Cum ni se fură libertatea

Libertatea se fură lesne. Poliţistul bun şi poliţistul rău îl interoghează pe inocent zi şi noapte, când nu-l bat criminalii în celulă. În pauzele scurte îl mint megafoanele. Nu va accepta el orice carceră, ca să fie lăsat în pace?

Libertatea care, întemeiată pe iluminism şi credinţă şi îngrădită de legile ei morale, a făcut din Apus un spaţiu unit, mare şi prosper, s-a cucerit greu. Dar de pierdut, se pierde tot mai uşor.

Tactica fricii

Tehnica înrobirii este relativ simplă. Cetatea de încătuşat trebuie înfricoşată. Or, ea e sigură de puterea ei în creştere. Aşa că s-a umplut de trufie. În negura minţii şi-a deschis porţile calului troian purtând în pântec părelnici prieteni. Şi germeni ucigaşi, care, de asemenea, abia aşteaptă s-o cucerească. Totodată, şi-a trimis la plimbare nu doar propriile tradiţii, ci şi vechii dascăli, preoţi şi străjeri, asumându-şi tot mai hotărât moda de a adopta părerile vecinilor ei invidioşi, potrivit cărora adevărul ar fi minciună şi minciuna adevăr, adevăraţii răi fiind propriile obiceiuri liberale şi paznicii lor, nu inamicii, ura şi minciunile lor.

Derutate şi ameninţate şi de o molimă importată şi de alianţa dintre inamici şi noul lor „poliţist bun”, recrutat dintre minorităţi, unele cartiere se izolează şi-şi aleg drept căpetenie pe jandarmul lor cel mai rău. A promis să le apere de delincvenţii care-i bat pe locuitori şi îi jefuiesc când nu mai sunt terorizaţi de vrăjmaşii externi, după ce i-a obosit apelul la conştiinţa vinovăţiei lor pasămite „inerente”, insistent clamate de reeducatorii „poliţistului bun”.

Dar trufaş fiind ca şi ceilalţi, „jandarmul cel rău” s-a supraestimat şi nu poate livra tot ce-a făgăduit. În celelalte cartiere se sună alarma la lupta menită să-l dea jos pe presupusul tiran. Bunul poliţist e autorizat să suprime orice disidenţă şi liberă opinie care să-i ajute pe răi să-şi exprime ura pe ideologia bună a salvării tuturor prin gândirea reeducată şi noul ei limbaj, care consideră minciuna „adevăr”, pe inamic „prieten” şi pe aliat, „duşman”.

În acest scop se schimbă zilnic conţinutul gazetei de perete şi i se reformează ştirile până ce informaţiile se învaţă să se transforme în uniforme. Sunt uniforme frumoase, de rinoceri. Brusc calmaţi, oamenii înspăimântaţi şi torturaţi din toate direcţiile se reped să le îmbrace fericiţi.

Întrebându-se la ce le-o fi folosit libertatea, cu care se mândreau atât, dacă, altfel decât uniforma, nu i-a apărat de nimic, nici măcar de ei înşişi, o abandonează voluntar, în cea mai mare viteză, dându-se pe mâna unuia sau altuia din poliţişti. În speţă pe a celui mai priceput în a-i minţi cel mai doctoral şi savant.

Legea „protecţiei de contaminare” nu apără şi de infecţia liberticidă

La Berlin s-a introdus şi adoptat în Bundestag, cumva „noaptea ca hoţii”, proiectul unei legi de protecţie împotriva infecţiilor. Legea împuterniceşte guvernul să domnească la adăpost de forul legislativ întru garantarea securităţii de contaminări a poporului panicat, obosit şi de corona şi de libertatea venind la pachet cu statul de drept, întemeiat pe puteri separate, controlându-se reciproc.

Pe viitor ar urma ca şefa guvernului german şi oamenii ei din executiv să poată determina rapid şi fără obiecţii parlamentare dacă se închid şcolile, restaurantele, teatrele şi lăcaşurile de cult. Cândva, mai târziu, nu se prea ştie când, ori în ce condiţii anume, parlamentul, instituţia odinioară cheie a democraţiei liberale, ar urma să-şi dea, docil, acordul.

Reglementarea, comparată de criticii ei masiv, dar inexact, panicard şi, deci, excesiv, în reţelele sociale, cu legea „împuternicirii ”, din 1933, care l-a eliberat pe Hitler de datoria de a nu domni fără a consulta Reichstagul, înfiinţează temeiul unei împuterniciri guvernamentale pe timp de molimă. Executivului i se furnizează un soi de cec în alb şi şansa de a afirma c-ar întări dreptul parlamentului, în timp ce, de fapt, îl sapă. Asta, în timp ce criticii demersurilor guvernamentale de combatere a pandemiei au sporit şi în Germania, în ultimul trimestru, vertiginos.

Acordat guvernanţilor, îndrituiţi de o „situaţie epidemică de dimensiuni naţionale” să poată îngrădi ori suspenda practic, sine die, în numele luptei contra virusului, mai toate drepturile fundamentale (în afară, poate, de cel la azil) inclusiv libertatea religioasă, de mişcare şi a întrunirilor, noul cec în alb ar putea fi utilizat, zic criticii săi, pentru suprimarea democraţiei. În interesul securităţii, fireşte. Pardon, al sănătăţii. Şi al protecţiei de contaminare.

În ce măsură, odată adoptată, această normă antiepidemică neclară, plină de scientismul unor cuvinte şi supoziţii de neînţeles, va rezista justiţiei şi Curţii Constituţionale, rămâne de văzut.

Prin această construcţie legislativă s-a adoptat în Bundestag, pentru prima dată în istorie, un soi de lege marţială, al cărei inamic nu e o oaste cotropitoare, ci virusul invadator al unei molime mai mult sau mai puţin periculoase.

Antecedente celebre

Iscatul ori exageratul de crize generatoare de panici şi minciuna liniştitoare de popoare s-au inventat de mult. Că minciunile şi manevrele antidemocratice aferente li s-au imputat în presa occidentală mainstream, în ultimii ani, aproape exclusiv liderilor centraleuropeni de la Budapesta şi Varşovia, precum şi amicului lor de peste ocean, Donald Trump, cel comparat aberant, de o celebră comentatoare de la CNN, cu „Noaptea de cristal”, (pogromul hitlerist din 1938), nu transformă măsurile liberticide într-un fenomen nou.

Barack Obama, idolul CNN, care îşi prezintă cu mult tamtam memoriile, intitulate, înşelător, Pământul Făgăduinţei, a venit la putere ca o un soi de promisiune mesianică. Poliţistul bun a părăsit cârma SUA după opt ani de minciuni, nevolnicie şi globalism perdant pentru propria lui naţiune, înfrânt fiind de un politician nu din cale afară de inteligent, ales doar pentru că reprezenta opusul politicianismului de tip obamist şi făgăduia să fie cel mai bun „jandarm rău” posibil.

În lupta dintre trumpism şi obamism s-a făcut zob, cu ajutorul social media, al presei şi al inculturii anihilării, democraţia americană. Se pregătesc să preia controlul pretutindeni politicile identitare înlocuind rasismul rasist cu rasismul antirasist şi statul de drept cu „raiul muncitorilor şi ţăranilor” şi „paradisul” justiţiei sociale şi al urgenţei ecologice. Ar urma să dispară şi democraţiile europene, care se ceartă acum ce libertăţi să mai suprime în interiorul sau în afara reţelelor de socializare.

Poliţistul bun, potrivit celei mai bune dintre lumi

Cu asemenea prieteni, ce nevoie să mai aibă cetatea asediată de duşmani externi? Sau de arbitri credibili? În absenţa unor arbitri consensual acceptaţi, patronii social media, aceste gazete de perete digitale, le-au preluat rolul şi s-au impus ca stăpânii-buni-poliţişti ai cetăţii globale.

În uniforma lor de şerifi de nimeni aleşi, dar tuturor necesari, şefii giganţilor tehnologici au reintrodus cenzura „jandarmului rău” şi a susţinătorilor săi. Pe viitor, dimpreună cu presa-câine-de-pază al „poliţistului democratic”, ar putea să combată la fel de eficient şi celălalt risc seismic major confruntând cetatea asediată, în speţă primejdia, de această dată nu imaginară ci reală, reprezentată de invadatorul numit mai nou de unii, la Paris, „separatism islamist”, iar la Viena, „islamul politic”. Dar poate parvin, mai ştii, să-l declare „integrat” pe extremistul anterior invitat şi alintat, ca factor de multiculturală îmbogăţire şi diversificare.

Am protesta că ni se şterpeleşte libertatea? Desigur, cum să nu. Şi cum să acceptăm să ne-o furăm singuri. Unii, mai îndrăzneţi, ar ridica obiecţii. Dar sub ameninţarea contului de Facebook şi Twitter blocat şi a sistemului de credit social chinezesc anulat, oare cine să se mai opună edificării acestei „minunate lumi noi”, în care nu frica, panica sau teama, ci „poliţistul bun” şi „armonia” controlează domnia?

 

Citiţi şi:

Sociologul Shmuel Trigano, despre statul polițienesc instaurat de frica pandemiei

Sub apăsarea pandemiei, disperarea neputinţei contra sfidării tăcute

 

 

yogaesoteric

28 martie 2021