Cuviosul Serafim Rose: «Este mult mai târziu decât ne închipuim» (II)

Despre Antihrist, sfârșitul vremurilor și mai ales despre ce înseamnă a fi ortodox

Citiţi prima parte a articolului

Două abordări greşite ale vieţii duhovniceşti

Serafim Rose

Este necesar să conştientizăm că viaţa de zi cu zi este locul în care ne începem viaţa creştină. Indiferent ce facem cu viaţa noastră, indiferent cât de mult conţinut creştin îi dăm, tot mai păstrează asupra ei ceva din amprenta „generaţiei eu” şi este nevoie să fim îndeajuns de smeriţi pentru a observa aceasta. De aici se începe.

Există două abordări greşite ale vieţii de zi cu zi, pe care mulţi le urmează astăzi, gândindu-se că, într-un fel, creştinii ortodocşi ar fi nevoie să facă la fel. O abordare – cea mai des întâlnită – este pur şi simplu să mergi în pas cu vremurile: să te adaptezi la muzică rock, la obiceiurile şi gusturile moderne, la întregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii mai de modă veche vor avea puţine legături cu acest stil nou şi îşi vor trăi propriile vieţi mai mult sau mai puţin în izolare, dar vor zâmbi văzându-şi copiii urmând ultimelor mode nebuneşti, gândindu-se că este ceva inofensiv.

Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii mai pot duce o viaţă exterioară respectabilă fără să lupte împotriva duhului vremilor, dar lăuntric ei sunt morţi sau muribunzi şi – cel mai trist aspect dintre toate – copiii lor vor plăti preţul, prin diferite tulburări şi boli psihice şi spirituale, care devin din ce în ce mai obişnuite. Unul dintre conducătorii sectei care a recurs la suicid în masă la Jonestown era tânăra fiică a unui preot ortodox grec; formaţii rock sataniste precum KISS – „Kids in Satan’s Service” („Copii în slujba lui Satan”) – sunt constituite din tineri ruşi foşti ortodocşi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui studiu sociologic recent, sunt băieţi ortodocşi. Acestea sunt numai câteva dintre cazurile cele mai izbitoare. 

Cei mai mulţi dintre tinerii ortodocşi nu merg atât de departe – ei doar se amestecă cu lumea anti-creştină din jurul lor şi încetează să mai fie exemple ale vreunui fel de creştinătate pentru cei din jur. Această atitudine este greşită. Creştinul autentic este diferit de lumea obişnuită, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta este necesar să fie unul dintre aspectele fundamentale pe care să le ştie, ca o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are niciun sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.

Abordarea greşită ce se află la extremă opusă este una care ar putea fi numită falsă spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile şi un vocabular ortodox de luptă duhovnicească pluteşte tot mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai înălţaţi Sfinţi Părinţi ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această parte cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să îi venerăm pe marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu conştientizăm foarte realist şi foarte smerit cât de departe suntem de viaţa isihastă noi, cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem chiar şi să ne apropiem de ea, interesul pentru această viaţă spirituală înaltă va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic, centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihastă!” – este ceea ce încearcă unii să facă astăzi; dar în realitate adăugă doar un joc nou numit „isihasm” atracţiilor Disneyland-ului.

Acum există cărţi cu acest subiect, ce sunt extrem de populare. De fapt, romano-catolicii sunt foarte interesaţi de aceste aspecte, sub influenţa ortodoxă, şi îi influenţează la rândul lor şi pe alţi ortodocşi. De exemplu, există un preot iezuit, Pr. George Maloney, care scrie tot felul de cărţi pe această temă şi îi traduce pe Sf. Macarie cel Mare şi pe Sf. Simeon Noul Teolog, încercând să îi determine pe oameni să fie în viaţa de zi cu zi isihaşti. Au tot felul de interpretări, de obicei „harismatice”; oamenii sunt inspiraţi de Duhul Sfânt, se presupune, şi preiau toate aceste discipline pe care le avem de la Sfinţii Părinţi, dar care de fapt sunt la mare depărtare de nivelul la care ne aflăm astăzi. Este ceva extrem de neserios. Mai este o doamnă, Catherine de Hueck Doherty (de fapt, ea s-a născut în Rusia şi a devenit romano-catolică), care scrie cărţi despre Poustinia, viaţa în pustie, şi Molchanie, viaţa în tăcere, şi toate aceste aspecte pe care încearcă să le introducă în viaţă aşa cum ai face cu moda unei noi prăjituri. Aceasta, desigur, este ceva foarte lipsit de seriozitate şi un semn al vremilor foarte tragic. Genul acesta de aspecte înalte este folosit de către oameni care nu au habar despre ce este vorba. Pentru unii este doar un obicei sau o joacă; pentru alţii, care îl iau în serios, poate fi o mare dramă. Ei cred că duc un fel de viaţă înălţată, dar în realitate nu conştientizează problemele ce se găsesc înlăuntrul lor.

Voi mai accentua încă o dată că ambele extreme este necesar să fie evitate – atât deşertăciunea lumească cât şi „supra-spiritualizarea” – dar aceasta nu înseamnă că nu ar fi indicat să avem o conştiinţă realistă a cerinţelor legitime pe care ni le ridică lumea, sau că ar fi bine să încetăm a respecta şi a primi povăţuirea marilor Părinţi isihaşti şi a folosi rugăciunea lui Iisus noi înşine, pe măsură propriilor strâmtorări şi putinţe. Este firesc doar să fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pământ. Ideea este – şi este una absolut necesară supravieţuirii noastre în calitate de creştini ortodocşi în ziua de azi – că este nevoie să conştientizăm situaţia noastră de creştini ortodocşi astăzi; este nevoie să conştientizăm cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu doar de sfinţii vremilor de mult trecute, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult este necesar să ne smerim doar ca să supravieţuim şi să rămânem creştini ortodocşi în ziua de astăzi.

Ce putem face

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta conştienţă, această înţelegere şi cum o putem face să dea roade în vieţile noastre? 

Voi urmări să răspund la această întrebare în două etape: prima, privind conştienţa noastră asupra lumii dimprejur care, ca niciodată în istoria creştinătăţii, a devenit vrăjmaşul nostru conştient; şi a doua, privind conştienţa noastră asupra Ortodoxiei, despre care, mă tem, mulţi dintre noi cunosc cu mult mai puţin decât ar fi necesar, cu mult mai puţin decât este necesar a cunoaşte dacă dorim a o păstra.

Mai întâi, din moment ce, fie că vrem ori că nu vrem, suntem în lume (şi influenţa ei se simte puternic chiar şi într-un loc îndepărtat cum este mănăstirea noastră de aici), este nevoie să ne confruntăm cu ea şi cu ispitele ei într-un mod direct şi realist, dar fără a-i ceda; în particular, este necesar să îi pregătim pe tinerii noştri pentru ispitele cu care se confruntă şi să îi vaccinăm împotriva acestor ispite. Este nevoie să fim conştienţi că lumea ce ne înconjoară rareori ajută şi aproape întotdeauna împiedică creşterea copilului în adevăratul duh al ortodoxiei. Este necesar să fim gata, în fiecare zi, să răspundem influenţei lumii cu principiile unei educaţii creştine solide.

Aceasta înseamnă că ceea ce un copil învaţă la şcoală este nevoie, în mod constant, să fie verificat şi corectat acasă. Nu putem presupune că ceea ce el învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva ce ţine de afaceri şi lumesc şi nu are nimic de a face cu educaţia sa ortodoxă. El poate învăţa deprinderi şi aspecte folositoare (deşi multe şcoli din America contemporană eşuează lamentabil chiar şi cu aceasta; mulţi profesori ne spun că tot ce pot ei face este să ţină copii în clasă, în ordine, fără măcar a-i învăţa ceva), dar chiar şi dacă primeşte doar atât, asimilează şi multe păreri şi filosofii greşite. Atitudinea primară a unui copil faţă de aprecierea literaturii, muzicii, istoriei, artei, filosofiei, chiar a ştiinţei şi desigur a vieţii şi a religiei – este necesar să vină, mai întâi, nu din şcoală – căci şcoala îi va da toate acestea amestecate cu filosofie modernă –, ci de acasă şi de la Biserică, căci altfel el este obligat să fie educat greşit de lumea de astăzi, în care educaţia publică este în cel mai bun caz agnostică şi în cel mai rău caz, în mod deschis, ateistă sau anti-spirituală. Desigur, în Uniunea Sovietică toate acestea îi sunt impuse copilului, fără niciun fel de religie şi cu un program activ de a-l face pe copil un ateu.

Părinţii este nevoie să cunoască cu precizie ceea ce sunt învăţaţi copiii lor la cursurile educaţionale, de către aproape toate şcolile americane, şi să corecteze acasă, nu doar printr-o atitudine onestă asupra acestui subiect (mai ales între tati şi fii – un aspect foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o stabilire clară a laturii morale care lipseşte cu desăvârşire din educaţia publică.

Părinţii este bine să ştie ce gen de muzică ascultă copiii lor, ce conţin filmele pe care ei le urmăresc (ascultând şi privind împreună cu ei atunci când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc şi să ofere o atitudine creştină la toate acestea.

Televizorul – în căminele unde nu se găseşte suficient curaj pentru a-l arunca pe fereastră – este indicat să fie controlat şi supravegheat cu stricteţe pentru a evita efectele nocive ale acestui aparat care a devenit principalul promotor al atitudinilor şi ideilor anti-creştine chiar acasă, mai ales către cei tineri.

Vorbesc despre creşterea copiilor deoarece aici îi loveşte mai întâi lumea pe creştinii ortodocşi şi îi formează potrivit imaginii ei; o dată ce la un copil au fost formate atitudini greşite, misiunea de a-i da o educaţie creştină devine de două ori mai dificilă.

Dar nu doar copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu lumea care încearcă să ne formeze într-un anti-creştinism, prin intermediul şcolilor, televiziunii, filmelor, muzicii la modă şi al tuturor celorlalte influenţe care apasă asupra noastră, majoritatea în marile oraşe. Este necesar să fim conştienţi că tot acest bombardament este unul de factură unitară; are un ritm anume, ni se trimite un anumit mesaj, acela al venerării eului, al relaxării, al nepăsării, de a ne simţi bine, de a părăsi orice gând despre cealaltă lume – sub forme variate, fie în muzică, sau în filme, televiziune, sau prin ceea ce se învaţă în şcoli, felul în care sunt accentuate subiectele, felul în care se prezintă contextul şi orice altceva. Este ceva anume ce ni se prezintă, este de fapt o educaţie ateistă. Este necesar să ripostăm cunoscând ceea ce lumea încearcă să ne facă, formulând şi comunicând răspunsul nostru creştin ortodox la aceasta. Sincer, urmărind modul în care familiile ortodoxe contemporane trăiesc şi transmit ortodoxia, s-ar părea că această bătălie este mai des pierdută decât câştigată. Procentul creştinilor ortodocşi care îşi păstrează ortodoxia intactă şi care nu sunt schimbaţi după imaginea lumii de astăzi, este într-adevăr mic.

Totuşi, nu este necesar să vedem lumea dimprejur ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravieţuirea în calitate de creştini ortodocşi este indicat să fim îndeajuns de deştepţi pentru a folosi orice este benefic în lume spre folosul nostru. Aici voi enunţa, în câteva idei, ce anume putem folosi din lume şi care aparent nu are nimic de a face în mod direct cu ortodoxia, cu scopul a formula perspectiva noastră ortodoxă asupra lumii.

Copilul care a fost expus din fragedă pruncie la muzică clasică de calitate şi şi-a văzut sufletul format de ea, nu va fi nici pe departe atât de ispitit de ritmul şi mesajul necizelat al rockului şi al altor forme contemporane de pseudo-muzică, faţă de o persoană care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, aşa cum au spus mai mulţi din stareţii de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea impresiilor spirituale.

Copilul care a fost educat cu literatură, teatru şi lirică de calitate şi a simţit efectul lor în suflet – adică, i-au făcut plăcere cu adevărat – nu va ajunge cu uşurinţă un dependent de filmele şi programele de televiziune contemporane şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină.

Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în pictură şi sculptură clasică nu va fi târât cu uşurinţă de perversitatea artei contemporane sau atras de produsele stridente ale publicităţii moderne şi ale pornografiei.

Copilul care cunoaşte câte ceva despre istoria lumii, mai ales din vremurile creştine, şi despre cum trăiau şi gândeau alţi oameni, în ce erori şi capcane au căzut oamenii îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale, şi ce vieţi slăvite şi influente au dus când I-au fost credincioşi – vor avea discernământ în ceea ce priveşte viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu vor avea tendinţa de a urma prima filosofie sau mod de viaţă nou întâlnite. Una dintre problemele fundamentale referitor la educaţia copiilor în ziua de astăzi este că nu li se mai oferă în şcoli un simţ al istoriei. Este ceva primejdios şi chiar nefast să lipseşti un copil de simţul istoriei. Înseamnă că el nu are nicio capacitate de a lua exemplu de la oamenii ce au trăit în trecut. Şi, în realitate, istoria se repetă în mod regulat. O dată ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost oamenii care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi ce a rezultat de aici şi cum şi-au transformat oamenii vieţile alegându-l pe Dumnezeu, devenind excepţii şi oferind un exemplu care dăinuie până în vremurile noastre. Acest simţ al istoriei este un aspect extrem de important care este necesar să fie transmis copiilor.

În general, persoana care este o bună cunoscătoare a produselor de calitate ale culturii seculare – care în Apus aproape întotdeauna a avut implicaţii clare religioasa şi creştine – are o şansă mult mai mare de a duce o viaţă ortodoxă normală, rodnică, decât cineva care cunoaşte doar cultura la modă astăzi. Cel ce este convertit la ortodoxie direct din cultura „rock”, şi în general oricine crede că poate combina ortodoxia cu acel gen de cultură – are de trecut prin multe suferinţe şi un drum dificil în viaţă înainte să poată deveni un adevărat creştin ortodox serios care îşi poate transmite credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştienţă, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii pentru a fi devoraţi de lumea contemporană. Cea mai bună cultură a lumii, primită cum se cuvine, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura la modă astăzi schilodeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să aibă un răspuns deplin şi normal la mesajul ortodoxiei.

Prin urmare, în lupta noastră împotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune daruri pe care lumea are a ni le oferi cu scopul de a merge dincolo de ele; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem îndeajuns de înţelepţi ca să vedem, arătă către Dumnezeu şi către Ortodoxie, şi este binevenit să folosim.

Citiți continuarea acestui articol

Citiţi şi:

Profesor la Universitatea din New York: Trăim într-o revoluție culturală asemănătoare maoismului. Totalitarismul de stânga este din plin dezlănțuit!

Noul european: cetăţeanul metisat fizic, hibrid cultural şi inert spiritual

Dumnezeu Tatăl se află permanent în tot şi în toate

yogaesoteric

27 ianuarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More