundenţa informaţiilor private devoalate, prin efectul legii, în spaţiul public, prezintă un risc în sensul desconsiderării demnităţii umane şi a individualităţii persoanei, fragilizând până la anulare protecţia constituţională de care aceasta trebuie să se bucure în privinţa vieţii sale private.

67. În condiţiile expuse, în considerarea celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din 25 octombrie 2005 pronunţată în cauza Wypych împotriva Poloniei, legiuitorul are o marjă de apreciere în sensul de a reglementa în ceea ce priveşte persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică (alese sau numite) o declaraţie publică de interese financiare al cărei conţinut să valorifice elementele de încadrare a intereselor lor financiare/patrimoniale în anumite segmente şi praguri valorice, fără a fi detaliate, pentru că orice detaliu poate conduce la identificarea şi răspândirea în spaţiul public a unor date cu caracter personal. În schimb, pentru toate demnităţile şi funcţiile publice declaraţia de avere se va transmite numai Agenţiei Naţionale de Integritate.
68. În concluzie, Curtea constată că prevederile art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010 încalcă dispoziţiile art.1 alin.(5) cu referire la principiul legalităţii, iar prevederile art.12 alin.(6) din aceeaşi lege încalcă dispoziţiile art.26 alin.(1) privind viaţa privată şi cele ale art.147 alin.(4) din Constituţie referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale.
69. Având în vedere că, potrivit art.31 alin.(2) din Legea nr.47/1992, în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare, se impune, în raport cu art.26 alin.(1) şi art.147 alin.(4) din Constituţie, şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.6 alin.(1) lit.d) din Legea nr.176/2020, care au următorul conţinut normativ: «Persoanele responsabile cu implementarea prevederilor referitoare la declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese au obligaţia să se înregistreze în această calitate pe e-DAI şi au următoarele atribuţii: (…….) d) asigură afişarea şi menţinerea declaraţiilor de avere şi ale declaraţiilor de interese, prevăzute în anexele nr.1 şi 2, pe pagina de internet a instituţiei, în termen de cel mult 30 de zile de la primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal, precum şi a semnăturii olografe. Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se păstrează pe pagina de internet a instituţiei şi a Agenţiei pe toată durata exercitării funcţiei sau mandatului şi 3 ani după încetarea acestora şi se arhivează potrivit legii;».
70. Curtea observă că prezenta decizie nu reprezintă un reviriment jurisprudenţial, ci o continuare a liniei sale jurisprudenţiale impuse prin Deciziile nr.415 din 14 aprilie 2010 şi nr.1018 din 19 iulie 2010. Într-adevăr, în jurisprudenţa sa au existat decizii ulterioare acestora care au vizat caracterul public al declaraţiilor de interese (Decizia nr.204 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.349 din 13 iunie 2013, Decizia nr.207 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.363 din 18 iunie 2013, Decizia nr.316 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.520 din 20 august 2013, Decizia nr.495 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 24 noiembrie 2014, paragraful 24, Decizia nr.385 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.530 din 16 iulie 2015, paragraful 19, sau Decizia nr.680 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.25 din 14 ianuarie 2016, paragraful 27), prin care Curtea a statuat că «soluţia legislativă a publicării declaraţiilor de interese este justificată prin prisma scopului legal al Agenţiei Naţionale de Integritate de asigurare a integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenire a corupţiei instituţionale, iar pe de altă parte, că publicarea acestor declaraţii se realizează, potrivit art.6 alin.(1) lit.e) din Legea nr.176/2010, prin anonimizarea datelor cu caracter personal, fiind astfel asigurate garanţii împotriva unor ingerinţe arbitrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că fiind neîntemeiată critica privind încălcarea dispoziţiilor art.26 din Constituţie şi art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale». De asemenea, prin Decizia nr.309 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.581 din 4 august 2014, Curtea a menţionat tale quale caracterul public al declaraţiilor de avere şi interese, având în vedere cuprinsul normativ al textului analizat, dar, în realitate, decizia se referă la declaraţia de interese, pentru că obiectul cauzei care a determinat ridicarea respectivei excepţii viza aspecte care ţineau de situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat autorul excepţiei soluţionate cu acel prilej, şi nu de ipoteza declarării/ nedeclarării averii. Prin urmare, această decizie nu prezintă niciun fel de relevanţă în coordonatele cauzei de faţă. În acelaşi sens, Curtea observă că în cauza soluţionată prin Decizia nr.309 din 5 iunie 2014, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu dispoziţiile Legii nr.176/2010 referitoare la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere efectuată de inspectorii de integritate şi a investit instanţa de contencios constituţional doar cu examinarea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr.176/2010 privitoare la declaraţia de interese (a se vedea încheierea din 12 noiembrie 2013, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr.1.934/54/2011).
71. Apreciind că, în societatea românească, atât prezenţa instituţională a Agenţiei Naţionale de Integritate, cât şi legislaţia privind declararea patrimoniului celor care ocupă funcţii publice stabilite de lege, sunt deopotrivă necesare şi democratice, Curtea, examinând sesizarea, legea, dreptul comparat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu dispoziţiile Constituţiei, consideră ca fiind necesară elaborarea unei legislaţii actualizate şi raportate la evoluţia societăţii, cu determinarea sferei persoanelor obligate la depunerea declaraţiei de avere şi a celei de interese, cu păstrarea scopurilor şi finalităţilor pe care le va stabili Parlamentul în opera sa de legiferare în acest domeniu. Ținând cont de faptul că fenomenul corupţiei şi al practicilor asociate acesteia la nivel politic, birocratic şi administrativ trebuie în continuare prevenite şi combătute, legiuitorul are obligaţia de a elabora un cadru normativ eficient care să permită îndeplinirea standardelor de integritate specifice unui stat de drept. În acest sens, Curtea subliniază necesitatea sistematizării şi codificării legislaţiei în materie şi a elaborării şi adoptării unui cod de integritate şi transparență în exercitarea funcţiilor publice”.

* Citiţi integral Decizia CCR nr. 297 din 25 mai 2025, inclusiv opiniile separate şi opinia concurenţei

Citiți și:
Dedicație pentru Nicușor Dan și viitoarea soție? CCR servește din nou Sistemul: Averile demnitarilor și soțiilor de șmecheri trec la secret
Rușine CCR!

yogaesoteric
20 iunie 2025