Cum a distrus America conductele Nord Stream
The New York Times a numit incidentul un „mister”, dar în realitate Statele Unite au executat o operațiune maritimă ascunsă care a fost ținută secretă – până acum!
Centrul de scufundări și salvare al Marinei SUA poate fi găsit într-o locație la fel de obscură precum numele său – pe ceea ce a fost cândva o stradă de țară în orașul rural Panama City, un oraș stațiune în plină expansiune din partea de sud-vest a Floridei, la 70 de mile sud de frontiera cu Alabama. Complexul facilității este la fel de nedescris ca locația sa ‒ o structură de beton murdară post-al Doilea Război Mondial, care are aspectul unui liceu profesional din partea de vest a Chicago. O spălătorie cu monede și o școală de dans se află peste ceea ce acum este un drum cu patru benzi.
Centrul a antrenat de zeci de ani scafandri înalt calificați pentru scufundări în apă adâncă, care, odată repartizați în unitățile militare americane din întreaga lume, sunt capabili să facă scufundări tehnice pentru a face acțiuni bune ‒ folosirea explozivilor C4 pentru a curăța porturile și plajele de resturi sau mine și dispozitive neexplodate ‒ precum și rele, cum ar fi aruncarea în aer a platformelor petroliere străine, distrugerea supapelor de admisie pentru centralele electrice submarine, distrugerea ecluzelor de pe canalele de transport maritime cruciale. Centrul orașului Panama, care se mândrește cu cea de-a doua cea mai mare piscină interioară din America, a fost locul perfect pentru a recruta cei mai buni și cei mai taciturni absolvenți ai școlii de scufundări care au făcut cu succes vara trecută ceea ce fuseseră autorizați să facă la 80 de metri sub suprafața Mării Baltice.
În iunie anul trecut, scafandrii Marinei, care operau sub acoperirea unui exercițiu NATO de la mijlocul verii, larg mediatizat și cunoscut sub numele de BALTOPS 22, au plantat explozivii declanșați de la distanță care, trei luni mai târziu, au distrus trei dintre cele patru conducte Nord Stream, potrivit unei surse care cunoaşte în mod direct planificarea operaţională. Două dintre conducte, care erau cunoscute în mod colectiv sub numele de Nord Stream 1, au furnizat Germaniei și unei mari părți a Europei de Vest gaz natural rusesc ieftin de mai bine de un deceniu. O a doua pereche de conducte, numită Nord Stream 2, fusese construită, dar nu erau încă operaționale. Acum, cu trupele rusești la granița cu Ucraina și cu profilarea celui mai sângeros război din Europa din 1945 încoace, președintele Joseph Biden a văzut conductele ca pe un instrument pentru Vladimir Putin prin care gazul natural îi sprijinea ambițiile sale politice și teritoriale.
Solicitată pentru comentarii, Adrienne Watson, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a spus într-un e-mail: „Aceasta este o ficțiune complet falsă”.
Tammy Thorp, un purtător de cuvânt al Agenției Centrale de Informații, a scris în mod similar: „Această afirmație este complet și cu totul falsă”.
Decizia lui Biden de a sabota conductele a venit după mai bine de nouă luni de dezbateri extrem de secrete în interiorul comunității de securitate națională a Washingtonului despre cum ar putea fi atins cel mai bine acest obiectiv. În cea mai mare parte a acelei perioade, problema nu a fost dacă să îndeplinească misiunea, ci cum să o îndeplinească fără niciun indiciu clar despre cine era responsabil. Exista un motiv birocratic vital pentru a ne baza pe absolvenții Școlii de Scufundări a centrului operațional din Panama City. Scafandrii din acest punct exterior granițelor Statelor Unite nu sunt membri ai Comandamentului pentru Operațiuni Speciale din America, ale cărui operațiuni ascunse este necesar să fie raportate Congresului și apoi conducerii Senatului și Camerei Reprezentanților ‒ așa-numitul Gang of Eight. Administrația Biden a făcut tot posibilul pentru a evita scurgerile de informații a acestei planificări desfășurate de la sfârșitul anului 2021 și în primele luni ale lui 2022.
Președintele Biden și echipa sa de politică externă – Consilierul pentru Securitate Națională Jake Sullivan, Secretarul de Stat Tony Blinken și Victoria Nuland, Subsecretarul de Stat pentru Politică Externă – au fost vocali și consecvenți în ostilitatea lor față de cele două conducte care șerpuiesc pe fundul Mării Baltice din două porturi diferite din nord-estul Rusiei, lângă granița cu Estonia, trecând aproape de insula daneză Bornholm, cu capăt în nordul Germaniei. Ruta directă, care a ocolit tranzitarea Ucrainei, a fost un avantaj pentru economia germană, care se bucura de o abundență de gaz natural rusesc ieftin – suficient pentru a-și conduce fabricile și a-și încălzi casele, permițând în același timp distribuitorilor germani să vândă excesul de gaz, la un profit foarte bun în toată Europa de Vest.
Acțiunea de sabotaj care poate fi urmărită până în culisele administrației încalcă promisiunile SUA de a minimiza conflictul direct cu Rusia. Așa că secretul era esențial. Încă din primele zile, Nord Stream 1 a fost văzut de Washington și de partenerii săi anti-ruși din NATO ca o amenințare la adresa dominației occidentale a SUA. Holdingul din spatele ei, Nord Stream AG, a fost încorporat în Elveția în 2005 în parteneriat cu Gazprom, o companie rusă cotată la bursă, care produce profituri enorme pentru acționari, dominată de oameni foarte puternici despre care se știe că sunt în siajul lui Putin. Gazprom controla 51% din companie, patru firme europene de energie – una în Franța, una în Țările de Jos și două în Germania – împărțind restul de 49% din acțiuni și având dreptul de a controla vânzările în aval ale gazelor naturale ieftine către distribuitori locali din Germania și Europa de Vest. Profiturile Gazprom au fost împărțite cu guvernul rus, iar veniturile de stat din gaze și petrol au fost estimate în câțiva ani să se ridice la până la 45% din bugetul anual al Rusiei.
Nord Stream 1 a fost considerat deja ca fiind o vulnerabilitate majoră în fața hegemonismului american, în viziunea NATO și a Washingtonului, iar Nord Stream 2, a cărui construcție a fost finalizată în septembrie 2021, dacă ar fi fost probat de autoritățile germane de reglementare, ar fi dublat cantitatea de gaz ieftin care ar fi fost disponibil Germaniei și Europei de Vest. A doua conductă ar furniza, de asemenea, suficient gaz pentru mai mult de 50% din consumul anual al Germaniei. Tensiunile au crescut constant între Rusia și NATO, susținute de politica externă agresivă a Administrației Biden. Opoziția față de Nord Stream 2 a izbucnit în ajunul inaugurării lui Biden în ianuarie 2021, când republicanii din Senat, conduși de Ted Cruz din Texas, au ridicat în mod repetat amenințarea politică a gazelor naturale ieftine rusești în timpul audierii de confirmare a lui Blinken ca secretar de stat. Până atunci, un Senat unificat a adoptat cu succes o lege care, așa cum i-a spus Cruz lui Blinken, „a oprit [conducta] pe drumul său”. În tot acest timp exista o presiune politică și economică enormă din partea guvernului german, condus atunci de Angela Merkel, pentru a porni și cea de-a doua conductă.
Dar oare Biden ar face față germanilor? Blinken a spus da, dar a adăugat că nu a discutat detaliile opiniilor viitorului președinte. „Știu convingerea lui puternică cum că aceasta este o idee proastă, distrugerea Nord Stream 2”, a spus el. „Știu că ne-ar pune să folosim toate instrumentele persuasive pe care le avem pentru a-i convinge pe prietenii și partenerii noștri, inclusiv Germania, să nu mergem mai departe cu acest proiect”. Câteva luni mai târziu, când construcția celei de-a doua conducte se apropia de finalizare, Biden a clipit. În luna mai, într-o schimbare uluitoare, administrația a renunțat la sancțiuni împotriva Nord Stream AG, un oficial al Departamentului de Stat recunoscând că demersul de a opri conducta prin sancțiuni și diplomație „a fost o muncă pe termen lung”.
În culise, oficialii administrației l-au îndemnat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care se confrunta atunci cu amenințarea unei invazii ruse, să nu critice mișcarea.
Au fost consecințe imediate. Republicanii din Senat, conduși de Cruz, au anunțat o blocare imediată a tuturor nominalizaților pentru politica externă a lui Biden și au amânat adoptarea legii anuale de apărare cu luni bune, până în toamnă. Ulterior, publicația Politico a descris ezitarea lui Biden față de punerea în funcțiune a celei de-a doua conducte ruse drept „o decizie probabil mai mult gravă decât retragerea haotică a armatei din Afganistan”.
Administrația era zdruncinată chiar dacă obținuse o amânare din cauza crizei la mijlocul lunii noiembrie, când autoritățile de reglementare din Germania au suspendat aprobarea celei de-a doua conducte Nord Stream. Prețurile gazelor naturale au crescut cu 8% în câteva zile, pe fondul temerilor tot mai mari în Germania și Europa că suspendarea conductei și posibilitatea crescândă a unui război între Rusia și Ucraina ar duce la o iarnă foarte dificilă.
Washingtonului nu i-a fost clar de partea cui este Olaf Scholz, proaspăt numit cancelar al Germaniei. Cu câteva luni mai devreme, după căderea Afganistanului, Scholtz a susținut public apelul președintelui francez Emmanuel Macron pentru o politică externă europeană mai autonomă într-un discurs la Praga – sugerând în mod clar mai puțină dependență de Washington și față de acțiunile sale mercuriale.
În tot acest timp, trupele rusești s-au acumulat în mod constant și amenințător la granițele Ucrainei, iar până la sfârșitul lunii decembrie, peste 100.000 de soldați erau în măsură să lovească din Belarus, Rusia și Crimeea. Alarma creștea în Washington, inclusiv o evaluare de la Blinken conform căreia numărul de trupe ar putea fi „dublat în scurt timp”. Atenția administrației s-a concentrat din nou pe Nord Stream. Atâta timp cât Europa rămânea dependentă de conductele pentru gaze naturale ieftine, Washingtonul se temea că țări precum Germania vor fi reticente să furnizeze Ucrainei banii și armele de care avea nevoie pentru a învinge Rusia. În acest moment neliniștit, Biden l-a autorizat pe Jake Sullivan să reunească un grup de interagenți pentru a veni cu un plan. Toate opțiunile urmau să fie pe masă.
Planificarea
În decembrie 2021, cu două luni înainte ca primele tancuri rusești să ajungă în Ucraina, Jake Sullivan a convocat o reuniune a unei forțe operative nou formate din cadrul șefilor de stat major, CIA și Departamentele de Stat și Trezorerie și a cerut recomandări despre cum să răspundă la invazia iminentă a lui Putin. Ar fi prima dintr-o serie de întâlniri extrem de secrete, într-o cameră securizată de la ultimul etaj al vechii clădiri de birouri executive, adiacentă Casei Albe, care a fost și casa Consiliului Consultativ pentru Informații al Președintelui (PFIAB).
Au existat discuții obișnuite care au dus în cele din urmă la o întrebare preliminară crucială: recomandarea transmisă de grup către președinte ar fi reversibilă – cum ar fi un alt nivel de sancțiuni și restricții valutare – sau ireversibilă – adică acțiuni cinetice, care nu ar fi putut fi reversate? Ceea ce a devenit clar pentru participanți, potrivit sursei care cunoaște procesul direct, este că dorința lui Sullivan era ca grupul să vină cu un plan de distrugere a celor două conducte Nord Stream și că inițiativa lui îndeplinea dorințele exprese ale Președintelui.
Pe parcursul următoarelor întâlniri, participanții au dezbătut opțiunile pentru un atac. Marina a propus folosirea unui submarin nou comandat pentru a ataca direct conducta. Forțele aeriene au discutat despre aruncarea de bombe cu siguranțe întârziate care ar putea fi declanșate de la distanță. CIA a susținut că orice ar fi fost făcut, va fi necesar să fie ascuns. Toți cei implicați au înțeles miza. „Nu sunt jocuri pentru copii”, a spus sursa. Dacă atacul ar fi urmărit până în Statele Unite, „este un act de război”. La acea vreme, CIA era condusă de William Burns, un fost ambasador blând în Rusia, care a servit ca secretar de stat adjunct în Administrația Obama. Burns a autorizat rapid un grup de lucru al Agenției ai cărui membri ad-hoc includeau, neîntâmplător, pe cineva care era familiarizat cu capacitățile scafandrilor de adâncime ai Marinei din Panama City. În următoarele câteva săptămâni, membrii grupului de lucru al CIA au început să elaboreze un plan pentru o operațiune ascunsă care să folosească scafandri de adâncime pentru a declanșa o explozie de-a lungul conductei.
Se mai făcuse ceva de felul acesta. În 1971, Comunitatea de Informații Americane a aflat din surse încă nedezvăluite că două unități importante ale Marinei Ruse comunicau printr-un cablu submarin îngropat în Marea Ohotsk, pe coasta Orientului Îndepărtat a Rusiei. Telefonul lega un comandament regional al Marinei de cartierul general de la Vladivostok. O echipă aleasă cu atenție de agenți ai Agenției Centrale de Informații și ai Agenției Naționale de Securitate a fost adunată undeva în zona Washington și sub acoperire a elaborat un plan, folosind scafandrii Marinei, submarine modificate și un vehicul de salvare submarin de adâncime, care a reușit, după multe tentative și erori, să localizeze cablul rusesc. Scafandrii au plantat pe cablu un dispozitiv de ascultare sofisticat care a interceptat cu succes traficul rusesc și l-au înregistrat pe un sistem de înregistrare. NSA a aflat că ofițerii superiori ai marinei ruse, convinși de securitatea legăturii lor de comunicare, au discutat cu colegii lor fără criptare. Dispozitivul de înregistrare și banda lui era necesar să fie înlocuite lunar, iar proiectul a continuat vesel timp de un deceniu până când a fost compromis de un tehnician civil NSA în vârstă de patruzeci și patru de ani, pe nume Ronald Pelton, care vorbea fluent rusă. Pelton a fost trădat de un dezertor rus în 1985 și condamnat la închisoare. El a fost plătit doar cu 5.000 de dolari de către ruși pentru dezvăluirile sale despre operațiune, împreună cu 35.000 de dolari pentru alte date operaționale rusești pe care le-a furnizat și care nu au fost niciodată făcute publice.
Acel succes subacvatic, cu numele de cod Ivy Bells, a fost inovator și riscant și a produs informații neprețuite despre intențiile și planificarea Marinei Ruse. Totuși, grupul de interagenții a fost inițial sceptic față de entuziasmul CIA pentru un atac ascuns la adâncime. Au fost prea multe întrebări fără răspuns. Apele Mării Baltice erau puternic patrulate de marina rusă și nu existau platforme petroliere care să poată fi folosite ca acoperire pentru o operațiune de scufundări.
Ar fi fost oare nevoie ca scafandrii să meargă în Estonia, chiar peste graniță de docurile de încărcare a gazelor naturale ale Rusiei, pentru a se antrena în vederea misiunii? „Ar fi ceva foarte riscant”, s-a spus agenției.
Pe tot parcursul tuturor acestor planuri, a spus sursa, unii tipi care lucrează în CIA și în Departamentul de Stat spuneau: „Nu faceți asta. Este o prostie și va fi un coșmar politic dacă va ieși la iveală”.
Cu toate acestea, la începutul lui 2022, grupul de lucru CIA a raportat grupului de interagenții al lui Sullivan: „Avem o modalitate de a arunca în aer conductele”.
Ce a urmat a fost uimitor. Pe 7 februarie, cu mai puțin de trei săptămâni înainte de aparent inevitabila invazie rusă a Ucrainei, Biden s-a întâlnit în biroul său de la Casa Albă cu cancelarul german Olaf Scholz, care, după o oarecare șovăială, se afla acum ferm în echipa americană.
La conferința de presă care a urmat, Biden a spus sfidător: „Dacă Rusia invadează, nu va mai exista un Nord Stream 2. Îi vom pune capăt.” Cu douăzeci de zile mai devreme, subsecretarul Nuland a transmis în esență același mesaj la un briefing al Departamentului de Stat, cu puțină acoperire de presă. „Vreau să fiu foarte clară…….”, a spus ea ca răspuns la o întrebare, „.……dacă Rusia invadează Ucraina, într-un fel sau altul Nord Stream 2 nu va merge mai departe.”
Câțiva dintre cei implicați în planificarea misiunii conductei au fost consternați de ceea ce ei considerau drept referințe indirecte la atac. „A fost ca și cum am pune o bombă atomică la pământ în Tokyo și le-am spune japonezilor că o vom detona”, a spus sursa. „Planul era ca opțiunile să fie executate după invazie și să nu fie făcute publice. Biden pur și simplu nu a înțeles sau a ignorat acest plan.” Indiscreția lui Biden și Nuland, dacă asta a fost, ar fi putut să-i fi frustrat pe unii dintre planificatori. Dar a creat și o oportunitate. Potrivit sursei, unii dintre înalți oficiali ai CIA au stabilit că aruncarea în aer a conductei „nu mai poate fi considerată o opțiune ascunsă, deoarece președintele tocmai a anunțat că o vom face și că știm cum să o facem”.
Planul de a arunca în aer Nord Stream 1 și 2 a fost brusc retrogradat de la o operațiune secretă care impunea informarea Congresului la una care a fost considerată o operațiune de informații foarte clasificată cu sprijin militar american. Potrivit legii, sursa a explicat: „Nu mai exista o cerință legală de a raporta operațiunea la Congres. Tot ce aveau de făcut acum era doar să o facă – dar tot era necesar să fie secret. Rușii au supraveghere superlativă a Mării Baltice.” Membrii grupului de lucru al Agenției nu aveau contact direct cu Casa Albă și erau dornici să afle dacă președintele a vorbit serios ‒ adică dacă misiunea era acum în desfășurare. Sursa își amintește gestica lui Bill Burns atunci când spus „O facem!”.
Operațiunea
Norvegia a fost locul perfect pentru a stabili baza misiunii.
În ultimii ani de criză Est-Vest, armata americană și-a extins foarte mult prezența în interiorul Norvegiei, a cărei graniță vestică se întinde pe o distanță de 1.400 de mile de-a lungul Oceanului Atlantic de Nord și se unește deasupra Cercului Arctic cu Rusia. Pentagonul a creat locuri de muncă bine plătite și contracte, pe fondul unor controverse locale, investind sute de milioane de dolari pentru a moderniza și extinde facilitățile Marinei și Forțelor Aeriene americane din Norvegia. Noile lucrări au inclus, cel mai important, un radar avansat cu deschidere sintetică în nordul îndepărtat, capabil să pătrundă adânc în Rusia și care a fost pus în funcțiune chiar în momentul în care comunitatea americană de informații a pierdut accesul la o serie de situri de ascultare cu rază lungă de acțiune în interiorul Chinei.
O bază de submarine americane recent renovată, care se afla în construcție de ani de zile, devenise operațională și mai multe submarine americane puteau acum să lucreze îndeaproape cu colegii lor norvegieni pentru a monitoriza și spiona o importantă redută nucleară rusă aflată la 250 de mile spre est, în Peninsula Kola. De asemenea, America a extins foarte mult o bază aeriană norvegiană din nord și a livrat forțelor aeriene norvegiene o flotă de avioane de patrulare P8 Poseidon, construite de Boeing, pentru a-și consolida spionajul cu rază lungă de acțiune asupra a tot ceea ce înseamnă Rusia.
În schimb, guvernul norvegian i-a înfuriat pe liberali și pe unii moderați din parlament în noiembrie anul trecut prin adoptarea Acordului suplimentar de cooperare în domeniul apărării (SDCA). Conform noului acord, sistemul juridic american va avea jurisdicție în anumite „zone convenite” din nordul țării asupra soldaților americani acuzați de infracțiuni în afara bazei, precum și asupra acelor cetățeni norvegieni acuzați sau suspectați că ar fi intervenit în activitatea de la bază.
Norvegia a fost unul dintre semnatarii inițiali ai Tratatului NATO în 1949, în primele zile ale Războiului Rece. În prezent, secretarul general al NATO este Jens Stoltenberg, un anticomunist convins, care a fost prim-ministru al Norvegiei timp de opt ani înainte de a se muta la înalta sa funcție în NATO, cu sprijinul american, în 2014. El a fost un adept al liniei dure în ceea ce privește tot ceea ce înseamnă Putin și Rusia, care a cooperat cu comunitatea americană de informații încă din timpul Războiului din Vietnam. De atunci, i s-a acordat încredere totală. „El este mănușa care se potrivește mâinii americane”, a declarat sursa.
Înapoi la Washington, planificatorii știau că este necesar să meargă în Norvegia. „Îi urau pe ruși, iar marina norvegiană era plină de marinari și scafandri foarte buni care aveau generații de experiență în explorarea foarte profitabilă a petrolului și gazelor de mare adâncime”, a spus sursa. De asemenea, se putea avea încredere în ei pentru a păstra misiunea secretă. (Este posibil ca norvegienii să fi avut și alte interese. Distrugerea Nord Stream ‒ în cazul în care americanii ar reuși să o facă ‒ ar permite Norvegiei să vândă mult mai mult din propriul gaz natural către Europa).
Cândva în martie, câțiva membri ai echipei au zburat în Norvegia pentru a se întâlni cu serviciile secrete norvegiene și cu Marina. Una dintre întrebările cheie era unde anume în Marea Baltică era cel mai bun loc pentru a amplasa explozibilii. Nord Stream 1 și 2, fiecare cu două seturi de conducte, au fost separate în mare parte de puțin mai mult de o milă, în timp ce se îndreptau spre portul Greifswald, în nord-estul îndepărtat al Germaniei.
Marina norvegiană a găsit rapid locul potrivit, în apele puțin adânci ale Mării Baltice, la câteva mile în largul Insulei Bornholm din Danemarca. Conductele se aflau la o distanță de peste o milă una de alta de-a lungul unui fund al mării cu o adâncime de numai 260 de picioare. Astfel ar fi fost în raza de acțiune a scafandrilor care, operând de pe o navă norvegiană de vânătoare de mine din clasa Alta, s-ar fi scufundat cu un amestec de oxigen, azot și heliu din rezervoarele lor și ar fi amplasat încărcături C4 pe cele patru conducte cu capace de protecție din beton. Ar fi fost o muncă plictisitoare, consumatoare de timp și periculoasă, dar apele din largul orașului Bornholm aveau un alt avantaj: nu existau curenți de maree importanți, care ar fi îngreunat mult mai mult sarcina de scufundare.
După câteva cercetări, americanii au fost de acord.
În acest moment, grupul obscur de scufundări de adâncime al Marinei din Panama City a intrat din nou în joc. Școlile de mare adâncime din Panama City, ai căror cursanți au participat la Ivy Bells, sunt văzute ca o zonă retrasă nedorită de absolvenții de elită ai Academiei Navale din Annapolis, care caută de obicei gloria de a fi repartizați ca pilot de vânătoare sau submarinist. Dacă cineva este necesar să devină un „Black Shoe” ‒ adică un membru al comandamentului mai puțin dorit al navelor de suprafață ‒ există întotdeauna cel puțin o misiune pe un distrugător, crucișător sau navă amfibie. Cel mai puțin fermecător dintre toate este războiul minier. Scafandrii săi nu apar niciodată în filmele de la Hollywood, sau pe coperta revistelor populare.
„Cei mai buni scafandri cu calificări în domeniul scufundărilor de mare adâncime sunt o comunitate restrânsă și doar cei mai buni sunt recrutați pentru această operațiune și li se spune să fie pregătiți pentru a fi chemați la CIA la Washington”, a declarat sursa.
Norvegienii și americanii aveau o locație și agenții, dar mai exista o altă preocupare: orice activitate subacvatică neobișnuită în apele din largul orașului Bornholm ar putea atrage atenția marinei suedeze sau daneze, care ar putea să o raporteze.
Danemarca fusese, de asemenea, unul dintre semnatarii inițiali ai NATO și era cunoscută în comunitatea serviciilor de informații pentru legăturile sale speciale cu Regatul Unit. Suedia solicitase aderarea la NATO și își demonstrase marea pricepere în gestionarea sistemelor de senzori magnetici și acustici subacvatici care urmăreau cu succes submarinele rusești care apăreau ocazional în apele îndepărtate ale arhipelagului suedez și erau forțate să iasă la suprafață.
Norvegienii s-au alăturat americanilor și au insistat ca unii oficiali de rang înalt din Danemarca și Suedia să fie informați în termeni generali despre posibilele activități de scufundare în zonă. În acest fel, cineva de rang mai înalt putea interveni și putea ține un raport în afara lanțului de comandă, izolând astfel operațiunea conductei. „Ceea ce au declarat și ceea ce știau era în mod intenționat diferit”, mi-a spus sursa. (Ambasada Norvegiei, rugată să comenteze acest articol, nu a răspuns).
Norvegienii au fost cheia rezolvării altor obstacole. Se știa că marina rusă deținea o tehnologie de supraveghere capabilă să detecteze și să declanșeze minele subacvatice. Dispozitivele explozive americane necesitau să fie camuflate într-un mod care să le facă să apară în fața sistemului rusesc ca făcând parte din fondul natural ‒ ceea ce presupunea adaptarea la salinitatea specifică a apei. Norvegienii aveau o soluție.
Norvegienii aveau, de asemenea, o soluție la întrebarea crucială privind momentul în care urma să aibă loc operațiunea. În fiecare iunie, în ultimii 21 de ani, Flota a șasea americană, a cărei navă amiral are baza în Gaeta, Italia, la sud de Roma, a sponsorizat un exercițiu NATO major în Marea Baltică, implicând zeci de nave aliate din întreaga regiune. Exercițiul actual, desfășurat în luna iunie, este cunoscut sub numele de Baltic Operations 22, sau BALTOPS 22. Norvegienii au propus ca aceasta să fie acoperirea ideală pentru a planta minele.
Americanii au furnizat un element vital: i-au convins pe planificatorii Flotei a 6-a să adauge la program un exercițiu de cercetare și dezvoltare. Exercițiul, așa cum a fost făcut public de către Marina Militară, a implicat Flota a Șasea în colaborare cu „centrele de cercetare și de război” ale Marinei Militare. Evenimentul pe mare urma să se desfășoare în largul coastei Insulei Bornholm și să implice echipe NATO de scafandri care să planteze mine, iar echipele concurente să folosească cele mai noi tehnologii subacvatice pentru a le găsi și distruge.
A fost atât un exercițiu util, cât și o acoperire ingenioasă. Băieții din Panama City își vor face treaba, iar explozibilii C4 vor fi amplasați până la sfârșitul BALTOPS 22, cu un cronometru de 48 de ore atașat. Toți americanii și norvegienii ar fi dispărut de mult până la prima explozie.
Zilele erau numărate invers. „Ceasul ticăia, iar noi ne apropiam de misiunea îndeplinită”, a declarat sursa.
Și apoi: Washington s-a răzgândit. Bombele urmau să fie amplasate în timpul BALTOPS, dar Casa Albă se temea că o fereastră de două zile pentru detonarea lor ar fi fost prea aproape de sfârșitul exercițiului și ar fi fost evident că America a fost implicată.
În schimb, Casa Albă a avut o nouă cerere: „Pot băieții de pe teren să găsească o modalitate de a arunca în aer conductele mai târziu, la comandă?”.
Unii membri ai echipei de planificare au fost furioși și frustrați de aparenta indecizie a președintelui. Scafandrii din Panama City exersaseră în repetate rânduri plantarea C4 pe conducte, așa cum ar fi făcut-o în timpul BALTOPS, dar acum echipa din Norvegia era nevoită să găsească o modalitate de a-i oferi lui Biden ceea ce își dorea ‒ capacitatea de a emite un ordin de execuție cu succes la momentul ales de el.
A fi însărcinată cu o modificare arbitrară, de ultim moment, era ceva ce CIA era obișnuită să gestioneze. Dar, de asemenea, a reînnoit îngrijorările pe care unii le împărtășeau cu privire la necesitatea și legalitatea întregii operațiuni.
Ordinele secrete ale președintelui au evocat, de asemenea, dilema CIA din timpul Războiului din Vietnam, când președintele Johnson, confruntat cu un sentiment tot mai puternic împotriva Războiului din Vietnam, a ordonat agenției să își încalce statutul ‒ care îi interzicea în mod specific să opereze în interiorul Americii ‒ spionând liderii anti-război pentru a determina dacă aceștia erau controlați de Rusia comunistă.
În cele din urmă, agenția a consimțit, iar pe parcursul anilor 1970 a devenit clar cât de departe era dispusă să meargă. Ulterior, în urma scandalurilor Watergate, au apărut dezvăluiri în ziare despre spionarea cetățenilor americani de către agenție, despre implicarea sa în asasinarea unor lideri străini și despre subminarea guvernului socialist al lui Salvador Allende.
Aceste dezvăluiri au dus la o serie dramatică de audieri la mijlocul anilor 1970 în Senat, conduse de Frank Church din Idaho, care au arătat clar că Richard Helms, directorul Agenției de la acea vreme, a acceptat că avea obligația de a face ceea ce dorea președintele, chiar dacă aceasta însemna încălcarea legii.
Într-o mărturie inedită, făcută cu ușile închise, Helms a explicat cu regret că „aproape că ai parte de o Imaculată Concepție atunci când faci ceva” la ordinele secrete ale unui președinte. „Fie că este corect, fie că este greșit, [CIA] lucrează după norme și reguli de bază diferite față de orice altă parte a guvernului.” În esență, el le spunea senatorilor că, în calitate de șef al CIA, a înțeles că a lucrat pentru Coroană, și nu pentru Constituție.
Americanii care lucrau în Norvegia au funcționat în aceeași dinamică și au început să lucreze cu conștiinciozitate la noua problemă ‒ cum să detoneze de la distanță explozibilii C4 la ordinul lui Biden. A fost o misiune mult mai solicitantă decât au înțeles cei de la Washington. Echipa din Norvegia nu avea cum să știe când președintele ar putea apăsa butonul. Va fi peste câteva săptămâni, peste mai multe luni sau peste o jumătate de an sau mai mult?
C4-ul atașat la conducte ar fi fost declanșat de o baliză sonar lansată de un avion în scurt timp, dar procedura presupunea cea mai avansată tehnologie de procesare a semnalelor. Odată amplasate, dispozitivele de temporizare întârziată atașate la oricare dintre cele patru conducte ar putea fi declanșate accidental de amestecul complex de zgomote de fond oceanic din Marea Baltică, foarte circulată ‒ de la nave apropiate și îndepărtate, foraje subacvatice, evenimente seismice, valuri și chiar creaturi marine. Pentru a evita aceasta, baliza sonar, odată amplasată, ar emite o secvență de sunete tonale unice de frecvență joasă ‒ asemănătoare cu cele emise de un flaut sau de un pian ‒ care ar fi recunoscute de dispozitivul de temporizare și, după o întârziere prestabilită de câteva ore, ar declanșa explozibilii. („Aveți nevoie de un semnal care să fie suficient de robust pentru ca niciun alt semnal să nu poată trimite accidental un impuls care să detoneze explozibilii”, mi-a spus dr. Theodore Postol, profesor emerit de știință, tehnologie și politică de securitate națională la MIT. Postol, care a fost consilier științific al șefului operațiunilor navale din cadrul Pentagonului, a declarat că problema cu care se confruntă grupul din Norvegia din cauza întârzierii lui Biden este una de șansă: „Cu cât explozibilii sunt mai mult timp în apă, cu atât mai mare ar fi riscul unui semnal aleator care să detoneze bombele”).
La 26 septembrie 2022, un avion de supraveghere P8 al Marinei norvegiene a efectuat un zbor aparent de rutină și a aruncat o baliză sonar. Semnalul s-a răspândit sub apă, inițial la Nord Stream 2 și apoi la Nord Stream 1. Câteva ore mai târziu, explozibilii C4 de mare putere au fost declanșați și trei dintre cele patru conducte au fost scoase din funcțiune. În câteva minute, bulele de gaz metan care au rămas în conductele închise au putut fi văzute răspândindu-se la suprafața apei, iar lumea a aflat că a avut loc ceva ireversibil.
Deznodământul
Imediat după atentatul cu bombă de la gazoduct, presa americană a tratat incidentul ca pe un mister nerezolvat. Rusia a fost citată în repetate rânduri ca fiind probabila vinovată, stimulată de scurgeri de informații calculate de la Casa Albă ‒ dar fără a stabili vreodată un motiv clar pentru un astfel de act de autosabotaj, dincolo de simpla răzbunare. Câteva luni mai târziu, când a ieșit la iveală faptul că autoritățile ruse au obținut în liniște estimări ale costurilor de reparare a conductelor, New York Times a descris știrea ca fiind „o complicare a teoriilor despre cine se află în spatele atacului”. Niciun ziar american important nu a cercetat amenințările anterioare la adresa conductelor făcute de Biden și de subsecretarul de stat Nuland.
Deși nu a fost niciodată clar de ce Rusia ar căuta să își distrugă propriul gazoduct profitabil, o justificare mai grăitoare pentru acțiunea președintelui a venit din partea secretarului de stat Blinken.
Întrebat la o conferință de presă din septembrie anul trecut despre consecințele agravării crizei energetice din Europa de Vest, Blinken a descris momentul ca fiind unul potențial bun:
„Este o oportunitate extraordinară de a elimina odată pentru totdeauna dependența de energia rusă și, astfel, de a-i lua lui Vladimir Putin posibilitatea de a transforma energia în armă ca mijloc de promovare a planurilor sale imperiale. Acest aspect este foarte important și oferă o oportunitate strategică extraordinară pentru anii următori, dar între timp suntem hotărâți să facem tot ce putem pentru a ne asigura că în prezent consecințele tuturor acestor evenimente nu sunt suportate de cetățenii din țările noastre sau, de altfel, din întreaga lume.”
Mai recent, Victoria Nuland și-a exprimat satisfacția față de dispariția celui mai nou dintre gazoducte. Mărturisind în cadrul unei audieri a Comisiei pentru relații externe a Senatului la sfârșitul lunii ianuarie, ea i-a spus senatorului Ted Cruz: „Ca și dumneavoastră, sunt, și cred că și administrația este, foarte mulțumită să știu că Nord Stream 2 este acum, așa cum vă place să spuneți, o bucată de metal pe fundul mării.”
Referitor la decizia lui Biden de a sabota peste 1.500 de kilometri de conductă Gazprom în apropierea iernii, sursa a afirmat: „Recunosc că tipul este hotărât. A spus că o va face și a făcut-o”.
„A fost o poveste de acoperire frumoasă”, a continuat el. „În spatele ei a fost o operațiune secretă care a plasat experți pe teren și echipamente care au funcționat pe un semnal secret.”
„Singurul defect a fost decizia de a o face.”
Autor: Seymour Hersh
Citiți și:
Încă o teorie a conspirației s-a dovedit a fi reală: Cum a sabotat SUA gazoductul Nord Stream
Seymour Hersh: Aruncarea în aer a Nord Stream a fost o prostie inimaginabilă din partea lui Biden
yogaesoteric
29 martie 2023