Cultura în suferinţă

Un autor celebru relata recent o întrebare pusă de un cunoscut: „de ce mai scrii cărţi când e destul să ieşi din casă şi poţi să-ţi cumperi una după colţ?ˮ. Să reţinem poanta, nu sofismul ce o face simpatică. Aceasta, deoarece, la noi, din nefericire, nu mai este doar o poantă, ci ceea ce cred deja prea mulţi, remarcă scriitorul Andrei Marga.

Nu are rost scrisul de cărţi, spun aceştia. De aceea, sunt rare până şi discuţiile serioase despre cărţile care deschid orizonturi. Nici mass-media nu le mai întreţine sau le face doar când este vorba de cărţi de propagandă.

În plus, însă, se consideră că nu are rost nici cititul. În definitiv, de ce să citeşti ce scrie altul, când ţi-e de ajuns ce gândeşti tu însuţi? De altfel, România a şi ajuns la cel mai scăzut consum de cărţi pe locuitor pe continent.

Da, este adevărat, la noi se iau doctorate. Nu știm dacă Tony Blair, Schröder, Chirac sau Havel, ca să enumerăm figuri notorii, aveau doctorat. Pe aceste meleaguri însă, sunt doctorate cu nemiluita, chiar dacă „doctoriiˮ nu prea ştiu să facă ceva în plus. Adesea, nici cei care conduc doctorate. S-au creat „universităţiˮ şi „academiiˮ pentru a da doctorate cuiva. Se ridică în onoruri „academiceˮ inşi care nu au de fapt nimic de spus. Este autoflatare câtă vrei exact acolo unde personaje şi instituţii sunt împotmolite în nepregătire şi impostură.

Plagiatele? Încă nici nu s-a intrat cu adevărat în arhive, spre a vedea grozăvia. Doar la noi se calculează procente, ca şi cum nu ar fi plagiat şi cu 1%. Unii decidenţi s-au făcut autori de cărţi. În urma lor a rămas doar cearta celor care le-au scris şi cer acum favoruri văzând unde s-a căţărat „autorulˮ.

Nu are rost să punem cititul în răspunderea omului care abia îşi agoniseşte traiul. Mulţi ar citi, dar nimeni nu-i sprijină astăzi la modul organizat. Mai grav însă decât necititul, care este evident, este că s-a involuat spre comportamente primare ale decidenţilor. Faptul se lasă tot mai bine observat. Iată câteva exemple.

Nicăieri legea fundamentală nu spune totul, dar se poate gândi natural, cu bună credinţă, în prelungirea ei. La noi, nici Constituţia nu se mai citeşte la propriu, iar reaua credinţă este la tot pasul. Bunăoară, nu se observă că în Constituţie se prevede nu „stat de dreptˮ, care poate fi nedrept, cum se vede bine în justiţia injustă ce s-a dezvoltat ca o molimă, ci direct „stat de drept democraticˮ. Se desfigurează, prin îngustarea înţelegerii, noţiunile de bază: statul de drept devine stat care serveşte vătaful, democraţia este aducerea la putere cu orice mijloc a unor acoliţi, independenţa Justiţiei este apanaj al celor numiţi „magistraţiˮ, Uniunea Europeană este văzută ca un club.

Un obicei mai nou, se trimite la Curtea Constituţională să decidă până şi Bugetul! Azi-mâine, va ajunge să fie consultată Curtea asupra deplasărilor pe jos, căci Constituţia nu spune ceva în materie! Poate şi pentru mersul trenurilor!

Decidenţii nu par să aibă idee nici de concepţia propriului partid. Câţi liberali au citit marii economişti din lume, care sunt astăzi liberali – şi democraţi, desigur? Câţi ştiu liberalismul de astăzi? La Carpaţi, liberalismul de azi, în loc să se ocupe de lărgirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are ca obiective vizibile să pună cătuşe rivalilor şi să servească anumiţi inşi. Nu se discută proiecte, ci cum să se căpătuiască cineva. Nici nu există capacitatea proiectării – mai uşor se ia ceva din lada de hârtii uzate şi se dă drept „proiect al educaţieiˮ sau „proiect de ţarăˮ.

Tocmai vârfuri politice arată că nu ştiu ce este politica într-o societate modernă. Nu se discută argumente, ci tertipuri de strecurare în funcţii ce nu se înţeleg. Nu se elaborează programe alternative, ci doar obstrucţii la ale altora. Nu există vreo concepere a viitorului imediat, ci doar o descurcare. Fărădelegea s-a extins, încât „protocoalele de cooperareˮ ale judecătorilor, procurorilor şi serviciilor secrete sunt luate, ca nicăieri, drept parte a democraţiei.

Nu se cunoaşte dreptul constituţional nici sub alt aspect. La noi vor neapărat să facă legi cei care nu au nicio atribuţie în materie: procurorii, judecătorii, dacă se poate şi „stradaˮ. Preşedintele SUA atrăgea atenţia judecătorilor să nu facă legi prin decizii în tribunal. Ce se poate spune când, la Carpaţi, unii procurori şi judecători fac legi nu doar în tribunal, ci ies şi în stradă pentru aceasta? Unde-i cultura juridică? Sau este frica de tragerea la răspundere pentru distrugerile din ultimii 15 ani?!

Se acuză că gramatica le joacă feste unora de pe prima scenă. Este adevărat! Dar mult mai grav este faptul că însăşi logica le joacă feste celor care acuză. Erorile de argumentare – ad hominem, non causa pro causa, falsa identificare – trăiesc o renaştere. Să nu mai vorbim de erorile de pragmatică! Constatări factuale la care se răspunde cu ideologie, întrebări la care se răspunde cu ameninţarea sau cu mofturi sunt tocmai la cei care ar fi necesar să fie pilde în viaţa publică.

Deunăzi, la interviul cu candidata din România la funcţia de procuror-şef european a ieşit în relief, pentru cine e dispus să vadă, întreaga mizerie. Pe de o parte, înlocuirea culturii juridice cu slogane de politică curentă, substituirea faptelor cu comentarii normative, carenţe linguale şi, peste toate, ignorarea deliberată a stării de fapt pot crea impresia că acesta este nivelul culturii aici! Pe de altă parte, să revendici, ca lider politic, că datorită parlamentarilor tăi, pătrunşi cum au pătruns în grupul care a votat, candidata a luat voturile în plus, atestă de-a dreptul încălcarea de reguli. Asta-i isprava?

În aceeaşi zi, preşedinta Înaltei Curţi ţinea eseuri de prost gust la tribună, confundând trăiri personale cu raţiuni publice. Cine ajunge în asemenea funcţii, la noi, chiar crede că rătăcirile subiective se impune să fie ascultate. Confuzie care spune mult!

Mai nou, incultura ia forma supuşeniei. Tot felul de parveniţi, care nu au realizat vreodată ceva cu forţe proprii şi nu au mişcat vreun deget pentru europenizare când era în dispută, mânuiesc ca pe un iatagan „argumenteˮ de felul: „să vedem ce agreează Europa!ˮ, „ai grijă să nu se supere!ˮ.

Unii decidenţi dau lecţii altora cu atât mai vehement cu cât sunt mai slab informaţi şi mai lipsiţi de cultură. Ca şi cum funcţia îl face pe ins cult, priceput, inteligent, chiar dacă spune inepţii sau ofensează pur şi simplu.

Sunt acestea doar câteva exemple de efecte ale inculturii. Multe altele pot fi uşor invocate, fiind, din păcate, zilnic, la îndemâna oricui.

Deja anii interbelici au avut o problemă cu responsabilitatea decidenţilor. Aceştia au fost aspru taxaţi. Totuşi, atunci ajungeau la decizii, prin forţa conjuncturilor, ceva mai puţini şi mai pregătiţi.

Se spune că aşa cum este cultura, aşa se trăieşte! Din nefericire, la noi se face din plin experienţa acestui adevăr, pe partea lui sumbră: câtă incultură, atâta irosire!

Nu se duce lipsă de idei şi de persoane pregătite şi cultivate în România. Doar că abia o democraţie meritocratică ar reuşi să le pună în valoare.

Citiţi şi:

Odă Mediocrității!

Ura și dezbinarea parșivă a poporului român



yogaesoteric

19 iunie 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More