Ce se petrece când renunțăm să mai citim?

Din ce în ce mai mulți oameni renunță să mai citească. Asta spun mereu profesorii de literatură ca mine.

„Fiecare generație, la un moment dat, descoperă că elevii nu pot citi atât de bine pe cât și-ar dori sau pe cât se așteaptă profesorii”, a scris Martha Maxwell, specialistă în alfabetizare, în 1979.

Mai mult, educatorii constată că ultimii ani au fost diferiți în mod semnificativ din acest punct de vedere. Studenții ajung chiar și la universități de renume fără să fi citit vreodată o carte din scoarță în scoarță. Nicholas Dames, profesor de literatură la Universitatea Columbia din SUA a declarat pentru The Atlantic că studenții săi „se chinuie să fie atenți la detalii, ținând cont în același timp de intriga generală”.

Recent, odată cu revenirea elevilor la școală, un nou studiu a făcut furori, deoarece a constatat că numărul americanilor care citesc de plăcere a scăzut cu un procent șocant de 40% comparativ cu anul 2000.

Ca profesor universitar, am observat și eu această tendință. Studenții mei sunt serioși, interesați să descopere ceea ce se petrece în lume și chiar dispuși să accepte cu încredere atunci când le spun că este important să parcurgă volumele din lista de lectură atribuită anului de curs respectiv.

Au auzit de-a lungul vieții că cititul este o componentă importantă a succesului lor viitor. Dar mulți dintre ei nu au gustat vreodată vreun strop de bucurie din această activitate și nici nu au putut constata singuri ce le poate oferi o carte în plus față de o căutare rapidă pe Wikipedia.

Închiderea școlilor din cauza pandemiei de covid probabil a amplificat problema. Chatboții cu inteligență artificială au accelerat-o, oferind rezumate (și eseuri) făcute la comandă despre orice carte pe care o poți găsi printr-o căutare pe Google.

În același timp, situația cu ChatGPT intensifică nevoia noastră tot mai mare de a pune întrebarea: De ce este benefic să citim? Ce anume ne aduce procesul de a parcurge cu atenție o carte captivantă – o experiență esențială a vieții civilizate până de curând – și care nu poate fi automatizat sau înlocuit?

Aspectul ciudat este că a fost o vreme când profesorii se temeau că cititul va amortiza conștiința, în același fel în care ne temem acum că ecranele o vor face. În secolul al IV-lea î.Hr. – la scurt timp după ce a devenit la modă pentru filosofii din Atena să distribuie copii scrise ale prelegerilor lor tinerilor aspiranți din elita vremii lor – Platon a scris un dialog, Fedru (Phaidros), în care Socrate se plânge că dispozitive precum papirusul îi fac pe studenți să devină leneși. El vorbește despre textele scrise ca și cum ar fi un fel de hard disk extern pentru conștiință, care reține informațiile astfel încât oamenii să nu fie nevoiți să facă acest efort.

El chiar concepe un mit în care unul dintre zei se teme că oamenii se vor baza pe scris pentru a-și spori capacitatea de amintire și că „această invenție va produce uitare în conștiința celor care învață să o folosească, deoarece nu își vor mai exersa propria memorie”.

Aproape că îți poți imagina Biblioteca din Alexandria ca pe o versiune antică a unei bănci de servere conectate în cloud, adăpostind suma totală a cunoștințelor înregistrate, astfel încât omenirea să nu se mai obosească cu efortul de a își folosi memoria.

Ironia evidentă este că Platon a formulat această plângere……. în scris. Forma literară pe care a inițiat-o – dialogul filosofic – este o modalitate de a utiliza textul vizând un obiectiv diferit de simpla stocare a informațiilor.

Dialogurile erau modul lui Platon de a recrea, în formă scrisă, experiența conversației și a schimbului de idei. Intri într-o relație cu cartea și personajele ei. Experiența – de a o citi, de a reflecta asupra ei, de a te întoarce la ea după o zi, un an sau o viață întreagă de contemplare a acelor idei – devine esențială.

Când Platon era tânăr, dramaturgul comic Aristofan a scris Broaștele, în care zeul Dionis (Dionysos) menționează pe nepregătite că odată și-a petrecut timpul, când ar fi fost necesar să fie în serviciu pe mare, citind textul unei alte piese, Andromeda de Euripide.

Aceasta este probabil una dintre cele mai vechi reprezentări din literatura occidentală a cuiva care citește singur, de plăcere, imaginându-și personajele străduindu-se și depășind dificultăți și vorbind în conștiința cititorului. Este un aspect complet diferit de utilizarea cărților ca depozite de date.

Acest tip de lectură – ca mijloc de conectare umană mai degrabă decât ca sistem de transmitere a informațiilor – le-a părut unora ca fiind frivol. Chiar și în perioada de glorie a romanului european din secolul al XIX-lea, ficțiunea era adesea respinsă ca fiind o simplă distracție, amintind mai mult de Dionis (Dionysos) lenevind pe corabia sa decât de retoricieni în devenire care se pregătesc în arta guvernării.

Există o scenă în Middlemarch de George Eliot în care Fred Vincy, fratele visător al destul de superficialei Rosamond, citește în timp ce mama lui sporovăie despre „studiile” sale. „Studiile lui Fred nu sunt foarte profunde”, intervine Rosamond. „Ceea ce citește el este doar un roman”.

Desigur, prin introducerea acestei replici în propriul roman, Eliot le oferă cititorilor săi exact același fel de semn de apreciere pe care ni l-a dat Platon în Fedru (Phaidros). Într-un fel, romanul a fost moștenitorul modern al dialogului filosofic: genul de scriere al cărei scop principal era ca cititorul să petreacă timp cu personajele; care insista să fie trăită și imaginată, mai degrabă decât să fie lecturată în căutare de fapte sau sfaturi de viață.

Oamenii care citesc literatură cu adevărat măreață de dragul scrierii în sine, scria C.S. Lewis , constată că „propria lor conștiință este transformată. Au devenit ceea ce nu erau înainte”.

Și acesta ar putea fi singurul tip de lectură a cărei valoare nu este înlocuită în prezent de mașini. Cărțile cu sfaturi de auto-ajutorare pot fi rezumate, citite pe repede-înainte și apoi abandonate. Cu un roman captivant este cu totul altă situație.

Când am început să scriu paragrafele precedente m-am trezit cu acel sentiment sâcâitor pe care îl cunoaște orice cititor asiduu: îmi aminteam o replică, dar nu mai știam unde o citisem. Undeva – oare era în Middlemarch sau în David Copperfield? – a existat o scenă în care un personaj spune ceva precum „ea (sau el) citește doar un roman”.

Așa că l-am întrebat pe Grok, chatbotul cu inteligență artificială implementat de Elon Musk pe platforma X. Un caz de utilizare optimă: mi-a confirmat bănuiala și m-a îndrumat către Middlemarch, unde am găsit citatul. Asta e tot ce poate oferi inteligența artificială.

Poate depăși aproape orice alt instrument actual pentru a eficientiza orice sarcină de culegere de informații pe care ar fi fost necesar să o îndepliniți odinioară folosind un catalog cu fișe, o enciclopedie sau un motor de căutare.

Ceea ce Grok nu ar putea face niciodată, însă, ar fi să-mi stârnească amintirea care mi-a apărut după ce am petrecut o viață cu cărți precum Middlemarch – acest gând pe care îl aveam era unul pe care mi-l împărtășise o femeie strălucită, care acum este decedată [George Eliot este pseudonimul scriitoarei Mary Ann Evans – n.red.].

Mai presus de toate, Grok nu mi-ar fi putut povesti niciodată ce transmite Eliot în momentul imediat după ce sora lui Fred îl cicălește pentru obiceiurile sale de lectură: „Fred a dus mâna mamei sale la buzele lui, dar nu a spus nimic”.

Acel gest absolut real de acceptare tăcută, iritarea lui învinsă de nuanța domestică a iubirii dintr-o familie obișnuită – iată tipul de aspecte pe care romanele le pot oferi, dar rezumatele nu.

Asta le spun studenților mei când le explic de ce nu este indicat să își externalizeze temele de lectură către un program de text predictiv. Vor fi în mod constant îndemnați și tentați să facă aceasta – OpenAI oferă deja studenților diverse reduceri și promoții pentru serviciul său premium, având în mod clar scopul de a încuraja obiceiul oamenilor de a se baza pe ChatGPT pentru toate aspectele vieții.

Va depinde de noua generație să decidă ce sarcini vrea să delege mașinilor. Dar dacă tinerii aleg să renunțe la a citi cărți valoroase în favoarea rezumatelor făcute de inteligența artificială, se vor păcăli teribil. Arta de a te bucura cu adevărat de literatură este una dintre marile arte liberale – este un act de libertate pură, o acțiune pe care o realizezi doar pentru încântarea pe care ți-o produce.

S-ar putea să fie o artă pe cale de dispariție. Acum există un întreg tip de postări pe rețelele de comunicare virtuală despre cum să extragi valoarea din cărți fără a le citi. „Cititul cărților este acum o pierdere de timp”, a scris Davie Fogarty, a cărui biografie pe X îl creditează cu „850 de milioane de dolari în vânzări pe platforma de comerț electronic Shopify”.

Cărțile sunt învechite, consideră Fogarty, deoarece „modelele de raționament bazate pe inteligență artificială pot distila informații cheie și îți pot spune exact cum să le implementezi pe baza a tot ceea ce știu despre tine”.

Și are dreptate în privința primului tip de lectură – al manualelor de auto-ajutorare și de strategie de afaceri, tipul care tratează cărțile doar ca pe niște ambalaje convenabile pentru „acțiuni de realizat”, care ar putea la fel de bine să fie rezumate într-o scurtă prezentare PowerPoint.

Deja există de ceva vreme o industrie artizanală de rezumate și digesturi (simplificări), de exemplu, SparkNotes sau CliffsNotes, pentru a scurta acest tip de lectură. Acum există aplicații precum Blinkist, care fac tot aceasta, folosind inteligența artificială.

Însă celălalt tip de lectură, cel care constă în a contempla o autoare sclipitoare ducând în tăcere mâna mamei la buzele fiului ei, nu poate fi rezumat. Care ar fi rostul? Dacă ChatGPT ți-ar putea spune ce savoare are un preparat vegetarian delicios, nu ai mai simți dorința să îl deguști?

Este ușor (și distractiv) să ne imaginăm ce fel de „informații cheie” ar putea extrage un chatbot din operele clasice în beneficiul unui magnat Shopify. „Iliada: Folosește-ți resursele la locul de muncă.” „Sir Gawain și Cavalerul Verde: Promite puțin, livrează mult.”

L-am întrebat pe Grok despre Frații Karamazov și mi-a oferit următoarea idee-rezumat: „Suntem cu toții plini de contradicții”. Mulți dintre noi chiar suntem. De ce nu a spus pur și simplu Dostoievski asta, în loc să scrie un întreg roman atât de complex?

Iată de ce. Undeva pe la începutul romanului, protagonistul Alioșa aude o poveste în care o babă urâtă și rea moare și se trezește în iad. Îngerul ei păzitor se roagă înaintea lui Dumnezeu pentru ea și povestește singura faptă bună pe care a făcut-o vreodată în viața ei: a scos un fir de ceapă din grădină și l-a oferit unui cerșetor flămând. Domnul Dumnezeu, în compasiunea sa nemărginită, permite îngerului să urmărească să o scoată din iad pe babă, cu condiția ca ceapa să nu se rupă.

Îngerul ia ceapa aceea și o întinde păcătoasei nenorocite, spunându-i să se agațe de ea ca să poată fi trasă către cer. Și imediat, fiecare suflet ce fusese aruncat în acele flăcări se agață de călcâiele ei și începe să fie dus înspre rai odată cu ea. „Dar era o femeie foarte rea și a început să-i lovească cu picioarele. «Eu se cuvine să fiu trasă afară, nu voi. Ceapa mea e numai a mea, nu și a voastră.» Imediat ce a spus asta, ceapa s-a rupt.”

Probabil că oricine introduce această poveste în ChatGPT va primi ca rezumat o mică morală: Nu fiți egoiști, gândiți-vă la alții, hrăniți săracii. Dar în capitolul următor Alioșa îl visează pe îndrumătorul său spiritual – sfântul părinte Zosima, de care îi este teribil de dor – bucurându-se de ospățul din rai și spunând: „I-am dat o ceapă unui nevoiaș, așa că și eu sunt aici. Și mulți de aici au dat doar câte o ceapă fiecare – doar o ceapă mică……. Care sunt toate faptele noastre?”

Și cum aș putea rezuma sensul acelui pasaj, dacă nu spunând că atunci când l-am citit prima dată, am lăsat romanul deoparte și am plâns, simțind brusc că și eu aș putea fi iertat și mântuit prin imensa compasiune a lui Dumnezeu?

Așa cum le spun studenților mei, nimeni nu te poate obliga să citești astfel de scrieri. Dacă ne îndepărtăm de epoca alfabetizării în masă a lui Gutenberg, de lumea lui Dostoievski și Eliot, și trecem la una în care cărțile devin din nou preocuparea câtorva aleși, eu nu pot împiedica acest fapt să se petreacă.

Dar vom fi mai săraci din această cauză, viețile noastre vor fi mai aplatizate și mai golite. La urma urmei, la ce va fi folosit toată această eficiență și optimizare? Dacă încetăm să mai vedem rostul lecturii, ce vom face cu tot timpul eliberat de dispozitivele noastre?

Ar fi de înțeles dacă, spre exemplu, cărțile ar fi înlocuite pentru că am găsit o modalitate mai profundă de a întâlni alte conștiințe din alte timpuri și locuri, sau dacă ne-am întoarce la zilele lungilor plimbări prin agora și ale dezbaterilor despre natura ființei umane.

Dar cineva se lăuda pe X că folosește inteligența artificială pentru a „extrage informațiile” dintr-un volum scurt care altfel ar necesita o oră de lectură – „și apoi beau cafea timp de 58 de minute”. Dacă vreți o imagine a viitorului nostru fără cărți, imaginați-vă un rând de influenceri care se uită pe ferestrele clădirilor lor înalte, cu viața lor interioară redusă la zero, sorbind cafea la nesfârșit.

„De ce urmărești să te eliberezi?”, întreabă poetul Joseph Fasano într-o poezie adresată unui „student care a folosit inteligența artificială pentru a scrie o lucrare”. Oare „De viață? De miracolul misiunii ei?”. Dar „dragostea este pentru cei care iubesc eforturile benefice”.

Tipul de lectură care își păstrează valoarea în era inteligenței artificiale este cel care nu are un ROI măsurabil [Return on Investment – rentabilitatea investiției], nu are metrici scalabile, nu are o valoare de piață imediată. Este ca viața în sensul că scopul ei este povestea în sine, iar singura modalitate de a „obține valoare” este să fii atent la ea, să reflectezi asupra ei și să o lași să te transforme.

Cu alte cuvinte, ceea ce are de oferit acest tip de lectură este îmbogățirea conștiinței prin comuniunea sufletului nostru cu un alt suflet, al autorului.

Dar dacă nu putem prețui aceasta, cum mai putem găsi valoarea în alte aspecte cu adevărat îndumnezeitoare?

Autor: Spencer Klavan

Citiți și:
PATANA YOGA – Yoga lecturii atente şi a studiului (I)
Însuşeşte-ţi gândirea şi duhul Sfinţilor prin citirea scrierilor lor

 

yogaesoteric
9 ianuarie 2026

 

Also available in: English