Criza UE este globală

Criza UE este globală: neocolonialismul, hiperfinanțarea și hiperglobalizarea se întorc acasă la clocit și vom vedea ce or să clocească. Criza UE nu se limitează la energie. Este o manifestare a prăbușirii globale a neocolonialismului, financializării și globalizării.

Uniunea Europeană (UE) a fost văzută ca punctul culminant al unui proces de integrare de secole, început în mod vizibil cu Pacea Westfaliană la 1648, proces care avea să pună în cele din urmă capăt conflictelor neîncetate care au dus la războaie dezastruoase în secolul al XX-lea, care au scos Europa de la preeminența globală.

Victime ale prăduirilor SUA și ale puterilor asiatice în ascensiune, națiunile europene au căutat puterea economică și diplomatică a unei confederații care să fie mai mare decât suma părților sale, o uniune care să restabilească Europei locul de drept ca putere globală.

Intenția, dacă într-adevăr asta a fost reala intenție, nu a putut reuși atâta timp cât UE nu și-a asigurat independența și suveranitatea proprie și mai mult a luptat pentru limitarea la minimum a independenței și suveranității statelor membre, creând o platformă ambiguă și dependentă de puterea și influența de care s-a ferit inițial.

În plus, această intenţie nobilă şi demnă a fost subminată de dinamica evolutiv-distructivă din ultimii patruzeci de ani: neocolonialismul, financializarea și globalizarea.

Dinamica acestor factori, deşi este instabilă din cauza contradicțiilor lor interne, în final duce la previziunea părinţilor socialismului, la hiperimperialism, la faza finală, scurtă şi accelerată a sistemului de administrare globală.

În colonialismul clasic, nucleul/centrul domină periferia cu forță, extrăgând valoare economică prin exploatarea mărfurilor statelor supuse și forțând coloniile să cumpere bunurile finite cu valoare adăugată produse de economia internă a puterii coloniale.

Acest model extractiv era în contradicție cu viziunea liberală asupra lumii a puterilor coloniale care considerau autonomia și piețele deschise ca fiind necesare pentru o prosperitate stabilă. Contradicțiile colonialismului clasic au dus la prăbușirea acestuia, pe măsură ce coloniile s-au eliberat și puterile coloniale au fost forțate să navigheze într-o economie globală aparent mai deschisă.

Sub influenţa prost mascată a neomarxismului liberal, ca o vibrație penetrantă a forței prin unitate, UE a instituționalizat un model neocolonial în care unii membri ai UE sunt mai egali decât alții, o diviziune care a fost dezvăluită în mod clar în criza datoriilor din 2011-2012, cutia cu 2 viteze.

Versiunea UE a modelului neocolonial este în fapt un primitiv neofeudalism, iar modelul de financializare neocolonială este bazat pe sistemul fără reguli al băncilor fără control statal, un sistem ultra liberal şi necontrolabil.

În neocolonialism, forțele financializării, datoria și levierul controlat de cartelurile bancare aprobate de stat sunt folosite pentru a contracta elitele locale și populația la centrul bancar: neocolonialii periferici împrumută bani pentru a cumpăra bunurile finite vândute de Centru, îmbogățind dublu Centrul cu:

1) dobânzile și scăderea tranzacțională a activelor financializatoare precum imobiliare, porturi etc. și
2) profiturile realizate din vânzarea bunurilor către debitori.

Inițiativa Belt and Road – Drumul şi Centura a Chinei (BRI), pe de altă parte, este o altă versiune a financializării periferice în care creditul și financializarea datoriilor se realizează printr-un echilibru win-win, câştig reciproc, fără amestec în treburile interne, influențe sau condiţionări. Centrul şi Periferia conlucrează, cooperează şi colaborează pentru binele comun al societăţii şi al cetățenilor.

Relaţii tipice unei lumi multipolare

În esență, națiunile de bază ale UE, Centrul, au colonizat națiunile periferice prin intermediul euro, ceea ce a permis o extindere masivă a datoriilor și a consumului în periferie. Băncile și exportatorii din Centru au extras profituri enorme din această expansiune a consumului alimentat de datorii.

Statutul neocolonial al Periferiei a fost clar dezvăluit de criza datoriilor: activele și veniturile Periferiei s-au revărsat către Centru ca dobândă la datoriile private și suverane care sunt datorate băncilor comerciale și centrale ale Centrului.

Aceasta a fost perfecțiunea Neofeudalismului Neocolonial. Națiunile periferice ale UE sunt efectiv debitori neocoloniali ai băncilor din țările de bază, iar contribuabilii națiunilor de bază sunt acum iobagi feudali a căror muncă este dedicată pentru a compensa orice împrumuturi bancare acordate Periferiei care merg prost.

Acesta este un colonialism bazat pe financializarea economiilor mai mici în beneficiul instituțiilor financiare ale Centrului și al economiilor mercantiliste.

În UE, oportunitățile de exploatare a piețelor captive din Periferie au fost chiar mai bune decât cele găsite în străinătate, pentru simplul motiv că UE însăși era pregătită să garanteze că nu vor exista exproprieri dezordonate sau nerespectări ale autorităților locale care să arunce jugul neocolonizării.

Globalizarea are, de asemenea, propriul său set de contradicții interne care au făcut ca modelul neocolonial de financializare să-și atingă limitele la nivel global.

Nu mai sunt piețe de exploatat, veniturile discreționare ale servitorilor datoriilor din Periferie au stagnat până la punctul în care nu se mai pot da credite pe datorie și realitatea că de fapt câștigurile speculative sunt fantome și munții de datorii sunt neplătiți şi neplătibili nu mai poate fi mascată.

Puterea valutară este piatra de bază a financializării, iar contradicțiile interne ale regimului credit-monedă al economiei globale sunt în sfârșit dezvăluite şi se poate vedea clar stabilitatea iluzorie a pieţelor valutare.

Criza UE nu se limitează la energie. Este o manifestare a prăbușirii globale a neocolonialismului, financializării și globalizării.

Nimeni nu va fi neafectat deoarece contradicțiile interne destabilizează o economie globală care a fost prezentată ca permanentă şi toţi au crezut şi s-au bazat pe ea, iar acum toţi plătesc.

Demersul disperat al Centrului de a forţa pârghiile economic-financiare şi a ajunge la hiper-finanacializare şi hiper-globalizare este de fapt intrarea în ultimul stadiu al Capitalismului prezis de J.A. Hobson în opera sa Imperialismul.

Lenin în lucrarea sa din 1920 Imperialismul, stagiul cel mai înalt al Capitalismului, recunoaşte că a citit opera lui Hobson, însă a fost mai grăbit cu stagiul final şi la adus la faza de Imperialism, deşi Hobson demonstrase clar, căci era un erudit economist, nu un peticit marxist, că hiperimperialismul este faza finală şi fatală a capitalismului.

Primele lucrări ale lui Hobson au criticat impactul imigrației evreiești și al finanțatorilor evrei. În anii 1890, el a susținut că imigrația evreiască pe scară largă din zona rusă în Europa de Vest a dăunat intereselor muncitorilor nativi și a susținut limitări ale imigrației.

În Războiul din Africa de Sud (1900), el a legat impulsul către război de „puterea evreiască” din Africa de Sud și a văzut Johannesburgul ca un „Nou Ierusalim”.

Hobson a scris că „finanţatorii evrei”, pe care îi vedea drept „paraziți”, au manipulat guvernul britanic care dansa pe „melodia lor diabolică”. Hobson a fost inovator în a lega între 1898 și 1902 conceptul de modernitate, imperiu și evrei; potrivit lui Hobson, finanțatorii internaționali au influențat parțial guvernul prin proprietatea presei evreiești din Africa de Sud și Londra.

Care este remedierea status quo-ului la nivel global, nu doar european? Canibalizarea sistemului, care deja a început nu are remediu, este autodistructivă. Interesele statelor de la Centru vor fi primele care vor sparge dogma neomarxistă a UE, cea care acum câţiva ani i-a ridicat o statuie lui Marx în oraşul german în care acesta s-a născut.

Interesele marilor corporaţii vor neglija grosolan limitele impuse de state şi se vor lupta cu statele, cât şi între ele.

Se vede clar că nu mai există credit, că nu mai funcţionează încrederea şi astfel nu mai există un climat prielnic dezvoltării economice. Ideologiile neomarxiste au adus acest climat şi acum nu mai au cum să-l controleze, este o luptă la vedere, sângeroasă şi neiertătoare pentru supravieţuire economică la nivel de corporaţie sau individ, dincolo de ceea ce poate statul controla.

Intrarea în vrie a început şi finalitatea este mai mult decât previzibilă.

Transformarea financializării și globalizării în hiper-financializare și hiper-globalizare nu a rezolvat contradicțiile interne, ci doar a accelerat dispariția actorilor financiari.

Companiile au ajuns a avea o putere pe care nici statul nu o mai putea controla.

Ori această putere colosală este singura putere care le şi poate distruge, iar limita hobsoniană a fost atinsă şi canibalizarea finalizează capitalismul.

Citiți și:
De ce România este o colonie?
«Se cuvine să fim foarte clari că UE are în vedere să obțină bani de aici, nu să bage bani aici!»

 

yogaesoteric
1 noiembrie 2022