Dar cine este Klaus Schwab, noul consort al ONU? (I)

După ce ne-a tras o sperietură groaznică la începutul lunii mai, când s-a umplut internetul de știrea (cică falsă) că ar fi fost internat de urgență la spital ori chiar că ar fi murit, Klaus Schwab, șeful Forumului Economic Mondial (World Economic Forum – WEF) revine pe prima pagină a presei mondiale.

În concret, lumea bâzâie de faptul că Schwab a făcut un pas în față ca să spună că face un pas în spate. Nu o să mai fie el președintele executiv al WEF.

Ce înseamnă această mutare nu e clar, dar, citind anunțul, mi l-am imaginat pe Schwab prăbușindu-se în lacrimi pe birou, cam ca Chaplin după ce i se sparge balonul în Marele Dictator, jignit să constate că reacția omenirii la farsa cu trecerea lui în neființă, fie ea și numai iminentă, n-a fost tocmai una de jale inconsolabilă.

Mic joc de glezne

De altfel, nu este exclus ca unul dintre motivele pentru care Schwab se dă un pic după perdea, îmbufnat, să fie chiar antipatia enormă pe care persoana lui pare s-o trezească nedezmințit în mase.

Cu el la cârmă, șansele de a convinge lumea că WEF nu este clica malefică a unui Ernst Stavro Blofeld, cu care Schwab a fost nu o dată comparat, sunt, practic, jalnice (vezi aici o opinie similară).

După ce, ani de zile, WEF s-a arătat obsesiv preocupată de riscul unor revolte populare, proteste, mișcări de rezistență, tema centrală a summit-ului de la Davos în 2024 a fost „Rebuilding Trust” ‒ refacerea încrederii populației în instituții ‒ adică, în principal, în acele instituții locale sau internaționale și în acei lideri care merg an de an la Davos să ia lumină de la WEF.

Pentru că, așa cum comenta, frustrat, un participant de seamă la acel summit, „problema cu lumea democratică este că, dacă o faci [dacă încerci să implementezi agenda WEF], probabil n-ai să mai fi ales în funcție vreodată”.

Față cu reacțiunea, Schwab însuși spunea că atâta ostilitate (un val „fără precedent”) nu face decât să irosească „energii umane care ar fi, altminteri, canalizate spre modelarea unui viitor mai bun”, motiv pentru care agenda WEF pe 2024 este necesar să aibă în centrul ei „refacerea încrederii reciproce între oameni și națiuni”.

Sigur că, în opinia WEF și Asociații („Homo Davos” – sau „the Davos Man”, cum le-a zis Samuel Huntington), această ostilitate endemică și profund supărătoare este urmarea „dezinformării” online, a faptului că n-a avut toată lumea acces instant la așa-zisele vaccinuri anticovidiste și a efectelor devastatoare ale „schimbării climatice”.

Crize peste crize. Răspunsul popular, rostit, acum câțiva ani, de un grup de protestatari la Davos, este: „Criza sunteți voi!”.

Regele nu a murit și nici nu se transformă

Așadar, Schwab părăsește poziția de președinte executiv al WEF. Poate fi o victorie pentru cei care îi cereau de multă vreme să o facă.

Mult mai probabil, însă, el va rămâne la cârma organizației până la realul deces, schimbându-și doar formal funcția.

Un articol recent reda comentariile obidite ale unor membri ai organizației, care îl acuzau pe Schwab că se comportă ca un „monarh” sau un „papă” și că „se crede Dumnezeu”.

Apropo de monarhi, în același articol se comenta că WEF este o afacere de familie; cei doi copii ai lui Schwab, Nicole și Olivier, ocupă funcții înalte în organizație, iar soția lui, Hilde, prezidează o fundație și ceremonia de acordare a premiilor la Davos (ceea ce, potrivit recentului anunț, va continua să facă și după această pretinsă retragere a soțului).

Potrivit actelor constitutive ale WEF, Schwab este cel care își va desemna succesorul. Dar marele lider refuză, deocamdată, să o facă.

Printre potențialii candidați ale căror nume s-au vehiculat până acum ar fi copiii lui Schwab, Christine Lagarde (care declara la Davos, în 2024, că, în caz că Trump câștigă alegerile în SUA, „cea mai bună defensivă pentru noi este atacul” – cine sunt „noi” nu se specifică; probabil, „ei”) și, mai ales, Borge Brende, care, după ce a fost președinte al Comisiei ONU pentru (cum altfel) Dezvoltare Sustenabilă, s-a angajat la WEF în 2008 și ‒ cu excepția câtorva perioade de întrerupere, în care a fost repede ministru de Externe și ministrul Mediului în Norvegia ‒ acolo a rămas, devenind președintele WEF în 2017.

Surprizele s-au afișat deja

Dar cea mai importantă parte a anunțului lui Schwab este că WEF va deveni, de-aci înainte, „principala instituție globală pentru cooperarea public-privat”.

O afirmație pe cât de grandioasă, pe atât de înșelătoare, având în vedere că WEF este, deja, principala organizație pentru cooperarea public-privat din lume, câtă vreme a încheiat un „parteneriat strategic” cu ONU în 2019.

Acordul-cadru care oficializează acest „parteneriat strategic” a fost publicat cu mare mândrie de WEF, dar nu și de ONU, întrucât știrea acestui mariaj incestuos în care-am fost târâți cu toții a stârnit valuri de proteste și de condamnări.

La inițiativa FIAN International, sute de organizații internaționale au denunțat alianța printr-o scrisoare deschisă, în care afirmau că aceasta „delegitimează Națiunile Unite și slăbește rolul statelor în procesul de luare a deciziilor la nivel global” și îi cereau Secretarului General al ONU, Antonio Guterres, să denunțe imediat acordul.

Unul dintre principalii organizatori ai acestui protest colectiv, Gonzalo Berrón de la Transnational Institute, afirma:

„Această înțelegere între ONU și WEF vine să oficializeze capturarea ONU de către corporații, o mișcare deosebit de îngrijorătoare. Ea împinge periculos lumea către o guvernanță globală privatizată, nedemocratică.”

Harris Gleckman, fost oficial ONU, declara, în același context:

„Liderii corporatiști de la Davos au dat o mare lovitură cu acest aranjament strategic, dar ce oferă el ONU și comunității internaționale? Nu face decât să dea celor mai controversate corporații un acces fără precedent în inima ONU, și asta fără să fi fost discutat cum era necesar de țările membre ONU și cu atât mai puțin cu publicul larg.”

Într-un articol, același Gleckman comenta că acordul dintre WEF și ONU „în primul rând, ocolește procesul de verificare la nivel inter-guvernamental; în al doilea rând, ridică ideologia multistakeholder la rangul de soluție pentru problemele curente ale sistemului multilateral; și, în al treilea rând, parteneriatele multistakeholder care se propun nu sunt guvernate de niciun sistem democratic formal. Dacă era atât de convins de înțelepciunea acestui mariaj între ONU și WEF, Secretarul General ar fi putut supune proiectul de Acord aprobării statelor membre. În loc să facă asta, Secretarul General s-a unit cu WEF declarând, practic, că grupurile multistakeholder, fără nicio supraveghere interguvernamentală formală, constituie un sistem de guvernanță mai bun decât sistemul o țară – un vot”.

Altfel spus, prin încheierea parteneriatului strategic cu WEF, ONU a devenit, deja, fără votul statelor membre, un parteneriat public-privat global, în care deciziile guvernelor pot fi secundare față de cele luate la nivelul parteneriatelor „multistakeholder”, în care rolul central îl joacă marile corporații.

De unde rezultă că WEF este deja „cea mai importantă instituție globală de parteneriat public privat”; Schwab nu face acum decât să-i anunțe și pe cei care nu și-au dat încă seama.

Unele părți mai interesate decât altele

„Stakeholder capitalism” (unde „stakeholders” s-ar traduce prin „părți interesate”) este un concept pe care Klaus Schwab îl vântură obsesiv de câteva decade și susține că l-a inventat chiar el (conceptul ar fi apărut în 1932).

În esență, ideea ar fi o transformare a capitalismului global astfel încât corporațiile să nu se mai concentreze doar pe profiturile acționarilor (ca în „shareholder capitalism”), ci să devină adevărați custozi ai societății, creând valoare pentru clienți, furnizori, angajați, comunități și alte „părți interesate”.

Metoda de implementare a acestui nou tip de capitalism este prin parteneriate „multistakeholder”, care reunesc sectorul privat, guvernele și societatea civilă în toate domeniile guvernanței globale.

Planul a fost inițial descris într-un raport WEF intitulat Global Redesign Initiative (2010), de unde aflăm că, în această încrengătură de „părți interesate”, „vocea guvernului va fi una dintre multele, fără să aibă întotdeauna ultimul cuvânt”.

În parteneriatele public-privat pe care vrea să le păstorească suprem de-acum încolo WEF, partea numită „public” sunt guvernele – care reprezintă, cel puțin teoretic, cetățenii, care gestionează averea națională pentru cetățeni, care colectează taxe de la cetățeni și asupra cărora cetățenii au, cât de cât, prin legislațiile naționale, câteva pârghii de control, dar sunt reduse acum de WEF la statut de jucător oarecare, dacă nu chiar simplu chibiț, pe scena globală.

Ceea ce rezultă și din faptul că Secretarul General ONU nici măcar nu s-a obosit să supună împreunarea cu WEF dezbaterii statelor membre.

Partea „privat” din aceste parteneriate e formată din corporații și „societatea civilă”  ‒ care, oricum, nu reprezintă, când contează, decât anumiți cetățeni, bine selectați și antrenați în prealabil.

E suficient să ne uităm la lista „părților interesate” non-guvernamentale prezente la întrunirile de la Davos ca să înțelegem despre ce e vorba.

Harris Gleckman descria aceste parteneriate „multistakeholder” ca grupuri care nu sunt supuse niciunei forme de control democratic și constau din acționari privați (marile corporații) care „își recrutează prietenii din guverne, din societatea civilă și de prin universități să li se alăture pentru soluționarea problemelor globale”.

Domenii de acțiune

Același raport WEF privind „inițiativa de reproiectare globală” ne enumeră și domeniile în care ar urma să acționeze aceste parteneriate în care corporațiile dețin pâinea și cuțitul.

Au o grămadă de treabă; ne așteaptă un deluviu de prezentări în Power Point, „sinergii”, „reziliență”, „ESG”, „cetățeni globali”, „sustenabilitate” și alte atrocități lingvistice.

Printre domeniile în care, de-acum încolo, corporațiile vor fi „custozii” lumii, sub coordonarea atentă a WEF, găsim: sisteme de educație, religie, viitorul divertismentului, inegalitatea dintre sexe, „valori”, bunăstarea copiilor, progresul societății, viitorul guvernelor, sistemul de drept internațional, „lideri civici”, comerț, dezvoltare economică, fluxuri de investiții, sistemul monetar internațional, domeniul muncii și protecției sociale, riscuri catastrofale, progres tehnologic, securitatea energetică, viitorul internetului, asistența umanitară, contrabandă, creșterea populației, boli cronice, securitate alimentară, sisteme globale de sănătate, drepturile omului, terorism, arme de ucidere în masă, transporturi, consum sustenabil, energie sustenabilă, refacerea oceanelor, mobilitate urbană etc. etc. etc.

Dacă lipsește ceva din această tomografie a vieții pe planetă, sigur va fi găsit undeva, în cele peste 600 de pagini ale raportului.

Potrivit „parteneriatul strategic” încheiat de WEF cu ONU, cele două organizații ar urma să coopereze pentru accelerarea „dezvoltării sustenabile” în domeniile schimbării climatice, sănătății, cooperării digitale, egalității de gen și educației (asta lăsând la o parte super-importanta finanțare).

Dacă vi se pare modest, comparativ cu ambițiile raportului din 2010, e suficient să ne uităm puțin la Agenda 2030, inclusiv în forma ei accelerată, ca să ne dăm seama că, folosind ca instrument de extrapolare „schimbarea climatică”, aceste șase domenii pot ajunge să acopere toate ariile mai sus enumerate.

Citiți continuarea articolului

Autor: Levana Zigmund

Citiți și:
Klaus Schwab trage semnalul de alarmă
Se cere arestarea fondatorului WEF, Klaus Schwab, pentru „crime împotriva umanității”

 

yogaesoteric
23 iunie 2024