Creaţia (I)

 
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
 

Acest articol prezintă într-o formă concisă dovezile principale care atestă că Universul îl are pe Dumnezeu în centru. Ştiinţa Creaţiei nu este o poveste, pur şi simplu. Prin necesitate, dovezile adunate de la medici, cosmologi, biologi şi alţi cercetători care caută să înţeleagă cum şi de ce a apărut viaţa urmează o cale întortocheată.

Biblia

La începuturi, Dumnezeu a creat Cerul şi Pământul. Pământul era fără formă şi gol; iar întunericul domnea peste tot. Spiritul lui Dumnezeu s-a mişcat deasupra apelor.
Şi Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi s-a făcut lumină. Şi Dumnezeu a văzut lumina şi a văzut că era bună; atunci Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Şi Dumnezeu i-a spus luminii Zi şi întunericului Noapte. Şi au fost seara şi dimineaţa primei zile.

Cel puţin un om de ştiinţă reputat a făcut o comparaţie detaliată a evenimentelor din Geneză cu cele acceptate de comunitatea ştiinţifică. Gerald L. Schroeder a lucrat în domeniul fizicii la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Şi-a obţinut licenţa în fizică şi a realizat cercetări biblice alături de rabinul Herman Pollack, în Israel, unde dr. Schroeder şi soţia lui trăiesc şi acum.

În cele două cărţi ale sale: Geneza şi Big Bang-ul – Descoperirea armoniei dintre ştiinţa modernăşi Biblie şi Ştiinţa lui Dumnezeu – Convergenţa înţelepciunii ştiinţifice cu cea biblică, dr. Schroeder analizează aşa-zisele conflicte dintre ştiinţă şi Biblie şi concluzionează că, de fapt, nu există contradicţii, atunci când omul se gândeşte la dilatarea timpului, aşa cum este ea exprimată în teoriile relativităţii generale şi restrânse. Concluziile sale sunt acelea că evenimentele întinse pe miliarde de ani care, spun cosmologii, au urmat după Big Bang şi cele din primele şase zile din Geneză sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru – realităţi identice, descrise în termeni foarte diferiţi.

În 1823, Heinrich Olbers, un astronom german, a elaborat ceea ce este azi cunoscut ca paradoxul lui Olbers. Dacă cerul este plin de o infinitate de stele risipite uniform în toate direcţiile, nu ar trebui ca lumina lor să radieze în spaţiul nostru, astfel încât să nu mai fie întuneric noaptea? Rezultă că vârsta Universului nostru (aproximativ 15 miliarde de ani), cu expansiunea lui rapidă, este tocmai potrivită pentru a explica de ce lumina galaxiilor îndepărtate să nu fi ajuns încă la noi. Iată de ce, noaptea cerul este întunecat. Dacă Universul ar fi fost  mult mai tânăr, atunci praful din urma Big Bang-ului ar fi fost încă peste tot şi viaţa nu ar fi fost posibilă. Dacă Universul ar fi fost mult mai bătrân, sau rata expansiunii mai mică, sau densitatea stelelor mai mare, atunci radiaţia lor ar fi ajuns la noi, noaptea ar fi fost luminată şi viaţa nu ar mai fi fost posibilă, din cauza radiaţiei excesive. Geneza vorbeşte şi ea despre zi şi noapte: „Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină pe cer care să despartă ziua de noapte»;… Şi Dumnezeu a făcut două lumini mari, lumina mai mare, care să guverneze ziua, şi o lumină mai mică care să guverneze noaptea.”

Sincronicităţi

Mai înainte de a continua cu descrierea expansiunii şi creării Universului, ar fi bine să trecem în revistă circumstanţele fortuite care apar ca o consecinţă a anumitor forţe fundamentale, care au exact valorile pe care le au. De ce există aceste forţe particulare şi de ce au exact valorile pe care le au este un mister.

La început, Big Bang-ul a trebuit să aibă loc foarte rapid, atunci când atomii s-au format pentru prima dată – perioadă descrisă ca perioada inflaţionistă – şi forţa nucleară care guvernează fuziunea protonilor trebuia să fie îndeajuns de slabă, pentru ca fuziunea atomică să nu se producă prea rapid. Dacă n-ar fi fost aşa, aproape toată materia din Univers s-ar fi transformat în heliu mai înainte ca primele galaxii să înceapă să se condenseze, iar existenţa îndelungată a stelelor cu elemente grele nu ar fi fost posibilă. Hidrogenul, apa şi viaţa nu ar fi existat.

În primele momente ale Big Bang-ului, temperaturile erau extrem de mari, iar neutroni şi protonii erau aproximativ egali – la asemenea temperaturi nu putea exista o masă mai mare de neutroni decât de protoni. Forţa nucleară slabă poate face ca neutronii să se descompună în protoni, astfel că această forţă a asigurat un exces de protoni – acest lucru conducând la formarea a aproximativ 70 de procente de hidrogen în Univers. Fără acest exces de protoni ar fi existat numai heliu şi viaţa nu ar fi fost posibilă. Deci, la fel ca şi alte forţe ale naturii pe care le vom analiza, forţa nucleară slabă a fost tocmai cea potrivită pentru ca Universul nostru să aibă chiar de la început un conţinut foarte mare de hidrogen, asigurând posibilitatea apariţiei apei, suportul vieţii. A fost doar un accident fericit că a existat această forţă nucleară slabă şi că intensitatea ei a fost exact cea potrivită pentru ca hidrogenul şi heliul să aibă proporţiile potrivite?

Pentru ca Universul nostru să poată avea viaţă, forţa nucleară tare, cea care leagă neutronii şi protonii în nuclee atomice, nu trebuie să fie nici ea prea intensă, dar nici prea slabă. Dacă forţa nucleară tare ar fi fost ceva mai mare, să zicem cu 2%, atunci formarea protonilor din quarci ar fi fost blocată şi nu s-ar fi putut forma hidrogenul şi alţi atomi. Viaţa nu ar mai fi fost posibilă.

Dacă forţa nucleară tare ar fi scăzut în intensitate doar un pic, ar fi fost la fel de catastrofic. Deuteriul, o combinaţie dintre neutron şi proton, este esenţial pentru anumite reacţii nucleare din interiorul stelelor. Această legătură neutron-proton este foarte slabă. Dacă forţa nucleară tare ar fi scăzut cu aproximativ 5%, s-ar fi desfăcut această legătură, ceea ce ar fi condus la un Univers format numai din hidrogen. Nu ar mai fi putut exista oxigenul sau alte elemente grele, iar viaţa nu ar mai fi fost posibilă.

Forţa electromagnetică menţine electronii pe orbitele atomice. Fără această legătură, nu ar fi existat nicio legătură chimică. Mai mult, cele mai multe stele se înscriu într-un spectru restrâns, între stele gigante albastre şi stele pitice roşii. Dacă   forța electromagnetică ar fi doar cu puțin mai mare, toate stelele ar fi roșii şi temperatura ar fi prea scăzută pentru ca viaţa să poată apărea. Dacă forţa electromagnetică ar fi doar cu puţin mai redusă, toate stelele ar fi giganţi albaştri fierbinţi, care ar fi ars mai înainte ca viaţa să se poată forma.

Forţa gravitaţiei a jucat un rol enorm în modul în care s-a expansionat Universul. În timpul momentelor de început ale Big Bang-ului, Universul s-a luptat cu efectele competitive ale expansiunii şi cu efectul gravitaţiei. Dacă puterea Big Bang-ului ar fi fost ceva mai mică, atunci gravitaţia ar fi predominat şi materia ar fi colapsat în sine însăşi, mai înainte să se formeze stelele şi galaxiile. Dacă gravitaţia ar fi fost mai puternică, ar fi apărut un rezultat similar.

Dacă gravitaţia ar fi fost mai slabă, sau puterea exploziei ar fi fost mai mare, atunci materia şi energia s-ar fi dispersat atât de rapid, încât nu s-ar mai fi format galaxiile. Paul Davies a calculat că la momentul Planck de 10-43 secunde – primul moment când spaţiul şi timpul au căpătat sens – potrivirea dintre gravitaţie şi vigoarea exploziei „a fost cu o acurateţe de 10-60 secunde”.

Un alt exemplu de potrivire perfectă este cea dintre materie şi antimaterie. Antimateria este imaginea în oglindă a materiei şi cele două sunt într-o relaţie foarte strânsă. Toate particulele care alcătuiesc în mod obişnuit materia – quarcii, neutronii, protonii şi altele – există şi ca antimatrie, numai că au o încărcătură opusă particulelor materiei. Ele există în ecuaţiile teoretice şi în experimentele de ciocnire, dar există foarte rar în natură. Când materia şi antimateria interacţionează, se distrug una pe cealaltă. Teoria actuală susţine că, la începutul Big Bang-ului, materia şi antimateria au existat în cantităţi oarecum egale. De ce materia a supravieţuit şi antimateria nu – sau de ce cele două nu s-au distrus reciproc şi, împreună cu ele, Universul, este o enigmă.

Putem da aproape o infinitate de astfel de exemple de potrivire perfectă a constantelor naturii, astfel că totul pare că a avut ca scop final apariţia vieţii umane. Acest gen de sincronicităţi l-au condus pe fizicianul Freud Hoyle la concluzia că: „Universul este o treabă aranjată dinainte”. Şi aceasta este puţin spus. Cine sau ce a fost cel care a stabilit ca aceste forţe să fie atât de bine coordonate, astfel încât să dea naştere unui Univers antropic care să conţină viaţă?

Viziunea ştiinţei despre crearea Universului

Singularitatea şi momentul Planck

Singularitatea este un termen al fizicii care înseamnă „Nu ştiu”. Ea este desemnată să descrie un moment chiar dinainte de Big Bang, când Universul a fost comprimat într-un spaţiu infinit de mic, cu o densitate infinit de mare. Este un punct în care nicio lege fizică nu funcţionează şi noi nu ne putem explica ce anume s-a petrecut atunci.

Primul moment după ce a început Big Bang-ul, momentul din care putem începe să descriem tot ce s-a petrecut, este cunoscut ca momentul Planck. Perioada Planck este derivată din constanta lui Planck şi este o perioadă scurtă de timp, de la timpul zero la 10-43 secunde, în care spuma spaţio-temporală a jucat un rol predominant în toate evenimentele. În timpul perioadei Planck, fiecare particulă era atât de încărcată energetic, încât ţesătura spaţio-temporală din jurul fiecărei particule era suficient de puternică pentru a putea influenţa interacţiunile dintre particule la fel de profund cum au făcut-o şi forţele nucleare şi electromagnetice, de regulă mult mai puternice.

Expansiunea iniţială

Nu se ştie de ce şi-a început Universul expansiunea. În momentul imediat următor momentului Planck, Universul era de mărimea unui fir de nisip şi temperatura era de 1032 grade Kelvin. Prin comparaţie, centrul Soarelui are aproximativ 15 milioane (15×106) grade Kelvin; suprafaţa Soarelui are doar 5.800 (5,8×103) grade Kelvin.

În acest moment de început şi la asemenea temperaturi şi presiuni enorme, materia nu există, aşa cum o ştim noi. Şi chiar şi particulele cele mai mici, cunoscute sub numele de quarci, n-ar fi putut exista. Era doar o energie colosală şi nimic altceva.

Dintr-un motiv anume, în inima acestui furnal aprins a fost generată o forţă repulsivă care a produs o expansiune accelerată. Această expansiune accelerată a fost mai rapidă decât viteza luminii şi a declanşat într-o microsecundă o explozie în masă şi energie într-o bulă spaţio-temporală. Perioada de expansiune rapidă a fost numită inflaţie. În timpul perioadei inflaţionare, Universul s-a expansionat… printr-un factor de 1050, până când inflaţia a luat sfârşit, la momentul 10-33, iar Universul – care acum avea deja un diametru de 10 cm – a început să se răcească, după expansiunea rapidă.

În timpul acestei faze de expansiune rapidă, în care temperatura a scăzut la aproximativ 1027 grade Kelvin – şi în prezenţa câmpului Higgs – anumite simetrii ale naturii au fost distruse, rezultând producerea unui număr enorm de particule. La momentul 10-12 secunde, temperatura Universului a scăzut la 1015 grade Kelvin şi atunci forţa nucleară slabă şi forţa electromagnetică s-au separat. Între momentele 10-6 şi 10-4 secunde, quarcii şi antiquarcii au încetat să se mai distrugă reciproc şi au apărut protonii şi neutronii.

În timpul primelor secunde ale Universului, temperatura era încă de vreo câteva miliarde de grade Kelvin – prea înaltă pentru ca nucleele să rămână legate. De fapt, era o amestecătură extrem de fierbinte de neutrino-protoni, neutroni şi electroni, amestecătură dominată de radiaţii.

După aproximativ un minut, au început să apară reacţii nucleare, astfel că neutronii şi protonii au putut forma hidrogenul greu sau deuteriul, care mai apoi a capturat un proton pentru a forma heliul. La acest moment, Universul era constituit din 25% heliu şi 75% hidrogen. Temperatura Universului era încă foarte înaltă pentru ca electronii liberi să interacţioneze cu nucleele atomilor. Radiaţia opacă domina Universul proaspăt format.

De la ani la miliarde de ani

După 10.000 de ani, temperatura a scăzut destul de mult pentru ca materia să înceapă să predomine în Univers – radiaţia fotonică pierdea energia acumulată în timpul expansiunii (lungimea de undă creştea) şi densitatea masei particulelor depăşea densitatea masei fotonilor. După 300.000 de ani, temperatura a scăzut la 3.000 de grade Kelvin, materia şi radiaţia s-au desprins şi au început să se formeze atomi stabili. Echilibrul termic dintre materie şi radiaţie a încetat, iar în urma separării, a rezultat un reziduu al radiaţiei de bază, pe care oamenii de ştiinţă l-au descoperit cu 15 miliarde de ani mai târziu, cu ajutorul satelitului COBE. Universul a devenit transparent pentru prima dată de la formarea sa.

După aproximativ un milion de ani, toţi protonii şi electronii s-au combinat în atomi de hidrogen şi fotonii au putut să se mişte liberi. Universul a trecut de la constituţia sa de ceaţă densă la ceea ce afirmă şi scripturile prin „S-a făcut lumină”.

Gravitaţia a dominat şi a cauzat condensări locale de gaz, care s-au adunat la un loc. Aceste aglomerări s-au acumulat gradat în nori din ce în ce mai mari de gaze care, mai târziu, după milioane de ani, au format galaxii. Gravitaţia a făcut ca materia acumulată să se comprime local şi temperatura din aceste zone condensate de hidrogen şi de heliu să înceapă să crească. După aproximativ un milion de ani, unele dintre regiunile condensate au atins temperaturi de fuziune stelară şi astfel au apărut primele stele.

După 7,5 milioane de ani, s-a format soarele nostru din galaxia Căii Lactee şi a apărut sistemul nostru solar. După 10,5 miliarde de ani, formarea Pământului a ajuns la un punct în care crusta Pământului s-a răcit şi prin jurul a 11,7 miliarde de ani după Big Bang, a apărut viaţa pentru prima dată, sub forma unui organism unicelular. După 14,4 miliarde de ani au apărut creaturile multicelulare, şi după 15 miliarde de ani, un om de ştiinţă s-a minunat uitându-se la stelele de pe cer şi a dezvoltat o teorie despre cum a început totul. Cerurile către care se tot uitau oamenii de ştiinţă s-au tot extins cel puţin 15 milioane de ani-lumină – sau aproximativ 88×1020 km.

(va urma)

Fragment preluat din lucrarea Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare, de profesor yoga Gregorian Bivolaru, publicată de Editura Firul Ariadnei, tipărită de Ganesha Publishing House.
 
Citiți a doua parte a acestui articol
 

Citiţi şi:

Misterele creaţiei în viziunea spiritualităţii yoghine

« Unităţile de măsură » ale lui Dumnezeu 

yogaesoteric
26 noiembrie 2015