De ce nu avem AER (Acţiuni pentru Eliberarea României) (II)

 

Există câteva posibile explicaţii pentru faptul că, de 30 de ani, nu se ridică o forţă politică antisistem autentică, oricât de mare ar fi această necesitate. Explicaţiile sunt grupate pe categorii, începând cu piedicile puse de adversarii eliberării sau create prin degradarea naţiunii, continuând cu erorile promotorilor ei, apoi cu slăbiciunile beneficiarilor ei şi în final cu obstacolele ridicate de condiţia umană.

Citiţi prima parte a articolului

5. Disfuncţii economico-sociale

1. Jefuirea şi pauperizarea populaţiei (care ar fi fost just să devină proprietara acumulărilor din lagărul comunist, aşa cum propusese Constantin Cojocaru). Tranziţia criminală a constat în distrugerea economiei, întreprinderilor şi agriculturii, vânzări şi privatizări banditeşti, cedarea ieftină a resurselor, devalorizarea monedei şi falimentarea băncilor. Aceste manevre au împiedicat formarea clasei de mijloc, democraţia economică, distribuţia sănătoasă a proprietăţii, creşterea numărului cetăţenilor demni.

2. Mafiotismul financiar-bancar. Colonialismul speculatorilor şi cămătarilor ne-a adus în situaţia de sclavi fără libertate reală şi fără conştiinţa clară a condiţiei de victimă parazitată. Obscuritatea jocului financiar. La noi, puţini explică bine oamenilor schemele de jaf, pun probleme gen „CAFR” (adevăratul bilanţ al statului) sau „odious debt” (anularea datoriilor folosite împotriva poporului pseudo-reprezentat) sau luptă pentru un Audit naţional (cum a făcut-o Constantin Bulibaşa). Creditele împovărătoare fiind chiar lăudate de cei care profită de înşelăciunile financiare prezentate ca salutare.

3. Contagierea cu valorile capitalismului de bişniță sau casino axat pe intermediere rapace sau câştiguri speculative a subţiat stratul celor ce produc şi a diminuat interesul pentru câştigul pe merit. Generaţiile formate în spirit egocentric-mercantil („pragmatic”) sunt greu antrenabile în eforturi solidare, cărora nu le înţeleg rostul. Stratul tot mai gros al celor interpuşi între producători şi consumatori nu are interes pentru promovarea echităţii socio-economice.

4. Distrugerea industriei (care a transformat ţara într-o piaţă de desfacere pentru importuri şi un bazin de forţă de muncă exportabilă ieftin) a subminat forţa muncitorimii, proclamată „clasă conducătoare” în socialism, care executa fără crâcnire ordinele activiştilor, fiind formată întru „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Segmentată prin divizarea şi închiderea întreprinderilor mari (în timp ce afară erau la modă fuziunile), compromisă premeditat în 1990 – când a fost folosită contrarevoluţionar, trădată de sindicate, muncitorimea a ieşit de pe harta rezistenţei.

5. Distrugerea ţărănimii, agriculturii, vieţii satului – care a surpat fundaţia sănătoasă a societăţii româneşti. Lăsaţi de izbelişte în faţa televizoarelor, pradă mafiei satului şi a pieţelor, pseudo-reprezentaţi de „ţărănişti cu papion” sau „agrarieni” din nomenclatură, certaţi pentru că sunt auto-suficienţi, întorşi de pe la fabricile închise sau din Europa, ţăranii lipsesc din spaţiul contestaţiei, micşorându-i vigoarea şi legitimitatea.

6. Conflictul de interese între cei care vor cât mai mulţi bani de la stat şi cei care vor să fie taxaţi cât mai puţin, care pune nemilos faţă în faţă cetăţenii, îi împinge dinspre fraternitate spre competiţie. Jefuirea fondurilor de pensii producând tensiuni inevitabile, amplificate de pretenţia unor caste la pensii speciale. Cei care sifonează bugetul nedorind înlocuirea regimului de care profită, deranjându-i numai corupţia… din care nu au personal de câştigat.

7. Absenţa specialiştilor care ar fi fost necesar să formuleze proiecte viabile. Numărul redus al economiştilor, juriştilor, inginerilor, medicilor, managerilor, etc – implicaţi în lupta civică sau într-o revoluţie politică. Ocuparea scenei publice cu „vectori de opinie” fără calificări practice: poeţi, critici literari, actori, fotbalişti, manechine, banalişti etc.

8. Agregarea socio-economică excesivă, cultul centralismului, monopolizării, corporatismului, mondializării contravin organizării vieţii la scară umană (socialitatea locală). Impunerea lui „big is wonderfull” (mare e minunat) (în locul încurajării comunităţilor şi firmelor mici, în care fiecare să se poată împlini) îngreunează şi emergenţa solidarităţii. Reduşi la posturi cvasi-robotice în întreprinderi crescute monstruos, hăituiţi după salarii şi locuri de muncă, însinguraţi în metropole alienante, oamenii se găsesc şi înţeleg tot mai greu, intră tot mai dificil în rezonanţă.

9. Raportul dintre Bucureştiul parazitar şi restul ţării, care împiedică dezvoltarea geografică armonioasă a vieţii economice, sociale, politice, culturale – atrofiază şi spaţiul contestaţiei. Concentrarea monopolistică a oportunităţilor în capitală nu favorizează emergenţa revoltei coerente de peste tot. Provincia a fost lăsată pe mâna baronilor judeţeni. Nu avem o cultură descentralizată a civismului. Huiduim spre personajele centrale la televizor, dar nu luptăm organizat cu mafia locală.

6. Slăbiciunile rezistenţei: inconsecvenţă, dezbinare, dezorganizare, veleitarism, sărăcie

1. Dezamăgirea şi lehamitea produse de înşelarea speranţelor, prin acţiuni eşuate, prost pregătite, rău conduse şi cu prea puţini participanţi. Agitaţiile bicisnice fiind percepute de publicul neiniţiat şi neimplicat ca încercări valide, care ar fi arătat imposibilitatea acţiunilor eficace, evadării din neputinţă. Uzura activiştilor reali care s-au risipit în eforturi sterile luptând în van, în lipsa masei critice necesare, pe care nu au putut s-o agrege. Plătind şi faptul că nu s-au ocupat cu pregătirea schimbului, nu au ştiut să predea ştafeta.

2. Absenţa unor lideri şi candidaţi cu calităţi multiple (cinstiţi, inteligenţi, culţi, muncitori, curajoşi, clari, consecvenţi, solidari etc.), a unor vârfuri care să combată decadenţa pe fundalul falsei scări de valori creată de comunism şi de Tranziţie. Promovarea cultului unor „personalităţi” care nu fac nimic pentru nimeni. Uitarea celor care au plătit un tribut greu în interesul comunităţii (a se vedea singurătatea adevăraţilor rezistenţi anticomunişti sau a eroilor ca Nemeş, Chesaru, Gavrilescu, Costinaş etc.). Ura mediocrilor faţă de cei care s-au ridicat mai sus, a victimelor umilite împotriva celor demne.

3. Dorinţa liderilor micilor formaţiuni care se iţesc ca ciupercile (apar iute şi cresc puţin) de a rămâne „fruntaşi la sat”. În loc să facă apel la implicarea valorilor, ei le evită, ca să nu fie puşi în umbră. Pretind „poziţii” pe liste atunci când negociază parteneriate, trădând prin asta nu numai lipsa de realism (împart cioara de pe gard, îmbătaţi de propriile teorii şi iluzii) dar mai ales că nu sunt mânaţi în primul rând de interesul ţării.

4. Intoleranţa endemică faţă de interese, opinii, obiective – diferite de cele proprii. Alergarea după un consens total – neavenit și iluzoriu. Intransigenţa fanatică, obtuză. Incapacitatea de a face compromisuri mici pentru cauze mari, dublată cu obiceiul de a face compromisuri mari pentru cauze mici.

5. Exploatarea diferenţelor legitime de interese, viziuni şi ţeluri dintre nemulţumiţi. Învrăjbirea categoriilor care ar fi indicat să se sprijine în clădirea unei societăţi sănătoase. Lupta între „noi muncim, nu gândim” si „noi gândim, nu muncim” – în locul preţuirii complementarităţii sociale, respectului reciproc dintre cei ce muncesc mai mult fizic, sau intelectual. Dispreţul „elitelor” pentru cei ce fac pâinea cu greu. Pizma oamenilor simpli pentru cei ce câştigă pâinea uşor. În loc să se lupte pentru emancipare civică, prin răspândirea înţelepciunii, se face propagandă pentru tirania „elitelor bune” ca reacţie la faptul că poporul dezeducat poartă vaporul unde vor manipulatorii săi.

6. „Lipsa unui nucleu care sa deceleze în raport de condițiile reale socio-economice o linie directoare bine fundamentată și apoi coalizarea și cristalizarea unei elite de un bun nivel profesional civic și moral pentru concretizarea unor programe gata să fie implementate la momentul oportun (fortuit sau creat).” (Ionuţ Ion)
Grăbiţi să adopte soluţii miracol, puţini sunt interesaţi de cercetarea colectivă temeinică a problemelor, a obstacolelor de depăşit.

7. Folosirea unor instrumente improprii de coordonare (ca facebook, un mediu de cooperare rudimentar, bun pentru intrarea în contact datorită largii răspândiri, dar care nu permite organizarea coerentă a unui dialog fructuos şi a unui fagure ideatic cumulativ). Necunoaşterea sau nefolosirea infrastructurilor adecvate coagulării rezistenţei distribuite (sisteme evoluate de matching şi cooperare, bazate pe intermediere semantică etc.).

8. Lipsa unei reţele de radio, televiziune si presă contestatară, explicată prin costurile uriaşe implicate, un fals pe care-l percep uşor ca inginer electronist, participant la introducerea televiziunii color şi a reţelelor de calculatoare. Nu e vorba de fapt de costuri şi de obstacole tehnologice, ci de monopolizarea mediei, bazată pe pasivitatea noastră, pe incapacitatea de a organiza o structură de informare alternativă.

9. Mercantilizarea politicii, discriminarea crasă în favoarea celor care au bani, pentru a-şi promova interesele. Dar şi credinţa inoculată românilor, că nu se poate lupta decât cu bani mulţi, deşi atâtea naţii s-au dezrobit prin revoltă nefinanţată.

7. Criza conştiinţei individuale şi colective

1. Tare şi năravuri impregnate românilor de istoria lor nefavorabilă, statistic constatabile: inconsecvenţa, găunoşenia, agresivitatea, individualismul, răutatea, meschinăria, vanitatea, bârfa, incapacitatea de a acţiona temeinic, curajos, coerent, generos, solidar, de a sprijini eforturile altora – în loc să tot inviţi pe ceilalţi sub steagul propriu.

2. Fenomenul Piteşti generalizat. Degradarea în masă a conştiinţelor, datorită compromisurilor, „adaptării” la putreda societate românească. Numărul ridicat al celor care au făcut acte mai mult sau mai puţin reprobabile, tocindu-şi moralitatea, ca să se „descurce” şi nu au mare chef de răscolirea trecutului recent, de adevăr şi dreptate.

3. Frica şi laşitatea infiltrate în oase. Clasicele „Nu mă bag, aştept să văd ce iese”, „Apa trece, pietrele rămân”, „Capul plecat sabia nu-l taie”. Acoperite cu poze războinice de ocazie. Întrerupte cu scurte izbucniri de curaj, focuri de paie care mai mult întăresc Sistemul. Românii îşi trag pumni la birt şi se taie în cuţite repede, se desfigurează sau omoară la beţie şi scandal, îşi schilodesc copii şi nevestele, se trosnesc cocoşeşte la meci şi discotecă, dau cu ranga în studenţi dacă se iveşte ocazia, dar rar fac război cu stăpânii.

4. Teama de transformare, de tulburări, de riscuri, de mai rău – pe care o au cei care şi-au găsit un echilibru, o anumită bunăstare, poate chiar împlinire în mijlocul catastrofei generale. Dacă măcar i-ar lăsa pe alţii, mai puţin mulţumiţi, mai curajoşi sau mai drepţi să îşi apere dreptul la viaţa la care aspiră.

5. Superficialitate crasă, cu treceri ciclice de la isterie la pasivitate. Mitul omului de acţiune care nu are timp să se gândească de ce face ce face. Mirajul grabei, viciul urmăririi actualităţii, fuga după rezultate imediate fără abordarea problemelor de fond, atenţia îndreptată spre efecte, neglijându-se cauzele. Pe de altă parte, decuplarea teoreticienilor sociali de realitatea imediată. În lipsa intervenţiei lor, ţara fiind îndreptată spre cu totul altă direcţie decât elucubrează unii în biblioteci, e drept – pentru bani.

6. Atitudinea deconcertantă a „poporului”, pentru eliberarea căruia ar urma să se ducă lupta, disponibilitatea la domesticire, din cauza educaţiei precare şi a lipsurilor. Este necesar să fie ajutate victimele, fără a le idealiza, ştiind că şi săracii pot fi laşi şi josnici, că se pot vinde ieftin şi pot trăda repede, că în 1907 au tras în ţărani… fiii lor încorporaţi. Evitarea trecerii de la umanism solidar şi exigent la populism sau gregaritate. Problema redutabilă de a nu fi dorit de cel pe care vrei să-l ajuţi, fapt care îţi surpă legitimitatea şi te obligă să te explici cinstit, pe înţelesul celor mulţi.

8. Pierderea războiului de sens

1. Intoxicarea, manipularea, deturnarea, imbecilizarea, domesticirea – urmărite de media ocupată, care a preluat controlul minţilor telecetăţenilor şi pe care nimeni nu mai caută să o elibereze sau contracareze eficient.

2. Bombardarea cu gunoi informaţional şi kitch continuu, ca şi cum nevoia de ştiri cretine despre „VIP-uri” (și mai) cretine ar fi fost cerută intens de publicul însetat de cretinizare. Stimularea interesului pentru trivialităţi, pentru indivizi în loc de ideile lor, pentru bârfă şi atac la persoană etc. Decăderea patologică în masă prin contagiere de la ecrane și pagini toxice pentru conştiinţă, fiind premeditată.

3. Distrugerea metodică a învăţământului (măsura eliminării concursurilor de admitere în facultăţi spunând tot). Deformarea intelectuală a noilor generaţii. Fabricarea diplomelor fără acoperire, pentru un val de „experţi” semi-analfabeţi, suficienţi şi aroganţi. Dascăli second-hand vânzând note. Răspândirea dispreţului mitocănesc faţă de seriozitate, studiu, cunoaştere, profunzime, vrednicie.

4. Trădarea intelectualilor, care simulează şi azi „rezistenţa prin cultură”, emanând câte un comunicat găunos de protest bont, alergând după chilipiruri, capital gratuit de imagine şi stăpâni generoşi. Dar care nu sunt capabili (şi nici doritori) să formuleze un proiect alternativ de societate, ca retur pentru pâinea pe care o consumă ca să poată „crea”.

5. Conflictul între generaţii degenerat în prăpastie, care împiedică colaborarea dintre înţelepciunea experienţei şi creativitatea vitalităţii. În curând nici promoţiile distanţate cu câţiva ani nu vor mai putea comunica. Aici ne duce cultul recenţei, cancerul informaţional, televiziunea dizolvantă, neglijarea evoluţiei longitudinale a sistemelor, practica deficitară a explicaţiei sociale. Noii protestatari nu vor să ştie cum au fost zădărnicite eforturile predecesorilor lor, nu-i interesează nimic din trecutul din care le vin lanţurile. Vechii combatanţi nu sunt interesaţi de problemele actuale, au rămas ancoraţi în amintiri, nu-i interesează unde ajung ramurile copacului sădit odinioară.

9. Carenţe ale condiţiei noastre politice

1. Complexitatea gigantică a problemei transdisciplinare a organizării mai bune a societăţii – care nu permite o rezolvare riguroasă. Politicienii şi ideologii minţind că au găsit soluţii, pentru a nu se instala panica aflându-se că societatea merge înainte fără busolă împinsă doar de jocul intereselor celor puternici. Înţelepţii care ar putea ataca problema fiind specializaţi şi insularizaţi, cumpăraţi academic să nu se bage în joc, să nu lanseze o mişcare de revoluţionare a ştiinţei politice. Publicul larg rămâne perplex în faţa labirinturilor conceptuale, neavând acces la metode cum ar fi agregarea şi ierarhizarea ideilor etc. În loc să se vadă simplitatea ca scop şi să se caute leac la complexitate, victima acesteia complică situaţia, folosind simplismul ca mijloc.

2. Existenţa nenumăratelor temeiuri de dezacord, neînţelegere şi competiţie între oameni, cu atât mai variate cu cât o societate este mai mare şi evoluată. Contradicţiile inerente împiedică obiectiv şi subiectiv ajungerea la un numitor comun. Unii vor liberalizarea avorturilor sau a homosexualităţii sau a drogurilor sau a băuturilor – alţii interzicere. Unii cer prioritate pentru agricultură, alţii pentru industrie sau turism. Stat religios versus stat laic. Coaliţie cu nu ştiu care putere fastă, sau integrare în UE, versus independenţă, sau regionalizare sau federalizare. Unii vor egalitate, alţii echitate, alţii libertate pentru competiţie prin orice mijloace.

Folosirea bugetului pentru sprijinirea culturii sau învăţământului, sau mai curând a sănătăţii, versus armatei sau serviciilor. Unii vor prescriere şi amnistie, alţii pedeapsă si lustraţie. Etc. Etc. Etc. Şocaţi de constatarea acestor contrapuneri inevitabile, „oamenii simpli” se arată intoleranţi tribal faţă de opiniile sau interesele contrare-legitime şi nu înţeleg utilitatea unui protocol partajat de negociere a divergenţelor.

3. Capcana alegerilor binare (între comunism şi capitalism, dreapta şi stânga, anarhie şi dictatură, violenţă şi supunere, „răul mai mic” etc.) – care ascunde multitudinea problemelor şi alternativelor. Superficialitatea extremă care domină judecăţile chibiţilor văduvindu-i de perceperea nuanţelor, de înţelegerea modului în care ciuma şi holera fac capital, denunţându-se reciproc.

4. Efectul contradicţiilor, ambiguităţilor, nedeterminărilor, demonetizării, versatilităţii limbajului exploatat orwellian în războiul de sens, întru împiedicarea orientării coerente în spaţiul conceptelor. Compromiterea unor cuvinte ca: demnitate, rezistenţă, contestare, libertate, dreptate, adevăr, nobleţe etc. Confuzii inevitabile, numeroase şi greu de depăşit, care fac ca un luptător pentru însănătoşirea statului să fie acuzat de „anarhism”, un pasionat al organizării corecte a cetăţii să spună că… „nu face politică”, un demagog să se joace uşor printre ideologii etc.

5. Criza valorilor, produsă de „descântarea” socială, politică şi filosofică postmodernistă, efectul paralizant al lucidităţii sterile, lipsite de vitalitate creatoare. Cunoaşterea realităţii împinge la neimplicare. Cei profunzi, ştiind că falsificabilitatea produce falsificare ies circumspect pe tuşă, terenul fiind invadat de entuziaşti fără busolă, naivi exaltaţi şi aventurieri superficiali. Nu găsim o cale de a combina energia generoasă cu inteligenţa aplicată.

6. Condiţia umană precară, victoria animalului din om atunci când supravieţuirea e pusă în pericol, se sparge pojghiţa ţesută de cultură, rapacitatea consumistă sufocă spiritualitatea şi comoditatea cronică învinge demnitatea. Conflictul dintre lupta personală pentru existenţă, aspiraţiile sociale şi ţelurile spirituale. Care face ca visătorii să nu poată coopera uşor cu realiştii şi scepticii.

Notă: Analizând fiecare obstacol, suficient ca să ne pună beţe în roate, nu ne vom mai mira că nu am făcut mare ispravă în aceşti 30 de ani. Avem exact realitatea de care suntem capabili şi nu putem micşora Everestul pe care ne visăm. Încercăm dezinvolt să intrăm într-o încăpere cu zeci de lacăte, fără măcar a sesiza că ele există. Ne irosim viaţa pentru a izbi cu capul în uşi ferecate, spărgând câte una la disperare, fără a şti câte ne mai blochează drumul către ţel: găsirea unei metode eficace de ameliorare progresivă a condiţiei umane personale şi colective.

E o problemă de un milion de ori mai complicată decât să faci un avion sau să demonstrezi teorema lui Fermat. Şi totuşi, umanitatea nu pune la bătaie o armată de gândiri conexate optim, care să o atace coerent, organizat, metodic. Pentru că profitorii exploatării nu ne lasă să aflăm cât e de complicată, încât să o abordăm adecvat. Vor să se spargă mai departe pe ţărmuri valurile încercărilor de rezolvare haotice, necorelate, simpliste, isterice, tragice. Să ne lăsăm prostiţi de cei care pretind a fi găsit formula magică, gâdilând vanitatea omului din popor ca să-l poată domestici mai uşor. Gospodinele, maneliştii, microbiştii şi bodegiştii degeaba ar aborda teorema lui Fermat şi construcţia unui avion, şi cu atât mai mult pe aceea, incomparabil mai grea, a consolidării ştiinţei politice. Îi depăşeşte total, fără rest. Chiar şi 1000 de specialişti bine pregătiţi în nu ştiu care nişe de bibliotecă nu pot să o atace, fără un efort extrem de structurare a cercetării colective.

Cam asta este situaţia pe care este necesar să o expunem. De ce? Sub nicio formă pentru a descuraja pe cei care caută soluţii pentru o lume mai bună. Ci pentru a-i preveni, încât să se poziţioneze corespunzător faţă de complexitatea problemei abordate şi să se organizeze în consecinţă. La ce bun să te iroseşti pe drumuri care nu duc nicăieri, numai ca să-ţi împaci conştiinţa că nu ai stat deoparte? Nu se pot câştiga războaie pregătite prost, fără lucida urmărire a frontului, alergând după mori de vânt, pradă elucubraţiilor şi umorilor. Această perspectivă poate să irite, unora nu le va conveni deloc să afle că încearcă să mute marea cu o linguriţă şi că promit miracole. Şi nici să realizeze că am ajuns în asemenea încurcătură, căzând din speranţe deşarte în depresie paralizantă. Suntem instinctiv mândri de noi, de familia noastră, de grupul nostru, de naţia noastră… şi de specia noastră.

Amestecul de aspiraţie, vitalitate, patimă, orgoliu, vanitate, ambiţie ne face să nu mai realizăm cât suntem de mici faţă de imaginea pe care ne-am construit-o prin cultură în oglinda conştiinţei. Puţină smerenie… a umanului, nu ar strica. Ca să ne apucăm lucid de treabă este nevoie să ne percepem corect condiţia. Să nu ne vedem mai sus sau mai jos decât suntem.

Nu avem cum rezolva o problemă prost pusă. Este necesară formularea ei clară şi ar fi binevenită formarea unor echipe de cercetare solidară, care să ştie ce şi de ce fac.

Citiți și:

Turma de «idioți utili» ce există în România

Ce dovezi mai vreţi despre distrugerea intenţionată a României după 1989?

 

yogaesoteric
5 martie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More