Ce avem de pierdut

De fiecare dată când auzim despre evenimente care au zguduit lumea, de catastrofe și masacre, suntem înclinați nu doar să ne simțim rușinați (chiar dacă pentru scurtă vreme) de văicărelile noastre cu privire la probleme neînsemnate, ci și să punem sub semnul întrebării rostul multora dintre activitățile noastre.

Se spune că oamenii aflați în apropierea morții își văd în câteva secunde desfășurându-se sub ochii lor întreaga viață, și ajung la o concluzie. Dar de fiecare dată când citesc ceva despre Khmerii Roșii, de pildă, sau despre genocidul din Rwanda, mă gândesc la propria-mi viață și stărui o clipă asupra lipsei de însemnătate a eforturilor mele, asupra egoismului preocupărilor mele, asupra preferințelor mele foarte limitate.

Așa s-a petrecut şi când am aflat despre distrugerea celor două Turnuri Gemene de la World Trade Center. Mă pregăteam să scriu recenzia unei cărți nu extraordinare. O biografie competentă, onestă, un pic plictisitoare, a unei figuri istorice minore. Ar fi putut exista vreo activitate mai puțin importantă prin comparație cu soarta îngrozitoare a mii de oameni prinși în clădiri în flăcări care aveau curând să se prăbușească? O recenzie de carte față de moartea a 300 de pompieri uciși în timpul misiunii, ca să nu mai spunem nimic despre ceilalți? Care mai era rostul în a termina o muncă atât de insignifiantă precum cea pe care o făceam?

În munca mea de doctor în închisoare, salvez câteva vieți pe an. Când mă voi retrage, nu voi fi reușit în decursul întregii mele cariere să fi salvat atâtea vieți câte s-au pierdut la New York în acele câteva clipe înfiorătoare, asta chiar și dacă pun la socoteală timpul petrecut în Africa, unde era destul de facil să salvezi o viață umană prin cele mai elementare mijloace medicale. Cât privește scrierile mele, nu cântăresc mai mult decât praful de pe cântar. Îi amuză pe câțiva, îi enervează pe alții și sunt necunoscute celor mai mulți oameni din imediata mea apropiere, ca să nu vorbesc despre un grup mai larg. Cele două cuvinte care îmi par potrivite, dacă ar fi să caracterizez cărțile mele, sunt „neputință” și „lipsă de sens”.

Și totuși, chiar când am astfel de gânduri autoreflexive, îmi tot revine în amintire o imagine: pianista Myra Hess interpretând Mozart la National Gallery din Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când ploua cu bombe asupra Londrei. M-am născut după ce războiul s-a încheiat, dar eroismul tăcut al acelor concerte și recitaluri, transmise în întreaga țară, încă reprezenta în timpul copilăriei mele un simbol puternic. Era cu atât mai puternic cu cât, desigur, Myra Hess era evreică, iar anti-semitismul dușmanului era fundamental în viziunea sa distorsionată asupra lumii. Dar și pentru că muzica interpretată de Hess, o realizare culturală magnifică, provenea de pe aceleași meleaguri ca liderul inamic, care însuma abisul barbariei.

Nimeni nu se întreba „la ce servesc aceste concerte?” sau „care mai este rostul în a cânta Mozart atunci când lumea se prăbușește?”. Nimeni nu se întreba „câte divizii are Myra Hess” sau „ce putere de foc are un rondo de Mozart?” Toată lumea pricepea că aceste concerte, fără niciun fel de importanță în ordine militară sau materială, erau un gest îndrăzneț al umanității și culturii în fața unei agresivități fără precedent. Ele spuneau despre ce este războiul acesta. Erau o afirmare a credinței că nimic nu ar putea acum sau vreodată să corupă valoarea civilizației. Și niciun revizionism istoric, oricât de cinic, nu va reuși să submineze acest mesaj splendid.

Îmi aduc la fel de bine aminte de o povestire spusă de Sir Karl Popper, un refugiat austriac care s-a stabilit în Marea Britanie. Patru bărbați cultivați din Berlin, care așteptau să fie arestați dintr-o clipă în alta de Gestapo, și-au petrecut ultima noapte împreună – și, credeau ei, ultima noapte în viață – cântând cvartetele lui Beethoven. S-a petrecut ca ei să nu fie arestați, dar prin gestul lor și-au exprimat încrederea că civilizația transcende barbarismul și că, făcând abstracție de aparenta neputință a civilizației de la acel moment de a rezista asaltului brutal, civilizația merita în continuare să fie apărată. Chiar așa, este singurul aspect care merită apărat deoarece ea este ceea ce dă sau ar fi necesar să dea sens vieților noastre.

Bineînțeles că civilizația nu este doar atașamentul față de cele mai înalte piscuri ale realizărilor umane. Pentru prezervarea ei este nevoie de o rețea infinit de complexă și delicată de relații și activități, unele modeste, iar altele grandioase. Cel care mătură străzile are un rol la fel de stabil ca și marele artist sau gânditor. Civilizația este suma totală a acestor activități care le permit oamenilor să depășească simpla existență biologică și să se îndrepte spre o viață mai bogată din punct de vedere mental, estetic, material și spiritual.

Din acest punct de vedere, un atașament pentru valorile culturale înalte este necesar, dar nu suficient pentru civilizație. Se spune că șefii lagărelor de concentrare plângeau seara când ascultau un lied de Schubert după o zi întreagă de omoruri, dar cu toate acestea nimeni nu i-ar considera civilizați. Dimpotrivă, ei se asemănau mai mult cu barbarii din vechime care, după ce prădau și jefuiau un oraș civilizat, trăiau în ruine deoarece chiar și așa erau cu mult mai bune decât orice ar fi putut construi ei înșiși. Prima cerință a civilizației este ca oamenii să fie gata să-și depăşească instinctele și poftele elementare. Eșecul în această întreprindere îi face, luând în considerare inteligența lor, mult mai răi decât animalele.

Fragment din volumul Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple

Citiţi şi:
Prof. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei: Identitatea națională românească nu se poate defini în afara limbii și credinței
«Obiectivul educației moderne este de a șterge resturile oricărei identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri»
Eminescu, arhitectul spiritual al României moderne

yogaesoteric
5 aprilie 2021