Contracultura – analfabetismul funcțional al noilor elite

Ni se spune, de la un timp, că Ștefan cel Mare a fost bețiv și afemeiat. Vlad Țepeș – un sadic obsedat de sânge. Cu Mihai Viteazul e clar: un aventurier care și-a falsificat descendența nobilă. Revoluționarii de la ’48 au fost ca niște maimuțe care doar au copiat adevărata revoluție din zonă, cea a maghiarilor. Generațiile care au făcut, într-un final, România Mare nu ar fi reușit nimic fără voința Occidentului. Și așa mai departe.

Auzim deja, de ani buni, astfel de argumentații pe care tot felul de autopretinși inteligenți le slobozesc pe gaura gurii cu o superioritate combinată cu milă. De parcă ei, somități în propria baie, s-au coborât asupra unor amărâți pentru a le explica, în sictir, cum națiunea română nu își merită, de fapt, istoria, cultura, valorile și – în general – existența. Le puteți auziți vocile marcate de frustrare cu precădere în preajma sărbătorilor naționale.

Toată această intelligentsia este formată, de regulă, de oameni care nu prea au merite serioase în niciun domeniu. Mediocri în propriile arii de activitate, ei nu prea știu cum miroase într-o arhivă sau cum este aerul într-o bibliotecă, dar se pretind învățați. Și-au fixat pe accesare rapidă Wikipedia, documentare Netflix și vreo câteva „studii” obscure făcute de te-miri-ce universități sătești din străinătate care urmează agenda unor sponsori („stakeholderi”, mă scuzați!) și gata, știu ei cum e cu istoria, cu lumea, cu viața.

Faptul că sunt în stare să peroreze într-un limbaj oarecum urban nu îi deosebește, în esență, de „plebeii” la care se uită cu scârbă. O, nu! Tot analfabeți funcționali sunt și acești corporatiști ai noului Iluminism garnisit cu semințe de quinoa și mititei vegani. De ce sunt analfabeți funcțional? Pentru că, din goana trotinetelor lor electrice, nici ei nu înțeleg cu ce se mănâncă lumea în care își flutură ecusoanele lor de literați.

Toate aceste false elite trec cu bocancii (sau cu tenișii Converse, depinde de vârstă) peste milenii întregi de dezvoltare a subconștientului colectiv, kilometri întregi de tomuri scrise de adevărați coloși ai gândirii umane și peste realități incontestabile, pe care nimeni nu le poate ascunde în dulapul urât mirositor trântit de Marx fix în mijlocul sufrageriei civilizației occidentale.

Oricât ne-am ascunde de adevăr, nu putem ignora natura umană la nesfârșit. Omul este trup, conștiință și suflet. În plan lumesc, suntem ființe care simt nevoia să aibă o identitate. Să aparțină de ceva, să se identifice cu ceva. De la nivel personal și familial, până la cristalizarea conștiinței de neam. Vorbim despre o sumă de procese psihologice în care subconștientul colectiv joacă un rol important.

Nu putem fi ai nimănui și nici ai tuturor! De aceea, sintagma „cetățean universal” – la fel de bine, „cetățean european” sau „al lumii” – reprezintă o prostie, un nonsens. Totuși, este un construct din ce în ce mai întâlnit în lumea contemporană, iar întrebarea firească e de ce?

Urmărim să răspundem pe scurt: odată cu eșecul Marxismului în Est, Vestul a preluat în plan cultural această ideologie bolnavă și eșuată, prin aportul catalizator al unor vectori de opinie oportuniști sau intelectuali fără Dumnezeu precum cei din Școala de la Frankfurt. Fenomenul a luat amploare în anii ’60, iar astăzi reprezintă deja norma în Europa de Vest și SUA. Ce ne interesează pe noi, aici: aceste noi mișcări intelectuale care neagă partea spirituală a omului și natura umană s-au extins cu rapiditate, cuprinzând grosul societății occidentale. Acolo, cultura a devenit contracultură, adică toate valorile care au trecut testul timpului au început de mult să fie dărâmate și chiar întoarse pe dos.

Astăzi, după cum bine știm, nimic vechi nu mai este bun, ci doar formele lipsite de conținut ale unor pseudovalori scoase din cutia prezentului. E mai ușor să distrugi ce au făcut alții decât să muncești tu pentru a mai pune o cărămidă peste ale lor. Am ajuns să credem că generația noastră este cea mai bună, cea mai cu moț, buricul pământului, iar toate generațiile vechi (care, până la urmă, au construit lumea în care trăim azi) au fost niște proști încuiați, care au trăit degeaba. Toți cei dinainte au înțeles lumea prost, numai noi, cei născuți la 12 fără un sfert, în noaptea de Revelion a umanității, ne-am prins ce și cum, nu?

Sub acest aer de superioritate al contraculturii, noile elite rescriu istoria, sugrumând valorile și eroii neamurilor. Folosind pretextul „demitizării”, acești nefericiți varsă necontenit găleți pline cu lături pe oriunde apucă, fiind mânați de o ură inexplicabilă față de trecut. În final, o altă greșeală copilărească pe care o fac e să judece cu înțelegerea de acum faptele celor care au trăit în urmă cu secole sau milenii.

Pe toți acești naivi se cuvine să-i dezamăgim, spunându-le că din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut conștiința apartenenței la grupuri pe care astăzi le numim „națiuni”. Și în vremea Greciei Antice, și în vremea romanilor, și în veacurile Evului Mediu, nu numai în modernitate. De aceea, naționalismul, deși este un concept modern, are origini organice.

Fiecare națiune are eroii ei. Oricât de „woke” or fi devenit țările la care falsele noastre elite se închină, măcar acele societăți încă mai au și elite care nu au uitat că o constantă a existenței umane este raportarea la înaintașii care au reușit fapte mărețe. Adică la trecut, nu numai la prezent.

Din fericire, noile elite sunt puține în partea noastră de Europă. Aici încă rezistă destul de bine valorile milenare pe care popoarele s-au construit. Totuși, fenomenul este necesar să fie remarcat, mai ales azi, la 164 de ani de când România își începea parcursul său modern. Un semidoct spunea că Mica Unire nu a fost realizată de Cuza, ci de o echipă de băieți care au studiat pe la Paris și Berlin. Devenind un fel de cetățeni ai lumii, aceștia s-au întors acasă pentru a face Unirea.

Cu alte cuvinte, rupându-se de rădăcinile naționale, ei au vrut să împlinească tocmai un ideal național al românilor. Logică imbatabilă, dragi prieteni! Sfertodoctul uită, totuși, că elitele române școlite în secolul al XIX-lea la Paris și Berlin nu erau simpli carieriști (deși chiar și pe ei îi certa Eminescu), ci aveau ceva foarte bine conturat în conștiință și în inimă. Acel ceva se numea „interes național”. Ei s-au întors acasă pentru a pune în practică învățătura acumulată în Vest tocmai din dorința ca și țara lor să prospere, ca și la țara lor să se uite alții cu admirație.

Conștiință de neam. Interes național. Idealuri naționale. Dragoste de țară. Fără ele, degeaba avem elite noi. Fără ele, nu vom putea ridica România din genunchi. Să fim mândri că suntem români!

Citiți și:
Acad. Ioan Aurel Pop vs Lucian Boia: Despre conștiința națională la români…
Odă Mediocrității!

yogaesoteric
23 februarie 2023