Cursa pentru bogăţiile Arcticii

 

Astăzi, la nivel mondial, se urmărește utilizarea noilor forme de energie, care vor ajunge să înlocuiască petrolul şi gazele naturale, resurse aflate spre epuizare, după cum declară unii specialişti. Aceste tentative de a înlocui resursele clasice a trezit şi a activat dorinţa celor ce deţin monopolul asupra lor de a exploata şi alte zone, chiar mai dificile, numai din considerentul de a nu pierde marele profit asigurat prin vânzarea acestora. Unele studii arată că, în condiţiile actuale şi ale ritmului de consum al unor state precum China, India, Brazilia, Turcia etc. (neuitându-le pe cele superdezvoltate, care consumă suficient de mult), resursele de petrol şi gaze actuale ar mai putea susţine economia mondială (dacă nu se descoperă între timp altele zăcăminte) în jur de 70-80 de ani!

Aşadar, este necesar să fie luate în calcul următoarele situaţii posibile:
• economisirea acestor resurse – greu de realizat având în vedere avântul economic şi deschiderea „apetitului” unor state de a se dezvolta şi a deveni puteri regionale şi chiar mondiale (cum ar fi China);
• trecerea la alte surse de energie, deja experimentate (hidrogen, apă, energie eoliană, energia electrică etc.), dar neaplicate la scară largă, din cauza conflictului de interese cu marile monopoluri;
• continuarea cu o şi mai mare intensitate a exploatării în noi zone deţinătoare de resurse clasice (petrol şi gaze naturale), chiar mai dificil de exploatat, dar care promit cantităţi foarte mari din aceste resurse.

Deocamdată, se pare că varianta ultimă pare cea mai plauzibilă, deşi necesită resurse umane şi financiare uriaşe, precum şi o tehnologie bine pusă la punct, aspecte nu chiar aşa de uşor de dobândit, când, potrivit unor economişti, se pare că se prefigurează la orizont o nouă criză economică mondială. Dar, în faţa imenselor interese, chiar şi acest „obstacol” pare a fi depăşit, întrucât soluţiile sunt deja pe masa celor interesaţi.

În curând putem fi martorii ciocnirii țărilor interesate de exploatarea unor zone mai puţin accesibile şi fără populaţie stabilă, cum ar fi Arctica sau chiar Antarctica! Cu alte cuvinte, bătălia pentru petrol şi gaze se poate muta sub gheaţă, după ce zeci şi sute de ani s-a desfăşurat pe uscat, uneori şi în zone aride. Dacă mult mediatizatul pericol al încălzirii globale ar fi real, topirea calotei glaciare ca urmare a acestei încălziri, pentru unele state s-ar transforma într-un mare beneficiu.

Asistăm astăzi la schimbări climatice accentuate: banchiza de gheaţă se subţiază şi se îndepărtează de Polul Nord, și ceea ce era până acum zonă „neglijată“ devine un centru de interes strategic. Gheaţa a atins cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani, eliberând timp de câteva săptămâni cele mai nordice strâmtori, care formează culoarul nord-vest ce traversează Oceanul Arctic. Dar, pentru a aprecia dacă Oceanul Arctic ar putea deveni în următorii ani un spaţiu de navigare şi exploatare (utilizabil atât la suprafaţă, cât şi în adâncuri) şi care ar suscita interes economic strategic, este necesar să se ia în considerare mai mulţi factori:
– modul de administrare a zonei arctice;
– conceptul de suveranitate maritimă;
– protecţia strâmtorilor;
– rezervele de petrol şi gaze din zona respectivă;
– interesele militare ale statelor riverane acestei zone.

Cu mai mulți ani în urmă, în 1996, statele riverane acestui ocean circular au constituit Consiliul Arcticii – un club exclusivist, format din opt naţiuni: Canada, Danemarca, SUA, Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia şi Suedia. Această organizaţie interguvernamentală, pe lângă alte probleme, discută şi teme legate efectiv de Arctica. Orice stat care nu era din zona arctică nu putea fi admis nici ca observator! În acest sens, cererea Chinei a fost, deocamdată, respinsă, dar probabil Beijingul nu va renunța ușor și va insista propunând o altă formă de participare.

Aşadar, se va mai aştepta un timp să se mai topească gheaţa din Arctica, pentru ca statele respective să se apuce de exploatarea uriaşelor rezerve de hidrocarburi din subsolul Polului Nord. Şi aceasta nu va fi totul! Probabil tot acolo se va pescui, transporta şi poate se va face chiar turism! Cu siguranţă se va naşte o nouă categorie de îmbogăţiţi, aşa cum petrolul arab a creat îmbogăţiţii deşerturilor.

Mai concret, pentru industria petrolului, dispariţia gheţii va fi probabil un avantaj, mărind accesul la rezervele de petrol şi gaze. Se estimează că aproximativ 25% din rezervele rămase pe Pământ sunt chiar în zona arctică.

Unul dintre pretendenţi serioşi la exploatarea resurselor din zona Arcticii este Uniunea Europeană, reprezentată în principal de statele riverane, adică Danemarca (prin Groenlanda), Finlanda, Suedia, care dă semne clare că se pregăteşte de cucerirea economică a regiunii. Se poate spune că Uniunea Europeană începe discret, e drept, să se retragă din Orient, unde exploatarea rezervelor de hidrocarburi se face nu doar cu sudoare, ci şi cu vărsare de mult sânge (războiul din Irak, Siria, Primăvara Arabă), uneori chiar nevinovat. Iată că se poate lăsa fierbintele Orient pentru răcoarea Arcticii, unde se estimează că ar exista, aşa cum menționam anterior, rezerve uriaşe de hidrocarburi.

Ar putea apărea fireasca întrebare: de ce abia acum se gândeşte lumea la această posibilitate? Răspunsul ar fi că, până de curând, numai o simplă deplasare la Polul Nord era o adevărată aventură, nemailuând în calcul problema exploatării. Pe de altă parte, nimeni nu-şi punea problema epuizării resurselor de hidrocarburi aşa de repede. Curajul a apărut abia atunci când oficiali ai UE au intrat în posesia unor rapoarte ale mai multor cercetători climatologi, care deja preconizează ca sigură dispariţia, pe timpul verii, a gheţurilor din Arctica. Conform opiniei acestor cercetători, marea barieră în exploatarea Arcticii, gheaţa, nu va mai exista.

În acelaşi timp, posibilele diferende interstatale în privinţa delimitării platourilor continentale pot fi lesne rezolvate după modelul Ucraina-România, diferend tranşat de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Iată, deci, situaţii care vor favoriza dorinţele de cucerire economică a zonei.

Totuşi, problema nu e chiar atât de simplă, precum pare la prima vedere. Din următoarele considerente:
– UE nu este deocamdată o structură omogenă, cu o legislaţie unică, capabilă de a fi aplicată în orice stat membru al Uniunii;
– interesele ţărilor ce constituie motorul dezvoltării UE (Franţa şi Germania – în problema resurselor energetice) diferă uneori chiar semnificativ;
– trei state membre UE – Danemarca (prin Groenlanda), Finlanda, Suedia – au teritorii care se află în Arctica sau în apropierea acesteia şi probabil vor avea pretenţii mai mari şi diferite asupra drepturilor rezultate din viitoarele exploatări;
– alte două state – Islanda şi Norvegia – sunt membre ale Spaţiului Economic European, deşi nu sunt membre UE;
– Canada, Rusia şi SUA au şi ele teritorii în zona arctică şi sunt, în acelaşi timp, şi parteneri strategici ai UE.

Aşadar, intenţia UE de a rezolva în patru – UE, Islanda, Norvegia, Rusia – problema hidrocarburilor din zona Arcticii, fără a colabora cu celelalte două state – SUA şi Canada, ar putea să ducă la eşec sau la un conflict de interese economice, cu şanse de a degenera şi în alt gen de conflicte.

Resursele arctice sunt importante pentru UE, deoarece contribuie la consolidarea securităţii energetice şi la o anumită independenţă. În acelaşi timp, UE este necesar să conştientizeze faptul că această viitoare posibilă exploatare va crea probleme, deoarece:
– presupune costuri considerabile, ca urmare a condiţiilor de climă extrem de aspre;
– necesită echipamente speciale, adaptate pentru lucrul la temperaturi foarte scăzute;
– este nevoie de tehnologii şi metode noi de exploatare în asemenea condiţii;
– presupune existenţa a numeroase riscuri de mediu, precum şi respectarea unor standarde stricte de poluare, de siguranţă în exploatare;
– implică probleme deosebite de intervenţie în cazul unor catastrofe (nedorite) ecologice, umane sau de altă natură.

Cu toate acestea, UE se bazează, şi are în vedere în realizarea acestui proiect, pe valorificarea experienţei acumulate în materie de exploatare a petrolului şi gazului pe platformele maritime, în special în Marea Nordului, dar nu numai.

Un alt obiectiv – secundar, ce-i drept – aflat în atenţia UE ar fi piaţa de peşte din regiunea Arcticii. În prezent, singurele zone de pescuit importante din Arctica se află în Marea Barents şi în partea de sud şi est a Mării Norvegiei. Schimbările climatice ar putea duce la o creştere a cantităţii de peşte în cazul anumitor specii care se pretează consumului uman. Este posibil ca noi zone să devină interesante pentru pescuit, iar accesul la acestea să fie favorizat de reducerea stratului de gheaţă marină. Cu alte cuvinte, se aşteaptă topirea stratului de gheaţă marină, fapt ce va permite navigaţia pe rute care traversează apele arctice, scurtând considerabil durata navigaţiei dintre Europa şi Oceanul Pacific. Acest fapt va aduce avantaje uriaşe:
– economisirea surselor de energie;
– reducerea emisiilor de gaze nocive;
– promovarea schimburilor comerciale;
– descongestionarea principalelor rute de navigaţie transcontinentale;
– reducerea timpului de transport al viitoarelor rezerve de hidrocarburi.

Cu siguranţă se vor face studii, care vor examina şi vor îmbunătăţi condiţiile şi regulile de introducere progresivă a navigaţiei comerciale în zona Arcticii. De asemenea, se vor lua măsuri pentru asigurarea unei navigaţii în siguranţă, a unei supravegheri maritime a rutelor şi navelor, dar şi privind abordarea unor scenarii şi forme de ripostă în situaţii de urgenţă.

Aşadar, cursa pentru hidrocarburile Arcticii se anunţă de durată şi destul de complicată, deoarece cinci state riverane Oceanului Arctic – SUA, Canada, Rusia, Norvegia şi Danemarca – îşi dispută platoul arctic, în condiţiile în care delimitarea frontierelor nu a fost niciodată o prioritate, din cauza gheţurilor și a lipsei de atractivitate a zonei. Însă încălzirea globală pare să facă posibilă acum exploatarea resurselor arctice de petrol şi de gaze recent descoperite. Se estimează că, sub calota de gheaţă a Arcticii, s-ar găsi aproximativ 25% din rezervele mondiale de petrol şi gaze. Dorinţa de luare a dreptului de proprietate asupra fundului Oceanului Arctic, plasat din punct de vedere juridic în spaţiul de mare liberă (deci patrimoniu comun al umanităţii), agită spiritele statelor riverane.

Canada deja a realizat o delimitare a zonelor sale maritime în jurul arhipelagului arctic. Procedeul constă în trasarea de linii de bază, începând de la marea teritorială, de jur împrejurul arhipelagului, şi nu în interiorul fiecărei insule. Cele 12 mile marine ale mării teritoriale, zonă de suveranitate maritimă, se extind în afara arhipelagului (spre 200 de mile marine), în nordul îndepărtat. Aceasta permite Canadei să-şi valorifice drepturile suverane şi competenţele pentru exploatare şi pescuit.

SUA şi UE au protestat faţă de această decizie a statului canadian. În acelaşi timp Rusia a cerut Comisiei ONU privind limitele platoului continental, încă de la finele anului 2001, revendicarea unui platou continental extins, dincolo de 200 de mile marine (art. 76 din Convenţia de la Montego Bay, din 1982), în zona centrală a Oceanului Arctic. Pentru a-şi susţine cererea, Rusia a invocat Dorsala Lomonosov (lanţ muntos submarin ce trece pe sub Polul Nord), care ar fi o extensie subacvatică a platoului său continental, şi ca atare ar avea acest drept de extindere. (Amintim și faptul că, în august 2007, două minisubmarine ruseşti au pus pe solul submarin al Polului Nord un steag rusesc, aflat la 4.261 m adâncime. Dar aceasta nu e o revendicare teritorială, după cum a precizat ministrul de externe rus.) SUA au respins această solicitare a Rusiei, considerând că Dorsala Lomonosov nu are nicio legătură cu platourile continentale.

După modelul rusesc, şi celelalte state riverane îşi fac simţite intenţiile, adică Danemarca şi Canada doresc să-şi extindă drepturile de exploatare a subsolului dincolo de limita celor 200 de mile marine. Norvegia se opune revendicărilor ruseşti, iar tot Danemarca revendică şi ea un teritoriu arctic mai mare în largul Groenlandei.

Mai mult, zona arctică este traversată de un aşa-zis pasaj, de la nord la vest (ca rută navigabilă şi care trece prin nordul Groenlandei, prin arhipelagul canadian şi ajunge în Strâmtoarea Bering), Canada revendicând autoritatea asupra sa. SUA nu sunt de acord, spunând că e vorba de ape internaţionale.

Aşadar, problemele sunt foarte complicate, având în vedere că nu există un consens asupra zonei arctice, iar fiecare stat riveran încearcă, deocamdată diplomatic, să-şi atribuie spaţii cât mai mari în regiune.

Totodată, interesul militar nu putea nici el lipsi din această zonă. O lungă perioadă de timp, submarinele ruseşti, dar şi cele americane (unele chiar cu propulsie nucleară), au navigat pe sub calota de gheaţă. Prin pasajul de NV, pe care Canada vrea să-l administreze, spărgătoarele de gheaţă ale SUA au trecut de mai multe ori în anii 1969, 1970, 1985, fără autorizaţie sau fără să ceară permisiunea cuiva. SUA au afirmat, de câteva ori, că este necesar să aibă o prezenţă militară şi navală mai puternică în zona Arcticii. De asemenea, Canada este conştientă că este nevoie să-şi consolideze prezenţa militară în centrul Arhipelagului Arctic (a demarat construcţia unui port pe Insula Baffin şi a unei baze militare pe Insula Cornwallis, dar şi a unor nave şi spărgătoare de gheaţă).

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta a construit deja nişte spărgătoare de gheaţă uriaşe, care ar urma să navigheze prin zonă şi au început să pună la punct tehnologii noi în exploatarea resurselor.

De remarcat că nici China, în căutarea sa frenetică de resurse, nu-şi ascunde interesul pentru această zonă (deşi nu e stat riveran), manifestându-l ori de câte ori găseşte prilejul.

Viitorul nu prea îndepărtat (de la 10 la 30 de ani) rămâne să confirme dacă acest proiect (individual sau prin colaborarea mai multor state riverane şi nu numai) va putea fi pus în practică, ca urmare a presiunilor şi intereselor din ce în ce mai mari ale marilor puteri economice şi companii mondiale sau poate va fi abandonat, în favoarea protecției ecosistemului planetar.


Citiți și:

Criza manipulativă a petrolului – un genocid economic controlat din umbră

Dezvăluiri despre «încălzirea globală», reducerea masivă a populației planetare și Noua Ordine Mondială

Controlul american asupra resurselor naturale din Africa

 

yogaesoteric
9 mai 2019

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More