Complexe de securitate (II)

 

Citiți prima parte a articolului 

Odată încheiată discuţia despre conceptul de securitate, ne vom îndrepta atenţia asupra problemei securităţii regionale. În perioada de după Războiul Rece, declinul celor două superputeri (SUA şi URSS) a deschis calea spre multipolaritate şi spre creşterea puterii regionale. Astfel s-a conturat un domeniu distinct de studiu: securitatea regională. Încă din perioada decolonizării, nivelul de securitate regională a început să devină mai autonom şi mai proeminent în relaţiile internaţionale, sfârşitul Războiului Rece accelerând acest proces. Fără o rivalitate a superputerilor care interveneau în mod obsesiv în toate regiunile, puterile locale au avut posibilitatea realizării unor manevre şi aplicării propriilor politici. Logica bipolarităţii nu reuşea să explice în mod satisfăcător comportamentul şi opţiunile internaţionale şi de securitate ale unor puteri de mai mică anvergură decât SUA şi URSS. Dacă pentru liderii celor două blocuri politica internaţională era în mod necesar globală şi totală, pentru statele mai mici sau nealiniate, posibilităţile de acţiune şi negociere au fost în mod necesar mult mai restrânse şi nu puteau fi mereu exprimate în termenii bipolarităţii.

După anii ʼ90, pentru SUA, politica internaţională a rămas una globală, însă niciunul dintre celelalte state nu reuşeşte să aibă capacitatea şi, implicit, opţiunile de politică externă pe care le au Statele Unite. Mai mult, există destule situaţii internaţionale în care politica externă a SUA nu are nicio relevanţă directă şi majoră sau în care americanii nu joacă un rol semnificativ. În schimb, acţiunile internaţionale obişnuite ale statelor au de regulă un impact regional. În acest context, se pot face câteva observaţii. În primul rând, marea parte a statelor acţionează internaţional cel mai frecvent pe plan regional. În al doilea rând, cu cât un stat este mai mic în termeni de putere (politică, militară, economică etc.), cu atât opţiunile sale de politică externă şi de securitate sunt mult mai limitate la acţiuni şi strategii de nivel regional.

În noua ordine stabilită la nivel mondial după încheierea Războiului Rece, securitatea, fie ea regională sau globală, ar fi necesar să ofere următoarele constante:
– furnizarea către toate statele a garanţiilor împotriva unei agresiuni externe;
– furnizarea mijloacelor de protecţie a drepturilor minorităţilor şi a grupurilor etnice în interiorul statelor;
– crearea unui mecanism pentru rezolvarea conflictelor regionale, fără acţiunea unilaterală a marilor puteri;
– angajamentul marilor puteri de a nu sprijini militar conflictele din cadrul unei regiuni.

În termenii securităţii, prin „regiuneˮ înţelegem un sistem distinct şi semnificativ de relaţii de securitate stabilit în interiorul unui grup de state care au fost sortite să se găsească în apropiere geografică unele de altele. Spre exemplu, Europa a fost şi încă mai este un sistem regional, deoarece relaţiile de putere şi treptele evoluţiei lor au legat toate statele din ea laolaltă. La prima vedere, Danemarca şi Italia spre exemplu, nu par să aibă vreo interacţiune directă de securitate, dar amândouă s-ar putea găsi prinse în acelaşi tipar de alianţe şi războaie. Aşadar, regiunile pot genera complexe de securităţi statale, cum ar fi de pildă regiunea sud-est europeană. Această regiune reprezintă un complex de securitate individualizat, atât din punct de vedere geografic cât şi din punt de vedere al civilizaţiilor, zona fiind preponderent ortodoxă. Securitatea regională ar fi de preferat să fie râvnită de statele din această regiune prin intermediul cooperării, însă instabilitatea crescută a zonei şi incapacitatea de a găsi şi susţine un proiect coerent şi eficient de către acestea le îndreaptă spre a căuta, a accepta şi în cele din urmă a adopta normele propuse de diferitele organizaţii internaţionale.

Pornind de la observaţiile referitoare la sud-estul european, se naşte o nouă întrebare: când putem vorbi de existenţa securităţii regionale într-o anumită zonă (regiune)? Răspunsul este important să plece de la o constatare simplă: pentru a vorbi de securitate regională este necesar un grad minim de interdependenţă între actorii implicaţi. Ce anume înseamnă acest grad de interdependenţă este însă o chestiune greu de rezolvat. Din acest punct de vedere există trei tradiţii: cea a subsistemelor, cea a sistemelor subordonate si cea a complexelor de securitate, toate fiind strâns înrudite.

Subsistemul regional este definit drept o structură de relaţii ce se desfăşoară într-o oarecare proximitate geografică şi este caracterizat de un anumit grad de regularitate şi intensitate, precum şi de conştientizarea existenţei acestora de către actorii implicaţi. La acestea se mai poate adăuga şi faptul că, pentru a putea fi considerat subsistem regional, este necesară şi recunoaşterea acestuia nu numai de către actorii implicaţi, ci şi de către actorii internaţionali. În plus, pentru a forma o regiune este nevoie de minim trei actori, dar pot fi acceptate şi situaţii în care unele superputeri împreună cu un alt stat vecin mai mic formează un subsistem regional distinct (exemplu relaţia SUA-Canada).

Actorii subsistemelor regionale pot fi desigur statele naţionale, care păstrează monopolul în acest domeniu, dar lor li se adaugă din ce în ce mai frecvent diverse structuri (de la organizaţii regionale şi alianţe regionale până la mişcări sociale şi revoluţionare regionale). Dată fiind această varietate de actori şi procese ce pot fi asociate subsistemelor regionale, au existat încercări de a le sistematiza. În acest demers, se porneşte de regulă de la premisa că există sisteme naţionale (compuse din instituţii guvernamentale şi societale) iar interacţiunea acestora pe plan regional generează subsisteme regionale. Dacă interacţiunea se produce preponderent la nivel societal, avem de-a face cu subsisteme regionale transnaţionale. În schimb, dacă interacţiunea are loc între instituţii guvernamentale, se formează subsisteme regionale interguvernamentale. În fine, dacă interacţiunea se produce atât la nivel societal cât şi la nivel guvernamental, avem de-a face cu subsisteme regionale complexe/integrate. Mai interesantă decât clasificarea lor este impactul pe care îl pot genera aceste subsisteme. În general este acceptată ideea că relaţiile regionale interguvernamentale pot genera noi relaţii asemănătoare. Altfel spus, alianţele regionale creează fie contra-alianţe, fie imitatori.

Dacă în cazul subsistemelor regionale atenţia era îndreptată asupra posibilelor relaţii dintre nivelul naţional şi cel regional, în cazul sistemelor subordonate principalul obiect de studiu a fost dinamica relaţiilor dintre sistemul internaţional (numit sistem dominant) si subunităţile sale. În această logică, sistemul dominant este desigur cel în care SUA şi URSS se confruntau, adică întreaga scenă internaţională. Conform modelului teoretic, orice sistem subordonat reproducea în mod necesar conflictul ideologic şi problemele generate de sistemul bipolar dominant. Pe cale de consecinţă, era suficientă înţelegerea dinamicii sistemului dominant pentru a descrie şi mai ales a prezice modul de comportament internaţional în orice zonă de pe glob. Totuşi, această cheie universală, apărută în primii ani ai Războiului Rece, nu se potrivea realităţii de pe teren, la nivel regional lucrurile stăteau frecvent altfel decât susţinea teoria. Totuşi, premisa bipolarităţii nu a putut fi uşor ignorată, dat fiind că, cel puţin în primele două decenii după al Doilea Război Mondial, aceasta a reprezentat elementul dominant al relaţiilor dintre principalii actori ai scenei internaţionale. Dat fiind că sistemul subordonat era supus însă unor multiple variabile, analiştii vor propune conceptul de „complex de securitateˮ, despre care vom discuta ulterior.

La nivel regional, starea de securitate este periclitată de o serie de situaţii precum:
– existenţa naţiunilor fără state (naţiuni nelegitime) sau „prea puţine stateˮ în regiune se referă la grupurile etnice substatale care aspiră la separarea de statele existente. Înclinaţia spre astfel de revendicări va creşte dacă grupurile naţionale dominante în statele regionale existente sunt intolerante faţă de drepturile politice, socioeconomice şi culturale ale minorităţilor etnice. Exemple de astfel de grupuri dominante cuprind sunniţii din Irak, alawiţii din Siria, singhalezii din Sri Lanka, thailandezii din Thailanda şi turcii din Turcia. O astfel de intoleranţă şi discriminare pe motiv etnic tinde să accentueze dorinţa grupurilor etnice oprimate de a avea propriile state independente. Exemple de tentative de autodeterminare naţională sunt kurzii din Irak şi Turcia, tamilii din Sri Lanka, cecenii din Rusia etc. Principalele încercări reuşite de secesiune sunt: Bangladesh de Pakistan (1971), partea de nord a Ciprului de Cipru (1974), Eritrea de Etiopia (1993) şi, mai recent, Timorul de Est de Indonezia (2002).

– state fără naţiuni: state care nu au reuşit să construiască comunităţi politice. Numeroase ţări din Lumea a Treia menţionate în categoria precedentă se încadrează şi aici. Totuşi, statele care sunt relativ puternice în privinţa capacităţilor locale de constrângere se pot încadra, de asemenea, aici, precum URSS şi Iugoslavia înainte de dezbinare. Totodată, aici ar putea fi incluse şi Indonezia şi unele state arabe precum Irak sau Siria.

– refugiaţi fără state care pretind dreptul de a se întoarce la casele pe care le-au avut. Continuă să considere că locul unde au locuit anterior este patria lor naţională din care au fost expulzaţi pe nedrept sau au fost nevoiţi să o părăsească în circumstanţe grave, precum războiul. Aceşti refugiaţi nu sunt integraţi în cadrul unei comunităţi politice alternative în statul în care locuiesc în prezent şi continuă să privească statul în care stau drept unul temporar. De exemplu, aceasta se aplică diferitelor victime ale epurării etnice din Iugoslavia, precum bosniacii, croaţii, sârbii şi musulmanii din Kosovo.

– state slabe sau „eşuateˮ: state care nu deţin monopolul asupra mijloacelor de violenţă din teritoriul lor suveran. Aceste state nu pot extrage suficiente resurse militare şi economice din societăţile lor, pentru a suprima ameninţările naţionaliste sau separatiste. În această categorie se încadrează numeroase state africane, alături de Afganistan, unele foste republici sovietice şi iugoslave etc.

Totuşi, principala ameninţare la adresa securităţii regionale o reprezintă războaiele regionale. Aceste războaie regionale sunt întreprinse de statele regionale împotriva statelor învecinate (de multe ori limitrofe) deoarece apropierea geografică este un factor cheie în determinarea agendei de securitate a statelor. O problemă legată de securitatea naţională, care poate necesita purtarea unui război, apare odată ce sunt prezente ameninţări externe pentru stat, iar adversarul chiar le poate efectua. Aşadar, proximitatea joacă rolul cel mai important în această discuţie. Întrucât capacitatea de a proiecta puterea scade odată cu distanţa, capacitatea de a purta războaie este mai ales locală sau regională (cu excepţia marilor puteri). Astfel, statele care sunt învecinate pot constitui ameninţări mai mari decât cele care sunt îndepărtate, iar ameninţările sunt resimţite cel mai puternic atunci când se află în apropiere.

O manifestare a complexelor de securitate sau a unui sistem regional în contextul războiului regional este răspândirea războiului: implicarea în război a unui stat afectează probabilitatea ca un alt stat să se implice în război. Un stat aflat în vecinătatea unui stat aflat în război este de aproape trei ori mai susceptibil de a intra în război în comparaţie cu un stat care nu are un vecin în război. Proximitatea este, de asemenea, legată de dilema securităţii. Această dilemă este accentuată odată ce ofensiva deţine un avantaj faţă de defensivă. Aceste condiţii se observă mai ales la nivelul securităţii regionale deoarece, chiar dacă puterile acelei regiuni au o capacitate de proiectare a puterii suficient de mare pentru a-şi putea ataca vecinii, este puţin probabil să aibă şi forţe invulnerabile la represalii, profunzime teritorială şi distanţă sigură faţă de sursele de ameninţare, aşa cum au marile puteri cu grad ridicat de securitate. Prin urmare, vulnerabilitatea ridicată faţă de atacurile surpriză şi faţă de încercările de ocupaţie cresc considerabil efectele destabilizatoare ale dilemei securităţii, deoarece chiar şi paşii defensivi pot fi priviţi cu îngrijorare şi pot da naştere la reacţii militare care pot duce la o transformare neaşteptată din cauza temerilor reciproce de a nu fi luat prin surprindere.

Se poate concluziona că cele mai importante surse de conflicte sunt legate de proximitate. Este vorba de conflictele asupra graniţelor, teritoriilor, resurselor şi populaţiilor. Este cunoscut că statele sunt mai dispuse să lupte pentru un teritoriu mai apropiat de casă decât pentru unul îndepărtat. Totodată, se mai poate afirma cu tărie că războaiele regionale sunt de cele mai multe ori iniţiate de actorii regionali, influenţa superputerilor externe fiind minoră. Astfel, conflictul dintre India şi Pakistan nu a fost produs de rivalitatea mondială dintre SUA şi URSS, chiar dacă fiecare dintre ele a avut câte un susţinător în persoana celor două superputeri. Independenţa conflictului regional faţă de concurenţa mondială se poate vedea cel mai clar atunci când conflictul regional persistă dincolo de durata rivalităţii mondiale, ca în cazul Indiei şi Pakistanului.

Predispoziţia unei regiuni către război este mai accentuată atunci când apare dezechilibrul stat-naţiune. Acest dezechilibru are drept consecinţă apariţia statelor revizioniste şi a statelor eşuate (sau incoerente). Regiunile populate de state revizioniste şi incoerente sunt mai predispuse la războaie din trei motive:

1. În primul rând, aspectele importante legate de conflict pot apărea pe temeiuri naţionale, pe chestiuni de graniţe şi teritorii sau referitor la aspecte demografice, precum refugiaţii sau coloniştii. Cu alte cuvinte, teritoriul disputat este un aspect major al conflictului internaţional. Dacă aspectul teritorial implică dezechilibre stat-naţiune, probabilitatea ajungerii la violenţă este mult mai mare decât în alte tipuri de dispute, cum ar fi cele economice sau strategice. Aceasta se petrece deoarece aspectele legate de naţionalism şi etnicitate sunt mult mai importante în această logică decât aspectele materiale. Acest aspect se explică prin faptul că naţiunile îşi extrag identităţile în mare măsură din anumite locuri şi teritorii, controlul acestora fiind de multe ori esenţial pentru menţinerea unui sentiment profund de identitate naţională.

2. În al doilea rând, un dezechilibru stat-naţiune ridicat favorizează exacerbarea altor cauze ale războiului, precum dilema securităţii şi rivalităţile de putere.

3. În al treilea rând, prezenţa statelor incoerente produce insecuritate regională prin efectele răspândirii instabilităţii transfrontaliere în cadrul unui grup de actori statali şi nestatali independenţi din punct de vedere strategic. De exemplu, statele eşuate sau incoerente produc instabilitate regională deoarece oferă ţinte pentru o intervenţie externă cu privire la tentaţia profitului sau datorită insecurităţii şi temerii ca instabilitatea să nu se răspândească în afara statelor incoerente. Pe de altă parte, statele coerente, în care populaţia se identifică cu statul şi cu identitatea sa teritorială sunt mai susceptibile de a-i intimida pe potenţialii agresori deoarece aceştia din urmă se aşteaptă la o rezistenţă acerbă.

Pornind de la cele enumerate mai sus, putem afirma cu tărie că dezechilibrul stat-naţiune reprezintă cauza cheie a războaielor regionale. Neîndoielnic, există mai multe războaie cauzate de aspectele stat-naţiune decât de alte aspecte (teritoriale, strategice, echilibrul de putere, ideologice şi economice). De asemenea, este mai probabil ca aspectele stat-naţiune să ducă la războaie regionale reci, care sunt manifestarea unor rivalităţi persistente. Drept dovadă la cele afirmate mai sus se poate aduce analiza numărului de războaie din ultima perioadă. Dezechilibrul stat-naţiune a fost cauza principală a 62% dintre conflictele perioadei de „Război Receˮ şi 60% dintre conflictele de după „Războiul Receˮ. Astfel, din 167 de războaie din perioada „Războiului Receˮ, 103 au fost cauzate de factorii stat-naţiune, iar după „Războiul Receˮ, din 63 de conflicte, 38 au fost războaie stat-naţiune.

O altă concluzie ce se desprinde din constatarea că aceste dezechilibre sunt ameninţarea principală la adresa securităţii regionale este aceea că regiunile cu niveluri mai mari de dezechilibre stat-naţiune sunt mai predispuse la război. Astfel, ar fi normal să ne aşteptăm ca războaiele să fie mai frecvente în perioada de după 1945 în regiuni precum Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Est şi de Sud şi mai puţin frecvente în regiuni precum Europa Occidentală şi America de Sud. Ca dovadă se poate aduce aceeaşi analiză asupra numărului de războaie pe care am invocat-o şi mai sus. Astfel, între 1945-1991, dintre cele 45 de conflicte armate din Africa, 31 au fost cauzate de aspectele stat-naţiune, iar dintre cele 37 de războaie din Orientul Mijlociu, 28 au fost războaie stat-naţiune. În Asia de Est, inclusiv cea de Sud-Est, au izbucnit 36 de războaie, dintre care 24 au fost conflicte stat-naţiune.

Dacă dezechilibrul stat-naţiune reprezintă cauza principală a războaielor regionale, se pot identifica şi cauze imediate pentru aceste conflicte: dilema securităţii, căutarea profitului şi vulnerabilitatea internă.

Creşterea numărului factorilor implicaţi atât în procesul decizional cât şi în producerea unui eveniment a făcut aproape imposibilă cercetarea exhaustivă asupra scenei internaţionale. Reducerea cercetărilor şi a analizei la nivel regional reprezintă o soluţie pentru a face inteligibilă o realitate din ce în ce mai complexă. Expertiza regională în domeniul studiilor de securitate este deci crucială, în lipsa acesteia existând riscul de „a gândi în vidˮ. Aşadar, studierea regiunilor şi a situaţiilor de securitate regională nu este doar legitimă, ci esenţială pentru înţelegerea naturii şi dinamicii relaţiilor internaţionale şi a problemelor de securitate, dar şi pentru a micşora riscul de a eşua în procesul decizional real.


Citiți a treia parte a articolului


Citiți și:

«Noua» viziune asupra războiului preventiv

Jocuri murdare: Umanitatea e controlată prin războaie

 

yogaesoteric
7 iulie 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More