Confesiunile Sfântului Augustin (2)

TU eşti Cel Care stărui în memoria mea



Iată deci cât m-am plimbat încoace şi încolo prin memoria mea, căutându-Te pe Tine, Doamne, şi nu Te-am aflat în afara ei. Dar nici altceva în legătură cu Tine n-am găsit, ceva de care să nu-mi fi amintit, din momentul în care am început să Te cunosc. Căci, din acel moment în care am început să Te cunosc, nu am mai uitat de Tine. Fiindcă acolo unde am găsit Adevărul, acolo L-am găsit şi pe Dumnezeul meu, Adevărul însuşi pe care, din clipa în care am învăţat să-L cunosc, nu L-am mai uitat. Aşadar, Tu stărui să rămâi în amintirea mea, din clipa în care am învăţat să Te cunosc, şi, când îmi aduc aminte de Tine, acolo Te găsesc şi mă desfăt întru Tine. Acestea sunt preacuratele mele desfătări, cele pe care Tu mi le-ai dat cu marea Ta milă, întorcându-Ţi privirile la sărăcia mea.

TU, în mod sigur, locuieşti în ea

Dar în memoria mea, O, Doamne, Tu unde stai când continui să rămâi acolo? Ce fel de culcuş Ţi-ai făcut Ţie însuţi acolo? Ce fel de sanctuar Ţi-ai construit Ţie acolo? Tu ai dat memoriei mele această vrednicie, ca să rămâi în ea; dar, mă întreb acum, în care parte a ei Te afli Tu aici? Fiindcă, atunci când mi-am amintit de Tine am depăşit părţile acelea ale ei, cele pe care le au şi animalele, întrucât acolo, printre imaginile lucrurilor corporale, nu Te aflam; şi am venit la acele părţi ale ei, unde am făcut să sălăşluiască simţirile sufletului meu, şi nici acolo nu Te-am găsit. Şi am pătruns chiar în lăcaşul sufletului meu, lăcaş pe care el îl are în memoria mea, pentru că sufletul meu îşi aminteşte şi de el; şi Tu nici acolo nu erai; fiindcă, aşa cum Tu nu eşti nici imagine corporală şi nici simţire a unei fiinţe vii (după cum se întâmplă când ne veselim, când ne întristăm, când dorim ceva, ne temem, ne amintim, uităm şi multe altele de genul acestora), tot aşa Tu nu eşti nici sufletul însuşi, deoarece Tu eşti Domnul Dumnezeul sufletului, şi, în timp ce toate acestea se schimbă, Tu rămâi mereu neschimbat, deasupra tuturor, şi ai binevoit să locuieşti în memoria mea, din ziua în care am învăţat să Te cunosc. Şi pentru ce vreau să ştiu în care anume loc al memoriei mele locuieşti, ca şi când acolo ar exista, într-adevăr, locuri? Dar Tu locuieşti în mod sigur în ea, fiindcă îmi amintesc de Tine din momentul în care am învăţat să Te cunosc, şi în ea Te regăsesc, ori de câte ori îmi amintesc de Tine.

Tu, Care eşti Adevărul, veghezi peste toate

Aşadar, unde Te-am aflat eu, ca să învăţ să Te cunosc? Căci Tu nici măcar nu erai în memoria mea, înainte de a învăţa să Te cunosc. Deci, unde Te-am găsit, ca să învăţ să te cunosc, dacă nu în Tine, deasupra mea? Şi un anume loc pentru Tine nu există nicăieri, şi, cu toate că noi ne îndepărtăm şi ne apropiem de Tine, locul Tău nu există. Tu eşti Adevărul prezent peste tot şi veghezi asupra tuturor celor care-Ţi cer sfatul şi răspunzi în acelaşi timp celor care Te întreabă lucruri diferite. Da! Tu le răspunzi cu claritate, dar ei nu aud toţi cu claritate. Toţi Te întreabă despre ceea ce vor ei, dar nu întotdeauna aud ceea ce vor. Cel mai bun slujitor al Tău este acela care nu urmăreşte să audă de la Tine mai mult decât a voit el însuşi, ci mai degrabă să vrea să facă ceea ce a auzit de la Tine.
 

Târziu Te-am iubit: Tu însă Te aflai înlăuntrul meu şi eu în afară

 

Târziu de tot Te-am iubit, O, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.
 

Tu eşti doctorul, eu sunt cel bolnav; Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă

Când mă voi fi lipit cu toată fiinţa mea de Tine, nu va mai exista niciodată pentru mine nici durere şi nici osteneală, şi vie va fi viaţa mea, în întregime plină de Tine. Acum însă, pentru că Tu îl sprijini pe cel pe care îl umpli, dat fiind că eu încă nu sunt plin de Tine, îmi sunt mie spre povară. Bucuriile mele jeluinde se luptă din greu cu tristeţile mele vesele şi nu ştiu de ce parte va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine. Se luptă din greu tristeţile răutăţii mele cu bucuriile cele bune, şi nu ştiu de partea cui va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine! Vai mie! Iată că nu-mi ascund rănile. Tu eşti medicul, iar eu sunt cel bolnav. Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă. Oare viaţa omului pe pământ nu este o încercare continuă? Cine ar dori să aibă parte de supărări şi de strâmtorări? Tu ne porunceşti să le răbdăm, nu să le iubim. Or, nimeni nu iubeşte ceea ce rabdă, chiar dacă este de acord cu faptul de a răbda. Căci, oricât s-ar bucura el că rabdă, preferă totuşi să nu existe ceea ce ar trebui să rabde. Doresc fericirea în nenorocire şi mă tem de nefericire în clipele de prosperitate. Între toate acestea, care ar mai putea să fie locul intermediar, în care viaţa omului nu este o permanentă încercare? Vai de bucuriile veacului acesta, vai, şi iarăşi vai, din cauza temerii lui de nenorociri şi de înveninarea bucuriei lui! Vai de bucuriile veacului acesta, vai şi iarăşi vai! De trei ori vai!, datorită dorinţei lui de fericire şi fiindcă însăşi nefericirea lui este aspră, iar răbdarea lui este gata să se frângă! Oare viaţa omului pe pământ nu este o continuă ispită?
 

Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei

Şi toată speranţa mea nu se află decât în Mila Ta cea mare. Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei. Tu ne porunceşti nouă cumpătarea. Şi cineva zice: Şi, întrucât eu ştiu că nimeni nu poate să fie cumpătat, decât dacă Dumnezeu îi dă lui această putere, a şti al cui dar anume este acesta este deja înţelepciune, prin însuşi acest fapt. De bună seamă, prin stăpânirea de sine, noi ne reculegem şi ne adunăm într-un singur loc, cel de care ne-am îndepărtat lunecând spre multe altele. Căci pe Tine Te iubeşte mai puţin cel care nu iubeşte ceva împreună cu Tine, fiindcă nu din cauza Ta nu iubeşte acesta. O, iubire, tu, care arzi fără încetare şi niciodată nu te stingi, tu, dragoste, O, Dumnezeule al meu, aprinde-mă! Tu porunceşti stăpânirea de sine: Tu dă-ne nouă ceea ce porunceşti şi apoi porunceşte ceea ce vrei.

yogaesoteric
aprilie 2010