De ce cuvintele contează în comunism

Comunismul s-a dorit a fi întruchiparea unei ordini întemeiate pe puterea cuvintelor. Asemeni lui Prometeu, eroul pe care l-au evocat ca pe un înainte-mergător, comuniştii au sperat că vor dărui umanităţii focul prin care să o elibereze definitiv din cătuşele trecutului. Fascinaţi de viitor, comuniştii au privit mereu înainte: trecutul a fost doar cărămida pe care se ridica majestuosul edificiu destinat generaţiilor care vin.

De aceea comunismul a fost, înainte de toate, o încercare şi o bătălie a cuvintelor, o extraordinară tentativă de a îmbrăca în fraze şi concepte lumea pe cale să fie creată. Cuvintele erau, pentru comunişti, purtătoare ale unei energii ziditoare, investite cu capacitatea ocultă de a da viaţă universului pe care îl presupunea dogma.

Cuvintele au însoţit naşterea, creşterea şi prăbuşirea comunismului. Ele au fost de faţă la momentul întemeierii, cel în care un stat al muncitorilor şi al ţăranilor se organiza, prin lupta împotriva reacţiunii. Ele au fost instrumente ale crimei, din clipa în care rostirea lor presupunea eliminarea fizică a celor pe care ele îi desemnau ca duşmani. Crimele comuniste nu pot fi separate de rolul cuvintelor însele: inamicul care se opune progresului este indicat, spre a fi lichidat, în baza decretelor alcătuite din cuvintele înregimentate de revoluţie.

Cuvintele au numit, pentru cei care au aderat la comunism, speranţa în numele căreia au acceptat, fără ezitare, să-şi suspende judecata morală comună şi să privească partidul şi clasa muncitoare ca pe singurele instanţe dătătoare de sens. Inflexibilitatea comunistă este reflexul credinţei care nu cunoaşte îndoiala: cei care dispar, dispar pentru că dispariţia lor este scrisă în ordinea dialectică, căci nimic nu este întâmplător în istoria citită de marxism-leninism.

Cuvintele de crimă şi cuvintele de speranţă au acţionat, în secolul comunist, ca un anestezic menit să înlăture durerea provocată de resturile moralei comune. Între crimă şi speranţă, între teroare şi progres cuvintele au clădit puntea pe care toţi comuniştii au mers, până la capăt. Amoralitatea devine, graţie cuvintelor, forma cea mai înaltă de manifestare a moralei.

Cuvintele au fost venerate în comunism, iar dintre toate cuvintele, cuvintele conducătorilor sunt cele în care se adună întreaga forţă hipnotică a dogmei. Ca raţionalism radical, comunismul acordă cuvintelor suveranitatea asupra realităţii. Realitatea există doar în măsura în care ea este descrisă, spre a fi modelată ulterior. Educaţia ideologică (cea pe care inamicii reacţionari o descriu, duşmănos, drept reeducare) este parte din identitatea comunismului generic. Adeziunea implică adâncirea în universul de cuvinte pe care îl ţes cuvintele.

Cuvintele adunate în cărţile-fetiş populează bibliotecile, pentru a fi mai apoi purtate de difuzoare pe întregul întins al lumii. Comuniştii au fost bântuiţi de fervoarea misionară a răspândirii cuvintelor: lectura profetică a lui Edmund Burke este împlinită de cei care, strivind destine, duc mai departe flamura roşie.

Cuvintele sunt luate în serios în comunism, căci ele sunt materia genezei. Pe aceste cuvinte, strânse în discursuri, dicţionare, cărţi şi broşuri, se înalţă perfecţiunea geometrică absolută. Haina de cuvinte în care este înveşmântată realitatea protejează puritatea imaculată a dogmei. Oamenii sunt, în secolul comunist, supuşi tiraniei cuvintelor. Cuvintele sunt scrise cu trupurile lor, cuvintele sunt aşternute spre a le descrie, sumar, moartea, cuvintele sunt invocate pentru a justifica dezolarea prezentului, cuvintele străjuiesc drumul pe care umanitatea este chemată să înainteze: viaţa întreagă este strânsă în cămaşa de forţă a ideologiei.

Citiți și:
100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (I)
Strania mentalitate masonică – un articol de MIRCEA ELIADE

yogaesoteric
29 mai 2021