Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin.

A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de niciun alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, dar în care a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile miracolului economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto (pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992).

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: Pentru ca, în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete „Politică face Mareşalul!”.

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu străşnicie. Iată care erau principiile colaborării industriale:
1. „Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior.”
3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”
4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii.”
5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti.”

Iată şi principiile colaborării economice:
1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania.”
2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”
3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului: unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe.”
4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”
5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur şi devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 şi 300 000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941-1944), România exportă în total 85 000 de vagoane. (…) Pentru a ne da seama de situație, ajunge să spunem că, după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial, 63 000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare – trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la şapte milioane de tone în 1936, la o medie anuală de trei milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca cinci ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani de temniţă grea.
Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă, iar, în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.

Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decora pe Vulcănescu. Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „puşcăria intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. Prietenul şi colegul său de celulă, John Halmaghi, povesteşte în 1977, în revista Discursul contemporan de la Paris: „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nicio lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nicio scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…».”

Se îmbolnăveşte de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie 1952, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”.  

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca 11 vagoane (din care 8 1/2 din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 1/2 la 24 1/2 vagoane.

„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nicio altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată”, arată Vulcănescu în faţa instanţei.

Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importante de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.
Într-un raport realizat de Institutul românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu –, se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu, la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legaţii neutre (neprecizate), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declara generalul Sănătescu, premier din 23 august şi şeful Statului Major în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944-1945: „Campania împotriva nemţilor şi ungurilor a putut să fie dusă de ţara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noştri. (…) După 23 august, ţara nu a fost în stare să creeze, nici să procure niciun fel de armament şi chiar din cel existent am fost nevoiţi să dăm o bună parte.”

În stenograma şedinţei Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arăta ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomaţiei germane, la oferta unor compensaţii teritoriale în Răsărit.
„Aşezat de veacuri în Carpaţi, poporul român nu e un popor de stepă şi leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut şi nici azi, şi nici Mareşalul n-au renunţat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziţie ireductibilă.”

Citiți și:
Pactul lui Hitler cu diavolul a existat
Un milion de evrei urmează să devină con-cetăţenii noştri aici în ROMÂNIA

yogaesoteric
8 octombrie 2015