Cultura fricii și sociologia emoțiilor (I)
Societățile de mase, născute în Occident odată cu Revoluția Franceză au acoperit treptat întregul spațiu tradițional al comunităților umane. Acest tip de societate se structurează pe cultura de mase, care este în fapt un bazin străin de nevoi adevărate și care poate fi umplut cu aproape orice. Instituțiile sociale moderne și-au pierdut calitatea de structură vie, naturală și dinamică, aflându-se acum paralizate în formule birocratice și detașate complet de corpul viu al umanității.
Plecate pe drumul tiraniei nivelante a majorității și pe cultura rațiunii ca scop în sine, într-o epocă în care iluminismul se manifesta la fel de intolerant ca și corectitudinea politică astăzi, societatea maselor sfârșește în spectacolul sinistru al unui manej cu indivizi infantilizați, imbecilizați și indiferenți, înstrăinați chiar și de ultima redută a umanității, cea a familiei, cuplați de-a valma într-o rețea a cărei funcționalitate le scapă.
În teorie, oamenii care sunt izolați social sunt în mod special predispuși, sau în termeni de corectitudine politică, vulnerabili, la asocierea cu mișcări extremiste. Se manifestă oare în societatea de astăzi o mișcare extremistă? Pentru prima oară în istorie, nu știm cu certitudine dacă se manifestă sau nu, pentru că, din nou pentru prima oară, planul în care se exprimă ceea ce numeam până acum mișcări sociale este diferit.
Ce știm însă cu siguranță este că existența unei societăți formată din indivizi înstrăinați unul față de celălalt servește unui scop. Dar care poate fi acest scop? Poate fi o nouă formă de capitalism cu accente și perspective sclavagiste, poate fi un control mai eficient al maselor exploatate și dirijate de către o mafie structurată pe puternice instrumente tehnico-științifice sau poate fi pregătirea condițiilor pentru supremația unei noi formule universale, alta decât umanitatea, cel mai probabil fiind vorba despre formula inteligenței artificiale.
Cu certitudine însă, zilele tulburi și traumatizante pe care le trăim astăzi au toate atributele unor vremuri de război. Iar în vremuri de război umanitatea regresează prin frică și emoții nestăpânite la un tribalism irațional. Iar tribalismul este o lacună biologică pe care conducătorii noștri s-au bazat fără încetare, de mult timp încoace.
Prin dezinformare, manipulare și propagandă către o cultură a fricii
„Organizația Mondială a Sănătății, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT), cu sprijinul UNICEF, urmează să lucreze cu companiile de telecomunicații pentru a trimite oamenilor direct pe telefoanele lor mobile mesaje vitale pentru sănătate, pentru a-i proteja de covid-19. Aceste mesaje text vor ajunge la miliarde de persoane care nu se pot conecta la internet pentru informații. Acum, mai mult ca oricând, tehnologia trebuie să se asigure că fiecare poate accesa informațiile de care are nevoie.”
În lupta împotriva covid-19, ca de altfel în orice altă confruntare, informațiile precise sunt esențiale. Dar în această lume întoarsă pe dos, informațiile vehiculate de sus în jos, pe direcția autorități / specialiști – cetățeni, dar și în planul maselor, sunt de fapt vectori esențiali de manipulare și de propagandă.
Se pune pe bună dreptate întrebarea dacă astăzi mai putem vorbi despre existența unei societăți umane în sensul său clasic, definită de ansamblul coerent al cetățenilor și al legăturilor naturale dintre ei, legături de ordin cultural și instituțional. Dacă definițiile canonice ale societății sunt depășite de realitate, cu atât mai mult sunt depășite principiile știute ale războiului după care se duce această confruntare. Nu îi cunoaștem scopurile și obiectivele, avem de a face ca subiecți, ținte, cobai sau poate doar victime colaterale doar cu instrumentele acestei confruntări și încet, discret, în timp, putem lua la cunoștință și despre efectele acesteia.
Una dintre armele folosite în această confruntare este frica. Atunci când este aplicată pe scară largă și la intensitatea potrivită, frica se transformă în teroare. Iar despre teroare știm ceva mai multe, fiind un concept atât de tocit al mediului de securitate contemporan. Societatea actuală – mă feresc de termenul de societate post-modernă, care mi se pare purtător al unei noțiuni înșelătoare și diversioniste –, este pentru prima oară în istoria umanității închegată pe o cultură cu „geometrie variabilă”, așadar destul de ușor de configurat cu instrumentele tehnico-științifice ale zilelor noastre.
Dacă reușim să privim dincolo de aparențe și de mulțimea de accesorii care camuflează adevărul, putem spune fără să greșim că ultima generație umană s-a confruntat cu existența unei culturi a fricii și a frustrării. Necesitatea de a înțelege esența acestei societăți în care ne manifestăm ne obligă la o abordare adecvată a fricii, care se pare ca depășește cadrul său strict psihologic și ne îndreaptă către cadrul mai larg al sociologiei, respectiv către o sociologie a emoțiilor.
Pentru a reuși să descifrăm și să evaluăm parametrii fricii, este necesar să ne orientăm după instrumentele de propagare. Și este evident pentru orice om cu o minimă inteligenţă că televiziunea și instrumentele social-media joacă un rol esențial în răspândirea sloganurilor și imaginilor care induc frica. Datorită răspândirii globale și a vitezei de aplicare mult peste limitele omenești de percepție și de cuprindere, mass-media reușește să promoveze și să răspândească frica mai rapid chiar decât se împrăștie virusul însuși.
Pandemia fricii se desfășoară alături de pandemia coronavirusului, o domină în manifestări și o depășește în distrugeri. Erau cunoscute la nivelul psihologilor și psihiatrilor mecanismele de reglare a emoțiilor, răspunsul cu frică incapacitantă sau cu fugă în fața pericolului, dar cât de puternică în plan social este contagiunea fricii probabil că nu era cunoscută.
Televiziunea și social media au amplificat până la dimensiuni paroxistice frica indirectă, sau chiar frica fără obiect. Să te uiți la televizor, permanent expus unor imagini și mesaje care prezintă persoane cărora le este frică, se pare că te determină să te înfricoșezi fără să știi neapărat ce a provocat frica acelor persoane.
Față de capacitatea de contaminare a acestui virus, potențialul de contagiune a fricii este net superioară. Dimensiunea evident copleșitoare și rapiditatea prin care s-a manifestat această frică ne arată rafinamentul tehnicilor și tehnologiilor folosite.
Mi se pare interesant că în numai 300 de ani umanitatea a regresat sub iluzia acelui raționalism și iluminism la cea mai jalnică exprimare a sa, mult sub nivelul considerat îndeobște cel mai de jos, acela al Evului Mediu Întunecat. În mod normal, dacă avem în vedere că omul, totuși, este un „animal superior” și, se presupune, în-suflețit, deci este capabil să detecteze reacțiile de supraviețuire ale altor oameni, în această confruntare cu coronavirusul am constatat că răspunsurile naturale, firești, au fost înlocuite cu o transmitere socială complet irațională a fricii, aparent incontrolabilă.
În lipsa contactului fizic direct cu ceilalți semeni, în lipsa coeziunii și din cauza izolării impuse administrativ și cu mijloace de forță, oamenii nu au putut da un răspuns natural acestui pericol. Distribuind în voie (de fapt la comandă) imagini și informații terifiante, mass-media a răspândit foarte eficient frica.
Foarte interesant este că, fiind un fenomen social, regulile care în mod normal guvernează comportamentele sociale nu au fost aplicate. Mai mult, cei în drept să o facă, nu au făcut nimic pentru a atenua efectele panicii, ba dimpotrivă, au alimentat-o și întreținut-o. În loc să vehiculeze informații despre frică, autoritățile ar fi fost necesar să transfere informații despre siguranță. Se cunoaște că prezența unei persoane calme și încrezătoare favorizează depășirea fricii și a panicii. Această prezență calmă, inspiratoare de siguranță, care ar fi fost indicat să fie promovată dintr-o zonă de autoritate, nu numai că nu a venit, dar a fost chiar evitată și exclusă ca variantă de răspuns.
Acest fapt ne face să credem că este vorba despre o acțiune deliberată, coordonată în planificare și concertată în mijloace de aplicare, pentru a obține un efect maxim în ceea ce privește destructurarea socială și vulnerabilizarea populației prin accentuarea incertitudinii, a temerilor și a anxietății.
Așa după cum am arătat mai sus, scopul acestei acțiuni nu îl știm, nu putem decât să îl bănuim. În orice caz, analizând efectele produse după parcurgerea acestei prime etape, pentru că, evident, procesul este departe de a se fi încheiat, constatăm instalarea unei paralizii sociale, mișcările sociale fiind sporadice și nesemnificative.
Așa cum este și în natură, frica în masă, teama contagioasă, panica necontrolată se încheie cu tragedii. Iar tragedia cea mai mare nu poate fi, în niciun caz, pierderea de vieți omenești din cauza acestui coronavirus, o categorie de pierderi oricum discutabilă.
Sociologia emoțiilor și paralizia socială
Oamenii, la fel ca și animalele, urmează un tipar evolutiv. În caz de pericol, în situații de agresiune sau amenințare, oamenii caută să se sprijine reciproc, în familii, între prieteni și în comunități. Chiar contactul fizic, nemijlocit, este esențial pentru supraviețuire în perioadele de stres. Acestea, împreună cu o figură autoritară, providențială și care emană calm și încredere, sunt o sursă de echilibru și de sporire a rezistenței, a răspunsului eficient în fața pericolului. Această figură poate fi o figură maternă sau paternă, ori poate fi un conducător potrivit al comunității.
Ori, dacă autoritățile însele impun distanțarea socială, termen care trădează obiectivul intrinsec, prin forțarea de fapt a distanțării fizice inter-umane, este evident că scopul nu este vindecarea sau rezistența în fața bolii, este crearea de și mai mult stres și de și mai multe boli. Prin izolarea criminală a persoanelor vârstnice, sub pretextul protejării acestora, s-au creat premizele accentuării afecțiunilor clinice, a depresiei, chiar a gândurilor suicidare în rândurile lor.
Chiar la cei dovediți ca fiind infectați, lipsirea bolnavilor vârstnici de conexiune socială și apropiere fizică le-a sporit acestora presiunea psihică și le-a îngreunat înfrângerea infecției. Discriminarea și stigmatizarea persoanelor în vârstă nu vor putea fi date uitării prea ușor. Unul dintre cele mai chinuitoare gânduri pentru persoanele în vârstă care a putut fi identificat este acela de a nu muri în perioada de restricții pentru a putea avea totuși parte de o înmormântare normală, creștinească și pentru a putea fi conduși pe ultimul drum de către familie și de către cei dragi.
Dacă ne gândim doar la diferența enormă care există astăzi între ritualurile de înmormântare vechi, tradiționale, în comunitate, cu toate rosturile lor și abuzul simplificator și criminal al reglementărilor administrative actuale, ne putem da seama de grozăvia fără precedent a vremurilor pe care le trăim. Nu în ultimul rând, li s-a refuzat celor în vârstă accesul la aer curat și la efectul terapeutic al soarelui, un alt abuz criminal al autorităților susținut cu metodă de către mass-media.
Valoarea igienică a luminii solare și a aerului curat sunt cunoscute și nu pot fi puse la îndoială: soarele este o condiție indispensabilă de sănătate și influența sa asupra bolii este puternică și de anvergură iar tratamentul cu razele soarelui și nu pe bază de medicamente este unul dintre cele mai importante remedii. „Baia de soare” va fi de multe ori un succes acolo unde farmacopeea eșuează.
Mass-media nu mai prididește cu explicații despre cum acest virus se înmulțește în mod exponențial și nestăvilit, multiplicându-și tulpinile într-un ritm cu care nu putem ține pasul, în loc să arate că soarele este „de departe cel mai important dintre toți agenții în prevenirea dezvoltării de bacterii” (The Lancet, 1894).
Dar există și alte costuri. Singurătatea îi face pe oameni să se simtă mai vulnerabili și mai anxioși în interacțiunile sociale. Un mandat oficial de distanțare și izolare socială poate crește ceea ce psihologii numesc anxietatea intergrupului, amenințarea naturală și neîncrederea pe care o simt oamenii atunci când interacționează cu cei care sunt diferiți.
Nu în ultimul rând se poate vorbi despre amplificarea stereotipurilor nefaste și potențial inexacte cum ar fi cel cu privire la diaspora, deja cultivat de către autorități ca fiind un grup social distinct și autonom și tratat ca atare. Restricțiile de călătorie impuse au exacerbat tentația de a învinovăți și de a stigmatiza această diasporă ca sursă a crizei, cel puțin la noi în țară. Politica de instaurare a carantinei și a izolării de-a valma pentru persoanele potențial sănătoase sau potențial bolnave, un aspect deja prea puțin important pentru decidenți, contribuie în plus la vulnerabilizarea socială și personală și la domnia haosului și a arbitrariului. Peste toate acestea se adaugă frica și grijile pentru cei dragi aflați departe.
Criza provocată de coronavirus nu se poate termina curând, pentru că efectele sunt foarte diverse și foarte profunde. Situaţia se poate agrava pe măsură ce oamenii se zbat și se chinuie, efectele secundare nefaste ale distanțării și izolării sociale se vor amplifica și vor evolua. Ceea ce pare gestionabil astăzi poate să degenereze într-o situație incontrolabilă la nivel social, al sănătății sau al calității vieții în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Dacă ne gândim la cei care și-au pierdut mijloacele de trai, slujbele, sau care au fost nevoiți să își părăsească locuințele, ne dăm seama de multitudinea de efecte secundare ale acestor schimbări sociale. Imposibilitatea de a rămâne conectat la valorile tale spirituale sau familiale, cum sunt imposibilitatea de a merge la biserică și imposibilitatea de a-ți ajuta în mod nemijlocit părinții contribuie decisiv la slăbirea fibrei umanității din noi.
Încurajarea de către autorități prin mijlocirea mass-media și social-media a impulsului de a construi ziduri în jurul nostru și de a renunța de bunăvoie la toate drepturile și libertățile, iată, începând cu dreptul la liberă circulație și la libertatea religioasă, contribuie la procesul de atomizare socială cu cele mai nefaste consecințe pentru sentimentul de apartenență la o familie, la o comunitate, o națiune sau chiar la umanitatea însăși.
Faptul că oamenii au fost nevoiți să rămână în mod neobișnuit împreună mult timp, în spații limitate, fiind lipsiți de resurse materiale și suport spiritual, într-un mediu perturbat și sub asediul informațional toxic permanent al mass-media, a sporit incidența conflictelor familiale, un alt factor generator de stres și de devitalizare socială.
Ceea ce pare și mai îngrijorător este prăbușirea tuturor reperelor culturale veritabile care ar fi putut să acționeze cu rol mediator între autorități și populație. Cu ajutorul propagandei exercitate prin mass-media și social-media, decidenții au reușit peste tot în lume să ocolească sau chiar să distrugă barierele culturii tradiționale și ale bunului simț, făcând aceste repere culturale configurabile după obiectivele sale. Aceste instrumente fiind deja puse în funcțiune și testate, nu poate urma decât un nou despotism care deja a instaurat tortura socială ca mecanism de control social.
Vechiul conținut cultural susținea fiinţei propriul simț al adevărului și al dreptății, ceea ce se constituia într-un mecanism intern, intrinsec, de control, scăzând în mod natural probabilitatea ca cineva să se abată de la normele sociale. Prin mijloacele externe de control, prin această reconfigurată cultură a obedienței, oamenii se conformează acum strict pentru că autoritatea îi amenință cu sancțiuni.
Citiți a doua parte a acestui articol
Autor: Laurențiu Niculescu
Citiţi şi:
Noua dogmă – Pandemia eternă. Noii eretici – Nealiniații
yogaesoteric
14 februarie 2021