Comunicarea – cu ceilalţi şi mai ales în cuplu

de Gloriant Dunăre
 

Se scriu zilnic în lume mii de cuvinte despre comunicare. Se scrie despre comunicarea între generaţii, între diferite categorii sociale, între prieteni, între iubiţi, se dau sfaturi aproape în orice revistă – chiar dacă ele tratează despre tractoare sau legume – despre cum să comunici cu ceilalţi, cu fiinţa iubită; reţete infailibile, perfecte, de necombătut. Totuşi, în urma lor, cele şase miliarde de oameni de pe planetă nu comunică mai bine, ignorând sfaturile scrise cu migală de umanitariştii de serviciu. Viaţa dovedeşte zilnic că ea are propriile legi, propriile mecanisme după care oamenii se „conectează” între ei.  Putem să o bănuim de capricii, de mofturi sau chiar de vicii ascunse, pentru că ceea ce îi învaţă pe unii oameni, le neagă altora, uneori cam în aceleaşi situaţii de viaţă. Ce aflăm azi, în ceea ce priveşte comunicarea, uneori mâine nu mai este valabil. Nu vorbim aici despre convenţiile sociale. Acelea sunt rezolvate simplu, prin respectarea, cât de cât, a codului bunelor maniere, iar dacă pe acesta nu-l cunoaştem, atunci conduita noastră va respecta primii şapte ani de acasă, şi apoi, cum se spune, „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Dar doar atât să fie?
 

Comunicarea înseamnă să ne arătăm unii altora sufletele

Ne-am obişnuit să credem despre comunicare că ea este acţiunea de a informa, de a înştiinţa sau de a transmite informaţii. Pentru oamenii superficiali a comunica este echivalent cu a avea un statut de „poştaş” care aduce veştile noi. Unii ajung abia pe la sfârşitul vieţii, să realizeze un adevăr simplu: începi să trăieşti mai fericit, mai liber, doar atunci când depăşeşti nivelul convenţional de interacţiune cu ceilalţi semeni.

Comunicarea este altceva decât informarea despre ceea ce eşti sau ceea ce faci tu. Comunicarea este în realitate efortul conştient de a te face cât mai accesibil celuilalt, este strădania de a „traduce” fiinţa ta pentru celălalt, în limbajul lui. Exprimarea a ceea ce ştim şi suntem în termenii celuilalt arată că începem să comunicăm. Abia atunci ceilalţi reuşesc să ne înţeleagă (şi majoritatea tânjim după asta, nu-i aşa?) şi ajungem să-i înţelegem şi noi pe ei. Arătăm astfel că nu doar semnalizăm prezenţa noastră într-un loc sau o situaţie, cu semne restrictive sau permisive de circulaţie. Arătăm că suntem vii, că ceilalţi sunt vii pentru noi, arătăm că lumea nu e doar un teren de box între şase miliarde de participanţi ce se desfăşoară de cel puţin două mii de ani în devălmăşie. Arătăm că ne simţim sufletele şi că asta contează mai mult decât egocentrismul ce ne vizitează zilnic. Arătăm că simţim sufletele altora, arătăm că iubim dincolo de pasiune, arătăm că suntem asemeni idealurilor noastre, sădite în noi de dragostea Creatorului. Arătăm că iubim…

Viaţa unui cuplu – viaţa lor împreună, nu doar a ei şi a lui, separat – începe traversarea unor etape binecunoscute fiecăruia dintre noi, adesea după prima adolescenţă. Apare vulcanic, ca o tornadă (mai mare sau mai mică), îndrăgostirea. Sentiment mare, zicem atunci, unic şi sublim. Ne aruncăm apoi în el şi până la urmă, după ce parcă se consumă atracţia magică, ne reîntoarcem în noi posaci, neîmpliniţi, tensionaţi. Fiinţa pe care o iubeam nu mai este iubită, din o mie de motive „obiective” şi, împăcaţi cât de cât cu noua situaţie, începem să căutăm pe altcineva. Ne îndrăgostim, ne consumăm resursele şi plecăm. Iată un film de care parcă nu se plictiseşte nimeni, deşi îl vedem de atâta amar de vreme cu toţii şi el produce atâta suferinţă în noi toţi. Au fost şi sunt oameni care vor să schimbe filmul trist al majorităţii relaţiilor nefericite de cuplu, măcar în cazul lor. În acele momente parcă am fi condamnaţi să fim ca Sisif şi să împingem o relaţie de cuplu care a devenit precum un bolovan imens, din nou şi din nou, fără vreo speranţă de ieşire de la muncă silnică, vreodată. Unii au reuşit să evadeze, dar aceia sunt foarte puţini. Ei stau totuşi mărturie că se poate.

Trenule cu zurgălăi, nu mai veni să mă iei…

Bărbaţii vin de pe Marte şi femeile de pe Venus spun unii, vrând să evidenţieze diferenţele de gândire şi simţire dintre bărbaţi şi femei. E adevărat că suntem diferiţi şi că vorbim „limbi” diferite. Totuşi, dacă vrem să ne înţelegem cu un englez învăţăm engleza, nu? Altfel o vom face prin semne precum oamenii peşterilor. Dar nu asta este esenţa problemei. Oamenii sunt capabili să înveţe un limbaj nou. Problema e că ei nu vor să îl înveţe, pentru că asta îi implică afectiv prea mult. Dacă resursele afective ale unuia sunt anemice, de unde disponibilitatea să înţeleagă nevoia de afectivitate a celuilalt? Sau cum să se mai gândească unul că celălalt are nevoie de alte „semne” emoţionale decât îi oferă el? Aici se separă garniturile de tren: într-o parte cei care îşi încheie relaţiile de cuplu întorcându-se de unde au venit şi cei care rămân, speriaţi sau încrezători, acordând încă o şansă. Nu facem apologia menţinerii neapărat, oricum ar fi ea, a unei relaţii de cuplu, ci urmărim demontarea unor stereotipii comportamentale care ne fac adesea relaţiile de cuplu imposibile. Orice relaţie de cuplu sau chiar şi o simplă aventură, are un rost. Altfel am putea să credem că Dumnezeu ne face la întâmplare să ne îndrăgostim de cineva şi de asta mulţi sunt aşa de relaxaţi când spun: „N-a mers, asta e, să vină următoarea relaţie şi va fi sigur bine”, un bine care nu survine de fapt niciodată pentru cei mai mulţi. De ce? Pentru că fac aceleaşi greşeli. Sunt tot ei, cei piperniciţi din punct de vedere afectiv, intoleranţi şi egoişti de dinainte. Numai că în noua relaţie au altă lecţie de învăţat, conexă cu noua fiinţă de lângă ei şi de asta pare totul mai relaxant la început. Curând apar zorii nemulţumirii şi ai frustrării şi ei îngroaşă din nou rândul la bilete spre o altă destinaţie, cu un tren obligatoriu, cu zurgălăi, pentru o altă relaţie, o altă viaţă.

Sfatul medicului

Când relaţia este la început totul pare uşor, pare să existe un limbaj comun. Suntem atenţi la nevoile celuilalt, îl fascinăm cu diferite faţete ale personalităţii noastre, îi venim în întâmpinare, îl ajutăm la activităţile lui cu drag, îl ascultăm atenţi şi cu căldură atunci când ni se destăinuie, când ne vorbeşte, îi împlinim nevoia de intimitate fizică şi sufletească. Şi asta pentru că suntem îndrăgostiţi, un fenomen pe care îl trăim, paradoxal, fără voia noastră – nu putem să vrem să fim îndrăgostiţi la voinţă. Îndrăgostirea apare independent de voinţa noastră şi dispare la fel, dar are, printre altele, rolul de profesor de zbor. Starea de îndrăgostit este una dintre stările în care oamenii ies din individualităţile lor strâmte şi simt că plutesc euforici, dilatându-se în întregul univers. Când, tot independent de voinţa lor, îndrăgostirea trece, recad în vechile şabloane,vechile întrebări fără răspuns. 

Ce se petrece de fapt? Doar ei sunt cei care au trăit stările ameţitoare de extaz numai gândindu-se la fiinţa iubită, şi acum? Nici măcar nu se mai salută. Putem da vina pe superficialitatea oamenilor, pe astre, pe conjuncturile nefaste, pe vecinul seducător sau vecina seducătoare sau mai comod, pe celălalt. În realitate, problemele unui cuplu arată în primul rând că ei nu au învăţat încă să comunice, şi nu neapărat că sunt incompatibili. Ei nu au descoperit limbajul lăuntric propriu fiecăruia dintre ei şi aceasta îi face neînţeleşi şi de neînţeles. Bine, dar cum îţi dai seama de limbajul propriu al celuilalt, dacă acesta e secretul care trebuie găsit? Ca să afli aceasta mai întâi trebuie să te aşezi pe un scaun. Nu glumesc. Fă-o. Inspiră adânc. Încă o dată. Apoi ia o foaie de hârtie, împarte-o în două şi scrie într-o parte EA/EL iar în cealaltă EU. Urmăreşte apoi să îţi aminteşti tot ce-i plăcea ei/lui sau îi place şi acum să facă, să simtă, să trăiască, să i se petreacă, în special legat de tine, de relaţia voastră. Scrie încet, punând preferinţele celuilalt în ordinea importanţei lor. Fă la fel şi pentru tine. Scrie tot ce îţi aduci aminte că te făcea să o/îl iubeşti foarte mult, scrie cuvinte, acţiuni, tot ce era semnificativ atunci. Când ai încheiat, ridică-te în picioare, du-te în faţa oglinzii şi zâmbeşte. Neapărat să fie un zâmbet satisfăcut. De ce? Pentru că ai aflat care sunt caracteristicile principale ale limbajului lăuntric al fiinţei pe care o iubeşti în relaţia cu tine şi invers. Dacă n-ai priceput de tot, mai citeşte o dată ce ai scris pentru ea/el şi ce ai scris pentru tine. Iar dacă cumva nu prea ştii ce să scrii la EA/EL, pur şi simplu du-te şi spune-i: „Aş vrea să devin mai profund(ă) în relaţia cu tine şi pentru asta am nevoie să îmi vorbeşti mai mult despre visele tale cele mai dragi. Aş vrea să fim împreună când le vei împlini”. Sau, dacă eşti fie foarte timid(ă) sau foarte orgolios/orgolioasă, pur şi simplu observă care sunt necesităţile ei/lui cele mai importante. Crede-mă, nu va trebui să aştepţi prea mult. Îţi va da de înţeles repede ce şi mai ales cum îşi doreşte ceva-ul acela cel mai important pentru ea/el. Acum trebuie să te decizi tu dacă vrei sau nu să mergi mai departe. Nu mă refer aici la capricii, pretenţii sau mofturi pe care şi unii şi alţii le fac, ci la modul cum resimte celălalt necesitatea fundamentală de comunicare, modul în care o exteriorizează. Abia atunci suntem pregătiţi să-i venim în întâmpinare.

Creatorii de paradisuri

Cunosc de mai mulţi ani un cuplu pe care mi-a plăcut să-l observ de-a lungul timpului. Vorbeam adesea despre relaţia lor, îmi istoriseau multe situaţii grele sau dimpotrivă, extraordinare. Îmi spuneau că se iubesc şi că nu mai contează foarte mult ce greutăţi apar, că au învăţat să le depăşească. Frumoşi şi deschişi, cu toată viaţa înainte şi toată lumea a lor. El, inginer, 31de ani, Radu R., yoghin de vreo trei ani, citit, boem şi nonconformist, o fire pasională vreo două sute de procente. Ea, Maria S., 29 de ani, asistentă medicală, yoghină de vreo cinci ani, sensibilă, pură, plină de o voioşie contaminantă, gata să renunţe la orice confort personal ca să facă chiar şi un căţel fericit, însoţită de o vitalitate care nu se termină parcă niciodată.

Părerea lui despre ea:
acum 5 ani: „un înger, o fiinţă sublimă venită din altă lume, o zeiţă, EA”;
acum 4 ani: „e o fiinţă minunată, dar cred că ar trebui să înveţe că iubirea nu e totuna cu posesivitatea”;
acum 3 ani: „am obosit să-i tot explic… și-aşa nu înţelege nimic din ce e cu noi, e plină de mofturi şi cred că în curând voi înceta această relaţie penibilă”;
acum 2 ani: „mă învaţă acum continenţa amoroasă… ce multă răbdare poate să aibă… oare eu cum aş fi fost în locul ei?”;
acum un an: „sunt aşa adânci ochii ei azi, parcă au trecut mii de vieţi de fericire între noi!”;
acum: „o iubesc, ştii?”, spune cu un zâmbet cât toate zilele.

Părerea ei despre el:
acum 5 ani: „ce bărbat frumos, mi-l doresc ca iubit…”;
acum 4 ani: „oare de ce înţelege aşa de rar ce e cu adevărat în sufletul meu?”;
acum 3ani: „e rău, insensibil şi egoist! Trebuie să plec din această relaţie penibilă”;
acum 2 ani: „ce înseamnă să afli cum să vorbeşti cu sufletul omului de lângă tine… o minune! Acum se străduieşte să înveţe continenţa, îmi tot zice că vrea să mă facă superfericită…”;
acum un an: „iubitule, iubitule drag…”;
acum: „sunt aşa de fericită, îl iubesc, ştii?”

Ce s-a petrecut? Radu îmi spunea că la început relaţia a fost de vis: „am mai avut şi alte relaţii înainte, dar asta cu Maria a fost deosebită de la bun început. Era inteligentă, zglobie, foarte afectuoasă, o mândreţe de femeie pe deasupra iar amoros… mă uluia de fiecare dată cu puterea ei de a se abandona, mă topeam în braţele ei. Simţeam totuşi că nu o împlinesc cu cele zece minute pe zi în care făceam dragoste, dar ce conta, tot ce făceam împreună era ca şi cum am fi făcut dragoste”.
Maria îmi istorisea amuzată despre figura lui tristă şi importantă pe care o avea când, după doi ani, ajunseseră la concluzia că trebuie să se despartă: „Nu ne mai înţelegeam unul pe altul, apăreau din senin discuţii, tensiuni. Aflasem de ceva vreme despre continenţa amoroasă, cunoşteam câteva cupluri care o experimentau deja şi tânjeam să trăiesc cu Radu măcar o dată feeriile pe care le descriau toţi că apar în urma realizării continenţei. Într-o zi a venit la mine cu figura lui de împărat roman fără romani şi după logosul de rigoare a vrut să încheiem, să plece elegant din relaţie. M-am gândit atunci, într-o străfulgerare de moment să-i propun, fie ce-o fi, un ultim experiment, continenţa amoroasă, să acordăm o ultimă şansă relaţiei. Şi dacă nu se va modifica nimic să ne vedem de treabă, fiecare. Îmi era greu, frică, nu îmi era bine cu lucrurile atât de tranşant spuse, dar am luat o gură mare de aer şi am plonjat. Radu a tăcut vreo câteva minute, nu înţelegea de ce făceam asta, avea o figură foarte comică, doar se cam terminase, nu? A dat din umeri şi a ridicat din sprâncene. Era semnul că vrea. Am început apoi să pun în practică ce aflasem. Două săptămâni am făcut dragoste în fiecare zi fără niciun fel de contact fizic. Numai privindu-ne. La început nu prea era dragoste, îi simţeam mintea cum mă ceartă uneori, alteori eu făceam asta. Am început să zâmbim cu adevărat pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni, după care au urmat nişte zile sublime pe care nu le voi uita niciodată. Se deschisese dintr-o dată şi era atât de tandru… nu aveam încă voie, conform programului făcut de noi, să ne atingem. Abia aşteptam să venim de la serviciu să continuăm. Ne priveam şi parcă plecam într-o călătorie înlăuntrul celuilalt, curând se făcea linişte, eram pur şi simplu absorbiţi unul de altul. Trăiam nişte stări copleşitoare de intimitate pe care ni le povesteam după aceea şi, uluitor, starea aceea sublimă se continua a doua zi, cumva de unde o lăsasem cu o zi înainte. A fost ca un miracol.”

Dacă dragoste nu e, nimic nu e

Starea de polarizare în cuplu poate fi menţinută, fără efort, prin tot felul de jocuri între cei doi, respectând regula de a nu se atinge fizic deloc, o perioadă definită şi scurtă, două sau trei zile. Este necesar să o facem mai ales în momentele când remarcăm scăderea calităţii comunicării în cuplu. Maria mi-a spus despre felul în care au învăţat şi ea, şi el, continenţa: „Să nu crezi că a fost chiar simplu. Făceam zilnic procedeele yoga pe care le ştiam pentru efectul lor de transmutare şi sublimare. Apoi urmăream să reproducem acele efecte când făceam dragoste.” Când am  întrebat-o cum simţeau ei această transmutare şi sublimare, după ce s-a gândit puţin, mi-a spus: „Ştiam teoretic că transmutarea e atunci când substanţa sexuală se transformă în energie şi că sublimarea este ridicarea, deplasarea energiei pe un alt nivel al fiinţei. Acea energie la început erotică devenea nonerotică în acele zone ale fiinţei, în nivelurile mental, afectiv, intuitiv, vital şi se acumula acolo. Resimţeam efectele şi eram apoi şi mai atenţi la ele. Eram mai calmi, mai vitalizaţi, mai lucizi cumva, mai curaţi parcă sufleteşte. Transmutarea era ca un foc care începea dinlăuntrul nostru, ca o efervescenţă pe care am învăţat destul de uşor să o identificăm şi apoi să o «producem» la noi, iar sublimarea era ca o ploaie de lumină caldă care se petrecea de jos în sus, de fiecare dată altfel trăită, cu alte şi alte nuanţe excepţionale. Cred că aşa am învăţat de fapt, experimentând.”

Iubirea este un act conştient 

La bărbaţi, antrenamentul specific pentru atingerea stării de continenţă este ceva mai dificil. În plus, contează foarte mult şi atitudinea iubitei. Radu este convins că fără sufletul minunat al Mariei, „pus tot aici, în relaţie” el ar fi rămas tot departe de aceste taine: „M-a convins nu atât că reuşeam să controlez ejacularea, ci ce se petrecea cu noi în fundal cumva, ce apărea ca stare sufletească, psihică, în ce fel eram după o fuziune amoroasă cu continenţă. Eram aşa transfiguraţi şi frumoşi şi ţin minte că ea râdea mereu când îi spuneam, foarte des de altfel: «azi a fost cel mai frumos fel în care am făcut dragoste de până acum…». La început eram atent să nu ejaculez dar după un timp, controlând mult mai bine ejacularea, m-am relaxat mult şi am început pur şi simplu să înţeleg, trăind stări de comuniune cu Maria pe care nici când eram noi cel mai tare îndrăgostiţi, la începutul relaţiei, nu trăisem. Iar totul a mers în crescendo de atunci. A fost foarte important că ea a avut răbdare să trec de greutăţi, blocaje, închideri sufleteşti, momente dificile. Am înţeles că cel mai bun lucru este să fac şi eu la fel, să am grijă de ea mult mai mult în clipele delicate, grele, când era mai frustrată, obosită, nemulţumită nu contează de ce. Mi-am dat seama că asta este o alegere conştientă. Să iubeşti, conştient fiind de ceea ce faci, să sacrifici din confortul, timpul, banii, programul tău pentru ea, să te focalizezi foarte intens asupra ei este ceva ce poţi face doar dacă vrei, şi nu silit dinafară sau cum cred unii că aceste lucruri se fac de la sine. E o alegere conştientă care îţi dezvăluie cât de mult iubeşti de fapt”.

Maria confirmă şi ea: „Am realizat că atitudinea mea plină de dăruire l-a ajutat şi l-a deschis pe Radu foarte mult. Curând şi el a început să fie foarte deschis, vesel, generos cu orice pentru mine. Mă ajuta la treburi, mă asculta când eram supărată şi zâmbea ca un zeu de multe ori când, după ce mă asculta jucându-se tandru cu cârlionţii mei, îmi trecea brusc starea neplăcută. Îl descopeream pe zi ce trece un bărbat fascinant, cum nu îl cunoscusem niciodată.”

Dar azi? „Creştem, descoperim noi şi noi faţete ale noastre, ale iubirii dintre noi care acum e stabilă, puternică, rafinată şi care parcă nu ne mai implică exclusiv pe noi, cei umani. Parcă se desfăşoară între nişte fiinţe ideale care sunt în noi şi de care nu am ştiut până acum, decât în imaginaţia noastră. Şi vrei să ştii ceva? E o taină, aşa că ia şi notează: realitatea este mult mai bogată, mai fascinantă, mai savuroasă decât orice visare sau imaginaţie. De ce? Pentru că el, acel ideal, există acum mult mai transparent chiar aici, lângă mine. Nu trăim iubirea ca nişte hedonişti cronici, vrând să generăm neapărat cât mai multă plăcere celuilalt, ci conştienţi că acest fel de a ne iubi şi simţi, seamănă din ce mai mult cu reprezentările pe care le avem despre iubirea îngerilor, iubirea divină”, completează Maria, emoţionată ca o şcolăriţă în prima zi de şcoală.

În loc de epilog

Ce ne-am face noi fără poveştile de dragoste ale unora? Am supravieţui probabil, dar am fi mult mai săraci, mai departe unii de alţii. Am descoperi mai greu că iubirea este o asumare conştientă şi nu un act influenţat doar de pasiunea de moment pentru cineva. Am resimţi mai greu savoarea pe care ne face să o trăim un suflet ce ni se deschide cu totul, am înţelege mai greu bucuria intimităţii care îl aduce pe Dumnezeu între noi, ne-ar fi străine bunătatea, spiritul de sacrificiu, fericirea, am uita mai des rostul nostru pe această lume, n-ar însemna aproape nimic în realitate. „El şi ea. Îndrăgostit şi îndrăgostită, apoi prieten şi prietenă, iubit şi iubită, zeu şi zeiţă. Apoi toate la un loc, un mister limpezit, răsfrânt în amândoi. Pentru ceilalţi”. Iar acestea sunt încă câteva pagini despre comunicare. Despre noi toţi.

Citiţi şi:

Continenţa sexuală – o revoluţie pentru un cuplu fericit

Limbajele iubirii

yogaesoteric
4 decembrie 2012